What do you think?
Rate this book
Arta conversației
Arta Conversaţiei, un roman cu savuros, o lume aproape radiografiată în întregul ei, o conversaţie în doi despre viaţă.
Vorbim despre o radiografie crudă a sufletului unei femei doctor, o fiinţă sensibilă, mereu îndrăgostită de bărbaţii dimprejurul ei, o femeie care s-a legat de un scriitor din dragoste oferindu-i acestuia un copil frumos, Maria, şi care atunci când a trebuit să îşi calce mândria şi să-şi lase bărbatul să plece a făcut-o. În Arta Conversaţiei nu avem un stereotip de femeie, dimpotrivă, avem parte de o femeie puternică, crescută de o mamă cultă, trecută prin durere şi lacrimi care încearcă să-şi crească copilul drept şi sincer.
Vorbim despre o radiografie crudă a sufletului unei femei doctor, o fiinţă sensibilă, mereu îndrăgostită de bărbaţii dimprejurul ei, o femeie care s-a legat de un scriitor din dragoste oferindu-i acestuia un copil frumos, Maria, şi care atunci când a trebuit să îşi calce mândria şi să-şi lase bărbatul să plece a făcut-o. În Arta Conversaţiei nu avem un stereotip de femeie, dimpotrivă, avem parte de o femeie puternică, crescută de o mamă cultă, trecută prin durere şi lacrimi care încearcă să-şi crească copilul drept şi sincer.
464 pages, Paperback
First published January 1, 1992
About the author
Ileana Vulpescu
24 books161 followersIleana Vulpescu (n. 21 mai 1932, Bratovoești, județul Dolj) este o prozatoare și romancieră română.
După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_V...
După o licență in litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.
Cel mai cunoscut roman al ei este Arta conversației, care a reușit să ajungă best-seller înainte de 1989.
Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ileana_V...
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 104 reviews
December 11, 2022
Era în 1985, aveam vreo 15 ani, tocmai intrasem la secţia de filologie-istorie a unui liceu de prestigiu din oraşul meu natal, cînd proful de română ne-a vorbit într-o zi, în treacăt, despre romanul Ilenei Vulpescu, încă în mare vogă pe atunci, în termeni mai curînd condescendenţi, subliniindu-i însă o calitate pe care nu ştiu de ce mi-o amintesc şi acum: puternica relaţie mamă-fiică, aşa cum se desprinde ea din evocarea fiicei.
Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:
„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”
Sau
„Un bărbat nu-nşală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”
Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :
„În viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”
Mai ţineţi minte caietele acelea cu coperte moi, îmbrăcate într-un material catifelat, cusut cu motive chinezeşti? Ei bine eu aveam unul albastru pe care-l umplusem cu asemenea citate pe care le repetam apoi cui voia să m-asculte.
Amintirea acestui caiet (citatele, ca să spun drept şi să mă disculp subtil, cu excepţia aceluia din memorie, le cam uitasem), cît şi amintirea acelui entuziasm juvenil m-au făcut să vreau să recitesc cartea cînd am dat peste ea în biblioteca unor prieteni.
Ei bine, 32 de ani mai tîrziu nu numai că-i cer scuze domnului profesor că i-am pus la îndoială judecata estetică, ba chiar îi reproșez că a fost prea indulgent cu un roman cumplit de artificial şi de pretenţios, cu structură dezlînată, cu un singur personaj şi acela antipatic şi neverosimil şi cu un stil enervant de emfatic.
Să mă explic. În ceea ce priveşte structura, Arta conversaţiei începe cu imaginea eroinei străbătînd oraşul ca o Doamnă Dalloway autohtonă (zău dacă nu o suspectez pe autoare de a fi vrut să-i fie comparată proza măcar cu aceea a Virginiei Woolf prin monologurile interioare dacă nu cu a lui Proust prin simularea memoriei involuntare) a cărei introspecţie este întreruptă de un incident prozaic – ruperea unei sacoşe al cărei conţinut se revarsă pe caldarîm, prilejuind întîlnirea cu o fostă pacientă. Aşa aflăm că eroina se numeşte Sînziana Hanganu şi e doctoriţă. După cîteva pagini în aceeaşi notă neo-realistă, în care scene domestice sînt puse în contrast cu gînduri elevate, autoarea pare să se răzgîndească, schimbînd genul narativ cu cel dramatic sub pretextul vizitei unui fost iubit, cu care eroina are o lungă conversatie (aproape cît toată cartea), de fapt un fals dialog, căci Sînziana va vorbi aproape neîntrerupt, făcînd o călătorie lungă „down the memory lane”.
Trebuie să spun că această schimbare de registru pare a fi fost cea mai bună decizie narativă posibilă, iar dacă ar fi uniformizat-o, cartea ar fi avut enorm de cîştigat, pentru că oricum toate celelalte personaje vorbesc la fel ca Sînziana, este imposibil să le diferenţiezi prin limbaj. Dar romanul se încheie nefericit simetric cu revenirea la realism, spun nefericit pentru că simetria, în loc de a-şi îndeplini rolul de a unifica segmentele narative, pune şi mai mult în evidenţă diletantismul arhitectonic, în contextul în care părţile par alipite artificial, iar crăpăturile se văd cu ochiul liber.
În ceea ce priveşte eroina principală, Sînziana Hanganu, aceasta mi-a amintit prin superficialitate şi pretenţii de geniu neînţeles de eroinele Cellei Serghi cu toate că, din fericire, nu ajunge chiar la vulgarizarea misterului feminin. Da’ nici departe nu-i, cu definiţiile ei ritoase despre iubire şi bărbaţi (vezi mult citatul „Amorul şi gripa se tratează cu patul”), cu filosofia ei îndoielnică („În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are "ediţii" mereu adăugite şi-mbunătăţite”) şi mai ales cu principiile ei oarecum neverosimile: convingeri politice ferme (refuzul pasionat şi lăudabil de a-şi părăsi ţara, chiar dacă_cam miroase a ideologie comunistă) şi principii profesionale de neclintit (îşi sacrifică cariera înfruntîndu-şi şeful care prefera să lase să moară un pacient decît să recunoască o eroare de diagnostic) care distonează misterios cu conduita personală, unde principiile morale devin uimitor de laxe pentru o persoană care părea atît de inflexibilă etic şi care nu ezită totuşi să aibă legături cu bărbaţi însuraţi, ba chiar se consideră foarte generoasă atunci cînd nu-l lasă pe unul dintre aceşti iubiţi să divorţeze pentru ea.
Cît despre stil, dacă citatele din caietul meu albastru nu v-au convins deja, iaca alte cîteva la fel de pompoase:
„În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.”
Sau:
„În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.”
Şi încă:
„Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.”
Ceea ce deranjează la acest gen de fraze (şi cam toată cartea e în acelaşi ton) nu este că sînt, vorba poetului, cuvinte goale, dimpotrivă, majoritatea enunţă adevăruri mai mult sau mai puţin evidente, ceea ce deranjează, cum spuneam, este caracterul lor nesuferit de pompos, cerşind necontenit aplauze, sau, cum bine spunea Oana Kovacs într-o recenzie
pe care vă sfătuiesc s-o citiţi în întregime, că merită, „(f)iecare frază de-a ei e scrisă dinadins să devină memorabilă, să dea pe spate și să genereze oftaturi”.
Am să închei într-o notă pozitivă, totuşi, admiţînd că romanul Ilenei Vulpescu îşi are locul său în raftul cititorilor de o anumită vîrstă, pentru că are puterea (şi nu e puţin lucru ăsta) de a impresiona adolescenţa. Nici eu, în ciuda atîtor comentarii oarecum răutăcioase n-am fost imună la farmecul lui, şi voi continua să-l evoc cu nostalgie, aşa cum cu nostalgie evoc, fără a mai fi în stare să le recitesc azi, romanele lui Karl May.
Bineînţeles că la mai puţin de o săptămînă de la discuţia cu pricina eram cu Arta conversaţiei în mînă (nici nu mai ştiu de unde am luat-o, că mama, deşi avea ceva „relaţii” la librărie, nu reuşise să facă rost de ea) şi, deşi de regulă mă-nchinam la proful meu ca la un zeu (era unul dintre monştrii sacri ai liceului), de data aia n-a reuşit să-mi zdruncine convingerea că am dat peste o comoară. Cum putea fi o carte mediocră una care oferea citate atît de profunde ca:
„Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.”
Sau
„Un bărbat nu-nşală o femeie cu o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta.”
Sau (aici citez din memorie, deci se poate să fie o redare aproximativă) :
„În viaţă nu reuşesc fetele cu 10 la literatură.”
Mai ţineţi minte caietele acelea cu coperte moi, îmbrăcate într-un material catifelat, cusut cu motive chinezeşti? Ei bine eu aveam unul albastru pe care-l umplusem cu asemenea citate pe care le repetam apoi cui voia să m-asculte.
Amintirea acestui caiet (citatele, ca să spun drept şi să mă disculp subtil, cu excepţia aceluia din memorie, le cam uitasem), cît şi amintirea acelui entuziasm juvenil m-au făcut să vreau să recitesc cartea cînd am dat peste ea în biblioteca unor prieteni.
Ei bine, 32 de ani mai tîrziu nu numai că-i cer scuze domnului profesor că i-am pus la îndoială judecata estetică, ba chiar îi reproșez că a fost prea indulgent cu un roman cumplit de artificial şi de pretenţios, cu structură dezlînată, cu un singur personaj şi acela antipatic şi neverosimil şi cu un stil enervant de emfatic.
Să mă explic. În ceea ce priveşte structura, Arta conversaţiei începe cu imaginea eroinei străbătînd oraşul ca o Doamnă Dalloway autohtonă (zău dacă nu o suspectez pe autoare de a fi vrut să-i fie comparată proza măcar cu aceea a Virginiei Woolf prin monologurile interioare dacă nu cu a lui Proust prin simularea memoriei involuntare) a cărei introspecţie este întreruptă de un incident prozaic – ruperea unei sacoşe al cărei conţinut se revarsă pe caldarîm, prilejuind întîlnirea cu o fostă pacientă. Aşa aflăm că eroina se numeşte Sînziana Hanganu şi e doctoriţă. După cîteva pagini în aceeaşi notă neo-realistă, în care scene domestice sînt puse în contrast cu gînduri elevate, autoarea pare să se răzgîndească, schimbînd genul narativ cu cel dramatic sub pretextul vizitei unui fost iubit, cu care eroina are o lungă conversatie (aproape cît toată cartea), de fapt un fals dialog, căci Sînziana va vorbi aproape neîntrerupt, făcînd o călătorie lungă „down the memory lane”.
Trebuie să spun că această schimbare de registru pare a fi fost cea mai bună decizie narativă posibilă, iar dacă ar fi uniformizat-o, cartea ar fi avut enorm de cîştigat, pentru că oricum toate celelalte personaje vorbesc la fel ca Sînziana, este imposibil să le diferenţiezi prin limbaj. Dar romanul se încheie nefericit simetric cu revenirea la realism, spun nefericit pentru că simetria, în loc de a-şi îndeplini rolul de a unifica segmentele narative, pune şi mai mult în evidenţă diletantismul arhitectonic, în contextul în care părţile par alipite artificial, iar crăpăturile se văd cu ochiul liber.
În ceea ce priveşte eroina principală, Sînziana Hanganu, aceasta mi-a amintit prin superficialitate şi pretenţii de geniu neînţeles de eroinele Cellei Serghi cu toate că, din fericire, nu ajunge chiar la vulgarizarea misterului feminin. Da’ nici departe nu-i, cu definiţiile ei ritoase despre iubire şi bărbaţi (vezi mult citatul „Amorul şi gripa se tratează cu patul”), cu filosofia ei îndoielnică („În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are "ediţii" mereu adăugite şi-mbunătăţite”) şi mai ales cu principiile ei oarecum neverosimile: convingeri politice ferme (refuzul pasionat şi lăudabil de a-şi părăsi ţara, chiar dacă_cam miroase a ideologie comunistă) şi principii profesionale de neclintit (îşi sacrifică cariera înfruntîndu-şi şeful care prefera să lase să moară un pacient decît să recunoască o eroare de diagnostic) care distonează misterios cu conduita personală, unde principiile morale devin uimitor de laxe pentru o persoană care părea atît de inflexibilă etic şi care nu ezită totuşi să aibă legături cu bărbaţi însuraţi, ba chiar se consideră foarte generoasă atunci cînd nu-l lasă pe unul dintre aceşti iubiţi să divorţeze pentru ea.
Cît despre stil, dacă citatele din caietul meu albastru nu v-au convins deja, iaca alte cîteva la fel de pompoase:
„În viaţă trebuie să înveţi să citeşti printre rânduri şi în oameni. Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte mai mult decât un roman-fluviu, o privire - mai mult decât o bibliotecă.”
Sau:
„În comportamentul tău faţă de cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre acel cineva.”
Şi încă:
„Sufletul cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind generos cu celelalte fiinţe, risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând trivialitatea, grosolănia.”
Ceea ce deranjează la acest gen de fraze (şi cam toată cartea e în acelaşi ton) nu este că sînt, vorba poetului, cuvinte goale, dimpotrivă, majoritatea enunţă adevăruri mai mult sau mai puţin evidente, ceea ce deranjează, cum spuneam, este caracterul lor nesuferit de pompos, cerşind necontenit aplauze, sau, cum bine spunea Oana Kovacs într-o recenzie
pe care vă sfătuiesc s-o citiţi în întregime, că merită, „(f)iecare frază de-a ei e scrisă dinadins să devină memorabilă, să dea pe spate și să genereze oftaturi”.
Am să închei într-o notă pozitivă, totuşi, admiţînd că romanul Ilenei Vulpescu îşi are locul său în raftul cititorilor de o anumită vîrstă, pentru că are puterea (şi nu e puţin lucru ăsta) de a impresiona adolescenţa. Nici eu, în ciuda atîtor comentarii oarecum răutăcioase n-am fost imună la farmecul lui, şi voi continua să-l evoc cu nostalgie, aşa cum cu nostalgie evoc, fără a mai fi în stare să le recitesc azi, romanele lui Karl May.
May 31, 2015
Nu mi-a plăcut. În ciuda tuturor recenziilor pozitive și laude care o înconjoară, mie cartea asta nu mi-a plăcut.
A început promițător, însă pe parcursul ei mi-am dat seama că sunt mai multe motive pentru care lectura ei devine neplăcută:
1. Nu mi-a plăcut de Sânziana Hangan ca pereche a unui cuplu - în general nu-mi plac femeile care nu se decid asupra unei legături amoroase, se mărită prostește, se încurcă cu bărbați însurați etc.;
2. Nu mi-a plăcut felul în care Sânziana o punea pe maică-sa pe un piedestal. Parcă ea nu avea rațiune și lua de bun orice îi zicea maică-sa.
3. Nu mi-a plăcut cum privea ideea emigrării și vina pe care o avea sădită, că 2000 de ani țăranii din familia ei au muncit ca ea să fie a doua generație încălțată bla bla;
4. Nu mi-a plăcut stilul ei teatral de a vorbi, de parcă întotdeauna caută dinadins să spună ceva memorabil, de dat pe spate audiența.
etc.
Mi-a plăcut un pic Maria - felul cum a fost construit personajul, însă mi s-a părut un pic nerealist.
Eu una nu am să recomand cartea și sigur nu mai citesc nimic de Vulpescu.
A început promițător, însă pe parcursul ei mi-am dat seama că sunt mai multe motive pentru care lectura ei devine neplăcută:
1. Nu mi-a plăcut de Sânziana Hangan ca pereche a unui cuplu - în general nu-mi plac femeile care nu se decid asupra unei legături amoroase, se mărită prostește, se încurcă cu bărbați însurați etc.;
2. Nu mi-a plăcut felul în care Sânziana o punea pe maică-sa pe un piedestal. Parcă ea nu avea rațiune și lua de bun orice îi zicea maică-sa.
3. Nu mi-a plăcut cum privea ideea emigrării și vina pe care o avea sădită, că 2000 de ani țăranii din familia ei au muncit ca ea să fie a doua generație încălțată bla bla;
4. Nu mi-a plăcut stilul ei teatral de a vorbi, de parcă întotdeauna caută dinadins să spună ceva memorabil, de dat pe spate audiența.
etc.
Mi-a plăcut un pic Maria - felul cum a fost construit personajul, însă mi s-a părut un pic nerealist.
Eu una nu am să recomand cartea și sigur nu mai citesc nimic de Vulpescu.
May 7, 2024
O carte sensibilă, cu câteva reflecții interesante, dar care ar fi trebuit gândit altfel ca structură. Poveștile despre familia și prietenii Sânzianei ar fi trebuit altfel aranjate altfel, așa dau impresia că autoarea s-a grăbit ca să nu își uite ideea. Dar chiar merită citită mai ales pentru dragoste și bunătatea personajelor pentru oameni.
January 25, 2014
„ Gândeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îţi dai seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior sau amândouă la un loc, sau câte vrei?„
Am stat foarte mult şi m-am gândit cum să încep această recenzie. Prima dată când am început să citesc „Arta conversaţiei” eram convinsă că-mi va plăcea pentru că am citit câteva citate, care m-au atras, dar nu m-aş fi gândit niciodată că mă va tulbura atât de mult.
„ Mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi decât vremea nu e nimic. „
„ Într-o bună zi, ai să-nţelegi, că omul cel mai iubit reprezintă superlativul absolut al unei vieţi. „
În primul rând povestea o are în plan principal de doamna doctor Sînziana Hangan, o femeie de 40 de ani divorţată şi cu două fete, pe care a reuşit să le crească singură. Ileana Vulpescu ne prezintă sufletul unei femei care este doctor, care poate îndura şi poate ierta mai mult decât ar fi în stare o fiinţă şi cu toate astea niciodată nu s-a plâns ci a acceptat întodeauna lucrurile ca atare. Ce m-a impresionat la acest personaj incredibil de complex a fost povestea din spatele calmului ei dobândit prin ani de exerciţii cu sufletul ei răscolit.
„ La început ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor; pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie să ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea.”
Nu pot exprima în cuvinte cum şi-a lăsat această carte amprenta asupra mea pentru că mi-se pare de neconceput să exprim în cuvinte ceva atât de frumos şi unic. Tot ce pot să vă spun este că m-a schimbat. M-a făcut să văd lucrurile altfel, să privesc oamenii care mi-au făcut rău din alt unghi.
Am reuşit să iert persoane care m-au umilit şi am reuşit să ţin capul sus în faţa situaţiilor care voiau cu orice preţ să mă doboare. De foarte multe ori m-am regăsit în Sînziana, în fata cu suflet curat care greşeşte, dar întodeauna are curajul şi determinarea să se ridice şi să meargă mai departe. Povestea ei poate fi povestea fiecăruia dintre noi şi am simţit că sunt înţeleasă la un nivel imperceptibil de acest personaj incredibil. Parcă autoarea îmi vorbea prin intermediul ei, răspunzându-mi la toate întrebările şi la toate enigmele care înconjurau viaţa acestei femei. O femeie puternică şi plină de dragoste.
„ Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi o femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală. Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni de această poziţie esenţial umană. Ceea ce îţi rămâne dintr-un om e ceea ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. „
Dragostea se poate găsi sub foarte multe forme, dar oare poate inima unei femei să iubească mai mulţi bărbaţi? Răspunsul este simplu, sigur că poate! Pe unii îi iubim pentru că emit acea energie debordantă, acel calm iraţional care ne atrage ca un magnet, pe unii îi iubim pentru că au o patimă vecină cu nebunia şi o pasiune care te-ar putea doborî dacă ar fi lăsaţi în viaţa ta, apoi sunt bărbaţii pe care îi iubim din pură admiraţie, care ne sunt tutori şi ghizi în această lume nefastă şi rece. Femei fiind putem iubi în foarte multe feluri atât de mulţi bărbaţi, care intră în viaţa noastră şi ne lasă cele mai frumoase amintiri, sau ne răvăşesc ca o furtună şi pleacă lăsând mizerie şi suferinţă în urmă. Sînziana are un suflet de femeie care iubeşte mult şi care niciodată nu a încetat să delimiteze iubirile sale aşa cum e firesc. Niciodată nu a înşelat pentru că a fost incredibil de corectă şi nu s-ar fi putu suporta dacă ar fi procedat aşa. A grăit întodeauna sub semnul adevărului şi nu şi-a dorit să rănească pe nimeni, dar oamenii o răneau datorită acestui bun simţ rar întâlnit în zilele noastre. Medicii sunt capabili de suferinţă şi sacrificiu, ei sunt în stare să lucreze până la epuizare şi să gândească până la ultima zi a lor pe pământ. Nu sunt oameni obişnuiţi ci sunt îngeri care salvează vieţi. Totuşi ceva îi face şi mai deosebiţi de noi şi acel lucru este sufletul lor. Ei sunt capabili de atât de multă suferinţă, empatizând de multe ori cu pacienţii lor, dar niciodată nu se lasă conduşi de sentimente ci doar de partea raţională, astfel ei întodeauna fac ceea ce trebuie oricât de sfâşietor şi greu ar fi acest lucru.
„ Fiecare-şi ştie sufletul... şi nu e fericire-n niciunul...”
„ Pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână. „
Povestea Sînzianei o veţi afla chiar de la ea, fata din spatele femeii calme şi calculate va fi adusă şi expusă în faţa voastră, ca o pacientă aflată pe masa de operaţii. Voi decideţi dacă participaţi la operaţia unui suflet cicatrizat sau treceţi nepăsători peste povestea unei femei, care a iubit şi a iertat pentru liniştea ei.
January 30, 2023
“Ai copii, dar îi ai cu cine-ai fi dorit cel mai mult să-i ai sau i-ai avut cu cine s-a putut sau chiar s-a nimerit? Câte lucruri s-ar explica din răspunsul sincer la această-ntrebare.” Expresia asta mi-a rămas întipărită în minte fără să vreau încă de când am văzut-o prima dată undeva în imensitatea internetului, iar apoi, când am întâlnit-o din nou și am văzut-o atribuită doamnei Ileana Vulpescu în cartea ‘Arta conversației’, mi-am spus că trebuie neapărat să citesc și eu cartea pentru că o minte care a gândit un astfel de adevăr are cu siguranță și alte frânturi pe care le scoate la suprafață și pot să spun că din perspectiva mea nu m-am înșelat deloc. Chiar dacă povestea închipuită personajului Sînziana este lungită pe alocuri și poate să plictisească, dacă din tot conținutul ai rămas cu o amintire, cu o expresie sau cu o învățătură, deja ai câștigat. Eu mi-am ales mai multe. Bineînțeles că părerile sunt împărțite, dar cred că la fel de important precum conținutul unei cărți este și momentul din viața fiecăruia atunci când o parcurge.
“Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aș vorbi cu mine. Iar cu lumea-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândești?”
Chiar așa…
“Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aș vorbi cu mine. Iar cu lumea-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândești?”
Chiar așa…
April 1, 2016
Indopata - asta este cuvantul care descrie cel mai bine sentimentul pe care l-am experimentat citind cartea asta. M-am simtit indopata cu o tona de informatie alambicata impachetata in cuvinte atent alese si expresii gandite parca pentru copunerile scolare obligatorii.
"La pomul laudat sa nu te duci cu sacul" - cartea asta a fost extrem de laudata dar fara merit. Te pierzi rapid in labirintul gandurilor Sanzianei si pierzi sirul numelor pomenite cand intr-un gand, cand in altul. Imaginea de sfanta in ganduri dar rebela in purtare si vorba nu mi-am putut-o zugravi in minte, prin urmare nu am rezonat cu personajul principal si in majoritatea timpului mi-a dispalcut total.
De ce totusi doua stelute din cinci? Sunt cateva paragrafe (foarte putine!) care mi-au placut tare mult. Pentru ele am adaugat o steluta la impresia totala.
"La pomul laudat sa nu te duci cu sacul" - cartea asta a fost extrem de laudata dar fara merit. Te pierzi rapid in labirintul gandurilor Sanzianei si pierzi sirul numelor pomenite cand intr-un gand, cand in altul. Imaginea de sfanta in ganduri dar rebela in purtare si vorba nu mi-am putut-o zugravi in minte, prin urmare nu am rezonat cu personajul principal si in majoritatea timpului mi-a dispalcut total.
De ce totusi doua stelute din cinci? Sunt cateva paragrafe (foarte putine!) care mi-au placut tare mult. Pentru ele am adaugat o steluta la impresia totala.
April 22, 2015
Mi-aduc aminte de Bunică-mea. „Maică —
am întrebat-o eu într-o zi, după ce murise Bunicul — Maică, spune
cînd ţi-a fost dumitale cel mai greu în viaţă? afară de moartea
feciorilor şi-a Taicăi”. „Cînd ne-au luat boii”. „Bine, dar vi-i luase şi-n
timpul războiului...” „Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Cînd
ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu
mîna-n capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că
vremea noastră s-a dus, a lu' bîtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rîndul”; şi
cînd spunea cuvintele-astea, pe chipul Maicăi se citea expresia unei
resemnări pornite din înţelegere.
Pentru ea, boii erau elementul
esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri despre
lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-antors
de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-ambrăcat
cu ţoalele de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: „Simina,
aprinde-mi lumînarea că mor”. Şi a murit. Mama n-a reuşit să obţină
autorizaţia de-a-l transporta-n satul lor; aveau domiciliu obligatoriu,
vii sau morţi. L-au îngropat îm cimitirul din satul vecin cu mărunta
aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu, în curtea
Bunicii s-a strîns nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit
fiecare cu scăunelul cu trei picioare, cu strachina, cu lingura şi cu
bocceaua lui cu merinde de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin,
fiecare cu cîte o boccea sau cu cîte o traistă-n mînă, afară de ceadusese
fiecare cînd venise cu lumînare la mort. De la oraş, venise
nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea Iancu
Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori
improvizate din scînduri. Era o zi frumoasă de septembrie.
Preotul
terminase de binecuvîntat bucatele şi se-aşezase şi el în capul unei
mese improvizate, în momentul de linişte care se-aşternuse, cînd
nimeni nu-ndrăznea încă nici să vorbească, nici să mănînce, am auzit
deodată glasul Bunicii, care stătea-n picioare-n spatele preotului, un
glas trist, dar limpede şi hotărît: „Vă mulţumesc, oameni buni, c-aţi
venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el
creştineşte, nu ca pe-un cîine de pripas. Să vă fie primit!” Apoi, fără
nici o tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne
mesenilor. Zadarnic am rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Cînd
ne-am despărţit, ne-a privit cu tristeţea ei înaltă şi senină, şi ne-a spus
ca să ne mîngîie: „S-a dus la locul lui. Acum i-a fost rîndul”. După
moartea Bunicului, „reconsiderîndu-se” situaţia chiaburilor, li s-a dat
voie să se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că pînă numplineşte
Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, pînă ce nu-i
putea dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi.
Şapte ani a mai
rămas Bunica-n Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa pînă seara şi
nu mînca decît buruieni; seara, se culca odată cu găinile ca să nu ardă
lampa. Creştea cîteva găini, un porc — şi vindea tot, dar absolut tot,
ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimiteam noi: marmeladă,
biscuiţi, zahăr, ulei — că şi noi de unde era să-i trimitem?! „Maică, ai
să mori de foame”, i-a spus Mama într-o zi, îngrijorată. „Am să mor
cînd mi-o veni rîndul, maică.
Zilele omului de la Dumnezeu sunt
lăsate”. După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel:
după şapte ani, şi-a cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului,
le-a pus într-un sicriu, le-a urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei
avut — trei saci de făină pe care şi-o luase ani de zile de la gură şi-un
sac de colaci alături cu sicriul — şi a pornit-o, într-o zi de septembrie,
din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea, bărbaţii se
descopereau, femeile-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci
mereu împrospătaţi şi zicea:
Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul
robului lui Dumnezeu — Vasile”. Se oprea-n cîte-un sat, păştea boii şi
ruga cîte-un gospodar s-o lase şi pe ea să frămînte şi să coacă un
cuptor de colaci de sufletul celui pe care-l ducea din străini la locul lui
din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor şi pe lîngă colacii
făcuţi de Bunica dădea fiecare cîte ceva de sufletul morţilor lui şi toţi
se uitau la Bunica şi ziceau: „Brava dumitale, dadă, că duci omul să
hodinească la locul lui”.
„Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sunt
îngropaţi în ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam
şi după oasele lor de le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost
timpurile...” Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului pînă sajungă-
n satul lor. Mama şi cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe
Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o duminică, la biserică. Noi
venisem de sîmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la cimitir. Cînd s-a
sfîrşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n tindă, iar
carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră, în marginea drumului. „Bine team
găsit, părinte”, i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mîna. „Bine-ai
venit, Simină”, a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu
mine i-am sărutat mîna Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată
lumea din biserică se strînsese-n jurul ei. „Simină, Simină!”, ziceau
femeile mai bătrîne, o sărutau şi-apoi plîngeau, fără nici un sunet, cu
mîna la gură. „Săru' mîna, naşă”, „săru' mîna, dadă”, ziceau altele mai
tinere, şi-i sărutau mîna. „Părinte Vasile, să-i facem acuma slujba şi
să-l ducem la loc”, a zis Bunica.
Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă, Mama şi cu mine am împărţit
batiste şi lumînări. Am urcat din nou sicriul în car şi-am pornit-o spre
cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului, plîngînd tăcut
trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă, dintrodată,
la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se
jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului
şi-a neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugîndu-l pe
Bunicul să ducă veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau
cei de pe pămînt.
Mi-a atras atenţia un bocet domol, abia şoptit:
„Vasile, Vasile, spune-i lu' Dumitru că ne-a luat şi locu' din deal,
spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la fabrică,
dup-o pîine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-l mai
ridice şi mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e
cînd nu mai e om la casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în
gură. La ce-oi mai trăi pe pămîntu' ăsta?” Şi la aceste ultime cuvinte,
s-a uitat blînd şi senin în ochii mei, cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu o
privire nedumerită şi umilă. „Maică, maică — mi s-a adresat ea mie
— multe mai are omul de pătimit pe pămîntu' ăsta! De ce-o fi avînd
omul atîtea de pătimit?...” Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrîna aia din
sat, pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi
nedumerită.
Noi am rămas pînă ce s-a azvîrlit ultima lopată de pămînt peste
Bunicul. Bunica s-a uitat în pămîntul care pecetluia trecerea prin lume
a Bunicului. „Te-am adus acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii”.
Maica a rămas în satul lor pînă la moarte. În casa lor se făcuse
grădiniţa. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de vară şi grajdul,
fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mîndria ei. „Nouă ani am
muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors
cu carul, ca nişte oameni aşezaţi, aşa, maică...”, îmi explica ea mie şi
dădea din cap. în mişcarea aceea, pe care-o face atît de des ţăranul, mi
se părea că văd înşirîndu-se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de
ani de istorie scrisă şi, mai ales, nescrisă. Mişcarea aceea prin care
ţăranul exprimă constatarea n-a fost înregistrată de nici un cronicar, de
nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-cheie care, printr-o cinetică
esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de istorie.
am întrebat-o eu într-o zi, după ce murise Bunicul — Maică, spune
cînd ţi-a fost dumitale cel mai greu în viaţă? afară de moartea
feciorilor şi-a Taicăi”. „Cînd ne-au luat boii”. „Bine, dar vi-i luase şi-n
timpul războiului...” „Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Cînd
ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu
mîna-n capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că
vremea noastră s-a dus, a lu' bîtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rîndul”; şi
cînd spunea cuvintele-astea, pe chipul Maicăi se citea expresia unei
resemnări pornite din înţelegere.
Pentru ea, boii erau elementul
esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri despre
lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-antors
de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-ambrăcat
cu ţoalele de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: „Simina,
aprinde-mi lumînarea că mor”. Şi a murit. Mama n-a reuşit să obţină
autorizaţia de-a-l transporta-n satul lor; aveau domiciliu obligatoriu,
vii sau morţi. L-au îngropat îm cimitirul din satul vecin cu mărunta
aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu, în curtea
Bunicii s-a strîns nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit
fiecare cu scăunelul cu trei picioare, cu strachina, cu lingura şi cu
bocceaua lui cu merinde de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin,
fiecare cu cîte o boccea sau cu cîte o traistă-n mînă, afară de ceadusese
fiecare cînd venise cu lumînare la mort. De la oraş, venise
nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea Iancu
Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori
improvizate din scînduri. Era o zi frumoasă de septembrie.
Preotul
terminase de binecuvîntat bucatele şi se-aşezase şi el în capul unei
mese improvizate, în momentul de linişte care se-aşternuse, cînd
nimeni nu-ndrăznea încă nici să vorbească, nici să mănînce, am auzit
deodată glasul Bunicii, care stătea-n picioare-n spatele preotului, un
glas trist, dar limpede şi hotărît: „Vă mulţumesc, oameni buni, c-aţi
venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el
creştineşte, nu ca pe-un cîine de pripas. Să vă fie primit!” Apoi, fără
nici o tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne
mesenilor. Zadarnic am rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Cînd
ne-am despărţit, ne-a privit cu tristeţea ei înaltă şi senină, şi ne-a spus
ca să ne mîngîie: „S-a dus la locul lui. Acum i-a fost rîndul”. După
moartea Bunicului, „reconsiderîndu-se” situaţia chiaburilor, li s-a dat
voie să se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că pînă numplineşte
Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, pînă ce nu-i
putea dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi.
Şapte ani a mai
rămas Bunica-n Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa pînă seara şi
nu mînca decît buruieni; seara, se culca odată cu găinile ca să nu ardă
lampa. Creştea cîteva găini, un porc — şi vindea tot, dar absolut tot,
ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimiteam noi: marmeladă,
biscuiţi, zahăr, ulei — că şi noi de unde era să-i trimitem?! „Maică, ai
să mori de foame”, i-a spus Mama într-o zi, îngrijorată. „Am să mor
cînd mi-o veni rîndul, maică.
Zilele omului de la Dumnezeu sunt
lăsate”. După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel:
după şapte ani, şi-a cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului,
le-a pus într-un sicriu, le-a urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei
avut — trei saci de făină pe care şi-o luase ani de zile de la gură şi-un
sac de colaci alături cu sicriul — şi a pornit-o, într-o zi de septembrie,
din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea, bărbaţii se
descopereau, femeile-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci
mereu împrospătaţi şi zicea:
Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul
robului lui Dumnezeu — Vasile”. Se oprea-n cîte-un sat, păştea boii şi
ruga cîte-un gospodar s-o lase şi pe ea să frămînte şi să coacă un
cuptor de colaci de sufletul celui pe care-l ducea din străini la locul lui
din neam de neam. O chemau oamenii la masa lor şi pe lîngă colacii
făcuţi de Bunica dădea fiecare cîte ceva de sufletul morţilor lui şi toţi
se uitau la Bunica şi ziceau: „Brava dumitale, dadă, că duci omul să
hodinească la locul lui”.
„Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sunt
îngropaţi în ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam
şi după oasele lor de le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost
timpurile...” Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului pînă sajungă-
n satul lor. Mama şi cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe
Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o duminică, la biserică. Noi
venisem de sîmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la cimitir. Cînd s-a
sfîrşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n tindă, iar
carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră, în marginea drumului. „Bine team
găsit, părinte”, i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mîna. „Bine-ai
venit, Simină”, a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu
mine i-am sărutat mîna Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată
lumea din biserică se strînsese-n jurul ei. „Simină, Simină!”, ziceau
femeile mai bătrîne, o sărutau şi-apoi plîngeau, fără nici un sunet, cu
mîna la gură. „Săru' mîna, naşă”, „săru' mîna, dadă”, ziceau altele mai
tinere, şi-i sărutau mîna. „Părinte Vasile, să-i facem acuma slujba şi
să-l ducem la loc”, a zis Bunica.
Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă, Mama şi cu mine am împărţit
batiste şi lumînări. Am urcat din nou sicriul în car şi-am pornit-o spre
cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului, plîngînd tăcut
trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă, dintrodată,
la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se
jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului
şi-a neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugîndu-l pe
Bunicul să ducă veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau
cei de pe pămînt.
Mi-a atras atenţia un bocet domol, abia şoptit:
„Vasile, Vasile, spune-i lu' Dumitru că ne-a luat şi locu' din deal,
spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la fabrică,
dup-o pîine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-l mai
ridice şi mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e
cînd nu mai e om la casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în
gură. La ce-oi mai trăi pe pămîntu' ăsta?” Şi la aceste ultime cuvinte,
s-a uitat blînd şi senin în ochii mei, cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu o
privire nedumerită şi umilă. „Maică, maică — mi s-a adresat ea mie
— multe mai are omul de pătimit pe pămîntu' ăsta! De ce-o fi avînd
omul atîtea de pătimit?...” Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrîna aia din
sat, pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi
nedumerită.
Noi am rămas pînă ce s-a azvîrlit ultima lopată de pămînt peste
Bunicul. Bunica s-a uitat în pămîntul care pecetluia trecerea prin lume
a Bunicului. „Te-am adus acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii”.
Maica a rămas în satul lor pînă la moarte. În casa lor se făcuse
grădiniţa. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de vară şi grajdul,
fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mîndria ei. „Nouă ani am
muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors
cu carul, ca nişte oameni aşezaţi, aşa, maică...”, îmi explica ea mie şi
dădea din cap. în mişcarea aceea, pe care-o face atît de des ţăranul, mi
se părea că văd înşirîndu-se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de
ani de istorie scrisă şi, mai ales, nescrisă. Mişcarea aceea prin care
ţăranul exprimă constatarea n-a fost înregistrată de nici un cronicar, de
nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-cheie care, printr-o cinetică
esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de istorie.
December 11, 2011
Cartea în sine este interesantă, însă personal o consider o amestec de elemente telenovelistice şi istorie, încropită într-un stil pur românesc. Sânziana este un personaj controversat, din anumite puncte de vedere, dar din cauza stilului telenovelistic, aceasta nu face altceva decât să se înscrie în unele tipare clişeice a la Sandra Brown - cel puţin, aşa văd eu lucrurile.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această carte şi m-a determinat să îi dau 3 stele pe acest site, este tocmai istoria şi elementele asemenea ce le cuprinde, cât şi stilul românesc de expunere a sentimentelor şi gândurilor. Spaţiul descris de aceasta mă face să mă gândesc şi mai mult la istoria propriei ţări şi mai ales la perioada comunismului, a celor două războaie; atât perioada interbelică, cât şi cea postbelică mă fascinează. În orice caz, a expus foarte bine aceste detalii şi a reuşit, într-o anumită măsură, să mă farmece din această pricină.
În rest, mi-a displăcut mult aspectul telenovelistic capturat în esenţa cărţii, din cauza faptului că Sânziana, ca personaj narator în diferite ipostaze, deşi naraţiunea este la persoana a IIIa, a adus prea mult "laude" unor anumite personaje. Fiecare replică a ei cu referire la "mama acesteia" mi se păreau exagerate. Fiica sa, Maria, nu este idealul meu de personaj-copil şi nu pentru că nu mi-ar plăcea personalitatea pe care o înfăţişează, ci tocmai din pricina exagerării caracterului şi faptelor ce conferă întregii cărţi un aspect pur ficţional, desprins de realitate şi practic înfăşurat în mrejele perfecţiunii telenovelistice. Personal, nu apreciez astfel de detalii şi au reuşit să mă dezguste destul de mult în anumite momente. Chiar şi aşa, elementele de istorie şi stilul românesc, precum şi unele şi altele referiri plăcute, au salvat foarte mult cartea şi părerea mea "per ansamblu" asupra-i.
Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această carte şi m-a determinat să îi dau 3 stele pe acest site, este tocmai istoria şi elementele asemenea ce le cuprinde, cât şi stilul românesc de expunere a sentimentelor şi gândurilor. Spaţiul descris de aceasta mă face să mă gândesc şi mai mult la istoria propriei ţări şi mai ales la perioada comunismului, a celor două războaie; atât perioada interbelică, cât şi cea postbelică mă fascinează. În orice caz, a expus foarte bine aceste detalii şi a reuşit, într-o anumită măsură, să mă farmece din această pricină.
În rest, mi-a displăcut mult aspectul telenovelistic capturat în esenţa cărţii, din cauza faptului că Sânziana, ca personaj narator în diferite ipostaze, deşi naraţiunea este la persoana a IIIa, a adus prea mult "laude" unor anumite personaje. Fiecare replică a ei cu referire la "mama acesteia" mi se păreau exagerate. Fiica sa, Maria, nu este idealul meu de personaj-copil şi nu pentru că nu mi-ar plăcea personalitatea pe care o înfăţişează, ci tocmai din pricina exagerării caracterului şi faptelor ce conferă întregii cărţi un aspect pur ficţional, desprins de realitate şi practic înfăşurat în mrejele perfecţiunii telenovelistice. Personal, nu apreciez astfel de detalii şi au reuşit să mă dezguste destul de mult în anumite momente. Chiar şi aşa, elementele de istorie şi stilul românesc, precum şi unele şi altele referiri plăcute, au salvat foarte mult cartea şi părerea mea "per ansamblu" asupra-i.
August 8, 2013
cum tot auzeam de romanul asta am zis sa-i dau o sansa, sa vad despre ce este vorba. nu regret timpul pierdut, desi din punct de vedere literar mi se pare fara prea multa valoare.
romanul e un amestec de ghiveci, ca sa zic asa, sare de la o poveste la alta fara sa termine nici una, multa filosofie ieftina, personaje nedefinite, lipsa de structura, de coerenta, si o mie si una de alte pacate. e interesant cum personajul principal se contrazice intr-o veselie, se comporta intr-un fel pe care tocmai il criticase la altcineva, dar, desigur, de data asta are o mie si una de argumente ca sa-si justifice comportamentul, in buna traditie a convingerii atat de populare conform careia noi suntem fara pata iar in jurul nostru e plin de defecti :D
in schimb povestile din comunism par veridice, sunt interesante, sunt redate cu umor si finete. ma surprind intotdeauna mirandu-ma cum am putut sa traiesc intr-o astfel de lume suprarealista si sa nu mi se para nimic anormal.
scena in care o tovarasa intelectuala vrea sa divorteze de sotul ei tot intelectual care nu mai corespunde politic si sa se marite cu secretarul de partid, un fost strungar reciclat in zbir, din motive ideologice, desigur, e de un grotesc ametitor :)
per ansamblu merita citit, mi se pare un roman din categoria "autobiografiilor fictive" (oare exista asa ceva?!?) mi se pare evident ca autoarea si-a povestit propria-i viata asa cum i-ar fi placut s-o traiasca si s-o rateze :D
si o observatie finala: ar fi trebuit sa se numeasca "arta monologului" :))
romanul e un amestec de ghiveci, ca sa zic asa, sare de la o poveste la alta fara sa termine nici una, multa filosofie ieftina, personaje nedefinite, lipsa de structura, de coerenta, si o mie si una de alte pacate. e interesant cum personajul principal se contrazice intr-o veselie, se comporta intr-un fel pe care tocmai il criticase la altcineva, dar, desigur, de data asta are o mie si una de argumente ca sa-si justifice comportamentul, in buna traditie a convingerii atat de populare conform careia noi suntem fara pata iar in jurul nostru e plin de defecti :D
in schimb povestile din comunism par veridice, sunt interesante, sunt redate cu umor si finete. ma surprind intotdeauna mirandu-ma cum am putut sa traiesc intr-o astfel de lume suprarealista si sa nu mi se para nimic anormal.
scena in care o tovarasa intelectuala vrea sa divorteze de sotul ei tot intelectual care nu mai corespunde politic si sa se marite cu secretarul de partid, un fost strungar reciclat in zbir, din motive ideologice, desigur, e de un grotesc ametitor :)
per ansamblu merita citit, mi se pare un roman din categoria "autobiografiilor fictive" (oare exista asa ceva?!?) mi se pare evident ca autoarea si-a povestit propria-i viata asa cum i-ar fi placut s-o traiasca si s-o rateze :D
si o observatie finala: ar fi trebuit sa se numeasca "arta monologului" :))
December 16, 2014
Pe înțelesul tuturor, dincolo de analize psihologice detaliate și sentimentalisme exagerate, cartea asta e un soi de Grey's Anatomy românesc în vremea comunismului.
September 10, 2016
Cea mai calda si senina carte pe care am citit-o si recitit-o vreodată. Te face sa te simți mai bun ...
August 7, 2010
400 și ceva de pagini care au trecut foarte repede. Deși e o carte serioasă, n-am putut să nu rîd la ultimele pagini :)
May 13, 2022
După ce am parcurs alte două cărți minunate scrise de Ileana Vulpescu (De-amor, de-amar, de inimă albastră și Rămas bun casei părintești), am ajuns și la lectura unei alte cărți faimoase și anume, Arta conversației. Am citit pe forumuri multe lucruri bune despre acest roman, toată lumea îl laudă și spune cât este de deosebit. Nu neg acest lucru, dar mie personal mi-au plăcut mai mult celelalte două cărți de care v-a spus deja.
http://www.stildescriitor.ro/2014/10/...
http://www.stildescriitor.ro/2014/10/...
February 5, 2014
Nimic neobisnuit pentru un anotimp ca asta. Un amurg vanat. Totul, deci, asa cum trebuie sa fie.
March 25, 2018
Odata citita a devenit una din cartile mele preferate.
September 10, 2018
“ << Ce vanat amurg...>>
Prin vinete-amurguri, prin vestede ramuri, se-apropie toamna cu pasi aramii... Din vamile vazduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri si printre crengi trosnitoare, vulpe tacuta, maturand pamantul cu coada, pasind cu sunet infundat de labe prudente, scrutand orizontul cu ochi micsorati si reflexivi, prospectand atent imprejurimile ca un strateg incercat.
Cu o saptamana mai-nainte, pe Transfagarasan, din verdele-mbatranit si din rugina, din curcubeul de culori si de transparente, vulpea - materializare a anotimpului - nu li se aratase. Le iesise-n cale-un cerb, indiferent in maretia lui impodobit cu ample coarne ramuroase pe masura vastelor ogive ale codrului, si-un urs - adolescent, judecand dupa blana, dupa colti, dupa cheful de joaca - nascut si crescut se vede intr-o rezervatie, fiindca se-arata prietenos cu oamenii si le cauta societatea. Redat libertatii, animalul prindea danii comestibile si-n semn de gratitudine, in timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfratire-ntre specii, el le tragea cate-o laba amical.
<< Ce vanat amurg... >>. Hm! Suna-a poezie... Numai Tudor citeaza cand nu te-astepti, de parc-ar spune de la el. "
≪ What a magnificent purple twilight ... >>
By the purple twilights, through the dry fallen branches, the autumn is approaching with brass steps... From the air, the autumn had started its journey tiptoe through the dead leaves, bushes and crackling branches, a silent fox, brushing away the earth with its tail, walking with silent sound of cautious paws, scrutinizing the horizon with diminished and reflexive eyes, looking around carefully as a strategist.
A week before, on the Transfagarasan, from the old green and the rusting forests, from the rainbow of colors and transparencies, the fox - the materialization of the season - had not shown itself to them. It had come out in the path of a stag, uninterested in its greatness, adorned with ample horns, like the vast garland of the forest, and a bear-teenager, judging by the fur, by the jaws, after the playful play - born and raised in a reservation because it looked friendly to people and looking anxiously for their company. Enjoying the liberty, the animal was catching the edible flesh and, in sign of gratefulness, while the donors immortalized the moment of photography between the joining of species, he hit a friendly paw.
<< What a magnificent purple twilight... >>. Hm! Call it poetry ... Only Tudor quotes when you do not expect, as if he would say it from his own creation. "
The Art of Conversation is one of the most special books I've been reading lately. And more so, since it’s written by a female Romanian writer whom I regret to admit, my shame, I have intentionally omitted all this time. A couple of years ago, preparing myself to go to the Bucharest biannual bookfair, my mother asked me to inquiry about the novel "The art of conversation" by Ileana Vulpescu. I thought instantly: not at all. What's the point of searching for it when I already have a very long list of other works (none by Romanian novelists) that I intend to pursue with great interest as an acquisition. Like thought, like acted.
Last week, as usual on Fridays late afternoon, I stopped at the home nearby mall to pay a visit to the two mega libraries of my choice. I felt the urge to reward myself for coping with a heavy work week. And, as the vice demands to be satisfied, I began looking hungrily at bookshelves, touching here and there different books and looking at some of them more carefully. As usual, I put 2-3 books of foreign literature. Then I made a little pirouette and focused on the bookshelves with Romanian authors. Like a safe bow shot, my eyes fell on this book. I immediately remembered the past. I said, now it is the right time to buy it. I put it in the basket. Then I saw there are five more books by the same author. Very good! I take these too. Without looking at the price. Of course, another extreme reaction, just as vicious as it is the healthy vice to read.
The Art of Conversation is, according to majority of critics, one of the most famous novels by Ileana Vulpescu. And, in my opinion, for all the reasons [I should have known better that mother is right…but my stubbornness is right, too]. It is an impressive radiograph of a human destiny, which of course does not develop on its own, but in a rather complex and very interesting patchwork with other destinies, seemingly more or less important actors in the present work. This radiography allows a launch to deeper meditation to understand the meaning of human life, the choices we make alongside, the obstacles we consciously do not perceive as ought to, the way we sometimes want to stop ourselves because we feel no longer we have for what and who to be there and struggle for, giving up on us, eventually.
The novel unfolds the life story of Sanziana Hangan, a strong willed, beautiful, intelligent, highly responsible towards family and very hard-working female doctor, about 40 years old (there are a few inconsistencies in the sense that sometimes she is 37, or 39 ...even almost 41], living together with her two minor daughters, one 16-17 years old, the other 4-5 years [here are also a few inconsistencies that do not seriously affect the rhythm and structure of the work], for a couple of years divorced after passing through a 10 years marriage with a famous writer [she went married at 19 years old ...] with whom she had the older daughter while the junior is with a different man. With this man, coming at her apartment after 5 years since their one-month relationship [out of which the 2nd daughter is born], she starts having a very long conversation from today afternoon until early next morning, where she gives a very lengthy portrait of her personal and professional life [the description of the medical day-to-day life is one of the strong points of book], of her beloved mother [a truly remarkable woman..], of their life together after WW2 [being an orphan of father who fell during war], during communism years, of their ancestors relatives before WW1, in-between wars and after WW2, and so on and so forth. It is a great slalom within the history pages of a family, with detailed and focused attention on those elements that triggered the most impactful effects on its life.
As I turned the last page of the book, I realized that the beginning and the closing make for a complete circle with a positive ending story. It starts with depicting autumn, somewhere on the spectacular paved mountain road of Transfagarasan, and ends with the autumn when the fruits of a lifelong relationship are being ripen and everything is maximized in terms of the intensity of emotions and feelings.
What struck me deeply is that if I would try to fit the amalgam of perceiving the writing styles in the novel, I would say it is a chameleonic mix: it is a combination of Virginia Woolf with her dramatic display of the flow of consciousness, of Milan Kundera, strongly oriented to The Unbearable Lightness of being and his other works within same tone and theme, also there are drops of clear areas of Andrei Makine with its unmistakable state of reflection and meditation on the "eternal moment," and, even if it might sound exaggeration, but yet it is not from my point of view, it is a substantial dose of Nikos Kazantzakis. As an extra strike of luck, all these four authors are highly placed on my bookshelves, being some of my favorites.
The book abounds in interesting and reflective insights about everything that has to do with human life, and even though, here and there, is constantly repeating Sartre's "the story of a life, whatever this life is, is the story of a failure," the book itself is a jewel and a complete and well-deserved success.
Prin vinete-amurguri, prin vestede ramuri, se-apropie toamna cu pasi aramii... Din vamile vazduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri si printre crengi trosnitoare, vulpe tacuta, maturand pamantul cu coada, pasind cu sunet infundat de labe prudente, scrutand orizontul cu ochi micsorati si reflexivi, prospectand atent imprejurimile ca un strateg incercat.
Cu o saptamana mai-nainte, pe Transfagarasan, din verdele-mbatranit si din rugina, din curcubeul de culori si de transparente, vulpea - materializare a anotimpului - nu li se aratase. Le iesise-n cale-un cerb, indiferent in maretia lui impodobit cu ample coarne ramuroase pe masura vastelor ogive ale codrului, si-un urs - adolescent, judecand dupa blana, dupa colti, dupa cheful de joaca - nascut si crescut se vede intr-o rezervatie, fiindca se-arata prietenos cu oamenii si le cauta societatea. Redat libertatii, animalul prindea danii comestibile si-n semn de gratitudine, in timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfratire-ntre specii, el le tragea cate-o laba amical.
<< Ce vanat amurg... >>. Hm! Suna-a poezie... Numai Tudor citeaza cand nu te-astepti, de parc-ar spune de la el. "
≪ What a magnificent purple twilight ... >>
By the purple twilights, through the dry fallen branches, the autumn is approaching with brass steps... From the air, the autumn had started its journey tiptoe through the dead leaves, bushes and crackling branches, a silent fox, brushing away the earth with its tail, walking with silent sound of cautious paws, scrutinizing the horizon with diminished and reflexive eyes, looking around carefully as a strategist.
A week before, on the Transfagarasan, from the old green and the rusting forests, from the rainbow of colors and transparencies, the fox - the materialization of the season - had not shown itself to them. It had come out in the path of a stag, uninterested in its greatness, adorned with ample horns, like the vast garland of the forest, and a bear-teenager, judging by the fur, by the jaws, after the playful play - born and raised in a reservation because it looked friendly to people and looking anxiously for their company. Enjoying the liberty, the animal was catching the edible flesh and, in sign of gratefulness, while the donors immortalized the moment of photography between the joining of species, he hit a friendly paw.
<< What a magnificent purple twilight... >>. Hm! Call it poetry ... Only Tudor quotes when you do not expect, as if he would say it from his own creation. "
The Art of Conversation is one of the most special books I've been reading lately. And more so, since it’s written by a female Romanian writer whom I regret to admit, my shame, I have intentionally omitted all this time. A couple of years ago, preparing myself to go to the Bucharest biannual bookfair, my mother asked me to inquiry about the novel "The art of conversation" by Ileana Vulpescu. I thought instantly: not at all. What's the point of searching for it when I already have a very long list of other works (none by Romanian novelists) that I intend to pursue with great interest as an acquisition. Like thought, like acted.
Last week, as usual on Fridays late afternoon, I stopped at the home nearby mall to pay a visit to the two mega libraries of my choice. I felt the urge to reward myself for coping with a heavy work week. And, as the vice demands to be satisfied, I began looking hungrily at bookshelves, touching here and there different books and looking at some of them more carefully. As usual, I put 2-3 books of foreign literature. Then I made a little pirouette and focused on the bookshelves with Romanian authors. Like a safe bow shot, my eyes fell on this book. I immediately remembered the past. I said, now it is the right time to buy it. I put it in the basket. Then I saw there are five more books by the same author. Very good! I take these too. Without looking at the price. Of course, another extreme reaction, just as vicious as it is the healthy vice to read.
The Art of Conversation is, according to majority of critics, one of the most famous novels by Ileana Vulpescu. And, in my opinion, for all the reasons [I should have known better that mother is right…but my stubbornness is right, too]. It is an impressive radiograph of a human destiny, which of course does not develop on its own, but in a rather complex and very interesting patchwork with other destinies, seemingly more or less important actors in the present work. This radiography allows a launch to deeper meditation to understand the meaning of human life, the choices we make alongside, the obstacles we consciously do not perceive as ought to, the way we sometimes want to stop ourselves because we feel no longer we have for what and who to be there and struggle for, giving up on us, eventually.
The novel unfolds the life story of Sanziana Hangan, a strong willed, beautiful, intelligent, highly responsible towards family and very hard-working female doctor, about 40 years old (there are a few inconsistencies in the sense that sometimes she is 37, or 39 ...even almost 41], living together with her two minor daughters, one 16-17 years old, the other 4-5 years [here are also a few inconsistencies that do not seriously affect the rhythm and structure of the work], for a couple of years divorced after passing through a 10 years marriage with a famous writer [she went married at 19 years old ...] with whom she had the older daughter while the junior is with a different man. With this man, coming at her apartment after 5 years since their one-month relationship [out of which the 2nd daughter is born], she starts having a very long conversation from today afternoon until early next morning, where she gives a very lengthy portrait of her personal and professional life [the description of the medical day-to-day life is one of the strong points of book], of her beloved mother [a truly remarkable woman..], of their life together after WW2 [being an orphan of father who fell during war], during communism years, of their ancestors relatives before WW1, in-between wars and after WW2, and so on and so forth. It is a great slalom within the history pages of a family, with detailed and focused attention on those elements that triggered the most impactful effects on its life.
As I turned the last page of the book, I realized that the beginning and the closing make for a complete circle with a positive ending story. It starts with depicting autumn, somewhere on the spectacular paved mountain road of Transfagarasan, and ends with the autumn when the fruits of a lifelong relationship are being ripen and everything is maximized in terms of the intensity of emotions and feelings.
What struck me deeply is that if I would try to fit the amalgam of perceiving the writing styles in the novel, I would say it is a chameleonic mix: it is a combination of Virginia Woolf with her dramatic display of the flow of consciousness, of Milan Kundera, strongly oriented to The Unbearable Lightness of being and his other works within same tone and theme, also there are drops of clear areas of Andrei Makine with its unmistakable state of reflection and meditation on the "eternal moment," and, even if it might sound exaggeration, but yet it is not from my point of view, it is a substantial dose of Nikos Kazantzakis. As an extra strike of luck, all these four authors are highly placed on my bookshelves, being some of my favorites.
The book abounds in interesting and reflective insights about everything that has to do with human life, and even though, here and there, is constantly repeating Sartre's "the story of a life, whatever this life is, is the story of a failure," the book itself is a jewel and a complete and well-deserved success.
December 23, 2010
After reading this book, i realised that Ileana Vulpescu is the mother i never had, the one with the useful advice, with the proper experiences, guiding me in love and life.
Anyway, it's a book about women, for women, at any age, it encompasses every emotion and feeling known to women...it's about understanding women..about what lies beneath and is hidden from view..so i full heartedly recommend it ..and hope you will enjoy it as much as i have.
Anyway, it's a book about women, for women, at any age, it encompasses every emotion and feeling known to women...it's about understanding women..about what lies beneath and is hidden from view..so i full heartedly recommend it ..and hope you will enjoy it as much as i have.
September 9, 2008
Mi-amintesc ca mi-a placut destul de mult. Tipa asta (Sinziana) e un caracter puternic, si cred ca asta e ce m-a impresionat la ea (pe mine si pe miile ei de fani), combinatia de fragilitate si tarie.
July 11, 2012
E mult prea laudata
July 5, 2014
I-am dat cinci stele pentru ca mi-a placut foarte mult, nu pentru ca o consider, neaparat, de cinci stele ca valoare literara. Mi-a facut placere s-o citesc, desi m-am pierdut la un moment dat in increngatura de ganduri si sub-ganduri ale Sanzianei.
June 24, 2024
Despre această carte părerile par a fi extrem de împărțite. Astfel, chiar înainte să mă hotărăsc să o citesc, aflasem despre ea, scriitoarea, că este demodată, plictisitoare, clișeică și imorală, dar erau alți câțiva cititori care își arătau aprecierea, considerând-o, în special, o scriitoare realistă.
M-am hotărât să pornesc cu așteptări minime și cred că pentru prima oară mi-a și reușit.
Începutul mi s-a părut destul de banal, dar pe măsură ce am înaintat mi-am dat seamă că nu citesc o scriitoare slabă, nu degeaba a fost asemănată cu Virginia Woolf, datorită tehnicii fluxului de conștiință pe care o folosește destul de bine în "Arta conversației". De asemenea, prin relatările la persoana I, această carte se transformă într-un roman psihologic ce prezintă trăirile Sânzianei Hangan și a oamenilor care au trecut de-a lungul timpului prin viața ei, a celor care au plecat și a celor ce au rămas. Personajul este puternic, poate imoral, după cum am pomenit mai sus, dar cu siguranță real. Un personaj cu bune și cu rele, cu defecte și calități, ca orice om, de fapt. Asta e problema omului de azi, el "niciodată nu ar..." 🙄🙄
Atmosfera demodată despre care spuneam mai sus, nu am simțit-o. Poate dacă aș fi trăit pe vremea regimului comunist aș fi avut această senzație, altfel mi s-a părut că este un roman de factură social-istorică, cu accent pus pe patriotism și pe iubirea de țară.
Poate puțin clișeică, nespectaculoasă, dar asta este viața, în fond. Am rezonat cu personajul în mare parte și mi-a plăcut tăria ei, chiar dacă unele idei mi s-au părut absurde.
Poate mi-ar fi plăcut mai multă profunzime (era posibil mai mult de atât?!), în locul stilului ușor obositor, dar am extras suficient de multe citate. I-am oferit 4 stele, dar nu cred că o recomand, șansele să vă placă sunt de 50%. 😅
"Dragostea, cea fierbinte, de la început, nu ține cât lumea. Important e cu ce rămai când s-a mai stins văpaia. Dragostea e o stare excepțională. Iar stările excepționale nu pot ține."
"Când ni se-ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler – şi alţii ca ei – au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei."
M-am hotărât să pornesc cu așteptări minime și cred că pentru prima oară mi-a și reușit.
Începutul mi s-a părut destul de banal, dar pe măsură ce am înaintat mi-am dat seamă că nu citesc o scriitoare slabă, nu degeaba a fost asemănată cu Virginia Woolf, datorită tehnicii fluxului de conștiință pe care o folosește destul de bine în "Arta conversației". De asemenea, prin relatările la persoana I, această carte se transformă într-un roman psihologic ce prezintă trăirile Sânzianei Hangan și a oamenilor care au trecut de-a lungul timpului prin viața ei, a celor care au plecat și a celor ce au rămas. Personajul este puternic, poate imoral, după cum am pomenit mai sus, dar cu siguranță real. Un personaj cu bune și cu rele, cu defecte și calități, ca orice om, de fapt. Asta e problema omului de azi, el "niciodată nu ar..." 🙄🙄
Atmosfera demodată despre care spuneam mai sus, nu am simțit-o. Poate dacă aș fi trăit pe vremea regimului comunist aș fi avut această senzație, altfel mi s-a părut că este un roman de factură social-istorică, cu accent pus pe patriotism și pe iubirea de țară.
Poate puțin clișeică, nespectaculoasă, dar asta este viața, în fond. Am rezonat cu personajul în mare parte și mi-a plăcut tăria ei, chiar dacă unele idei mi s-au părut absurde.
Poate mi-ar fi plăcut mai multă profunzime (era posibil mai mult de atât?!), în locul stilului ușor obositor, dar am extras suficient de multe citate. I-am oferit 4 stele, dar nu cred că o recomand, șansele să vă placă sunt de 50%. 😅
"Dragostea, cea fierbinte, de la început, nu ține cât lumea. Important e cu ce rămai când s-a mai stins văpaia. Dragostea e o stare excepțională. Iar stările excepționale nu pot ține."
"Când ni se-ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven, Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler – şi alţii ca ei – au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei."
December 8, 2018
Nu am un criteriu după care îmi aleg cărțile pe care le citesc. Uneori merg pe recomandările prietenilor, alteori îmi atrage atenția coperta și așa mai departe. În cazul acestei cărți, mi-a atras atenția titlul. Cu foarte mult timp în urmă. O aveam în lista de cărți de citit, dar mereu apăreau altele înainte pe care să le citesc. Până anul acesta, când am găsit-o la un anticariat și mi-am adus aminte de cât timp o aveam pe lista mea. Am cumpărat-o și am mai ținut-o o perioadă în bibliotecă. Recent, ochii mi s-au oprit asupra cotorului și am simțit un impuls să o citesc. Și am citit-o.
De la primele rânduri am știut că între noi două (între mine și carte, între mine și scriitoare) o să fie ceva special. Acum, la sfârșit, nu pot să spun decât că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.
Pe lângă unele învățături pe care le-am tras din experiența de viață a Sânzianei, m-am și identificat cu multe dintre trăirile ei. În general nu empatizez atât de mult cu personajele din cărțile pe care le citesc, însă pe Sânziana am ajuns chiar s-o admir.
De la primele rânduri am știut că între noi două (între mine și carte, între mine și scriitoare) o să fie ceva special. Acum, la sfârșit, nu pot să spun decât că a fost cartea potrivită la momentul potrivit.
Pe lângă unele învățături pe care le-am tras din experiența de viață a Sânzianei, m-am și identificat cu multe dintre trăirile ei. În general nu empatizez atât de mult cu personajele din cărțile pe care le citesc, însă pe Sânziana am ajuns chiar s-o admir.
July 2, 2015
Mi a fist foarte greu sa decid daca mi a placut sau nu cartea....
Un tablou extrem de frumos al unei parti a istoriei Romaniei vazuta in special din perspectiva umana. Un stil literar superb, cu un aer melancolic.
Insa Sanziana Hanganu nu mi a placut de loc. Iubirile din viata ei pur si simplu imi par neverosimile. Plus finalul de Hollywood.
Cartea este scrisa insa prea frumos ca dezaprobarea mea pentru alegerile personajului principal sa ma opreasca sa i dau 4 stele.
Un tablou extrem de frumos al unei parti a istoriei Romaniei vazuta in special din perspectiva umana. Un stil literar superb, cu un aer melancolic.
Insa Sanziana Hanganu nu mi a placut de loc. Iubirile din viata ei pur si simplu imi par neverosimile. Plus finalul de Hollywood.
Cartea este scrisa insa prea frumos ca dezaprobarea mea pentru alegerile personajului principal sa ma opreasca sa i dau 4 stele.
August 30, 2015
"Totul, deci, așa cum trebuie să fie."
M-a lăsat cu un sentiment indescriptibil de gol, "bine, și acum ce?"...
Mă întreb dacă Marta Petreu s-a inspirat de aici când a scris "Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului", unele pasaje seamănă între ele...
M-a lăsat cu un sentiment indescriptibil de gol, "bine, și acum ce?"...
Mă întreb dacă Marta Petreu s-a inspirat de aici când a scris "Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului", unele pasaje seamănă între ele...
November 2, 2012
"Iubirea face parte din mecanismul cunoasterii, iar dorinta face parte din mecanismul iubirii, deci, este subsumata mecanismului cunoasterii".
July 9, 2024
Așa mă bucur că am avut cartea asta pe post de companion. M-am simțit foarte adânc în sufletele unor oameni, comfort, tensiune, suferință istorică, iubire, rațiunea de a iubi, o verticalitate incredibilă care-și trage seva direct din pământ, din păturile modeste ale societății.
Tot pentru ea am simțit nevoia să-mi iau o husă moale, pentru a nu o juli în toate bagajele prin care a fost.
Ideea care mi-a plăcut cel mai mult:
„
«De ce-or mai fi oameni daca ratiunea nu-i ajuta sa se-nteleaga si se poarta unii cu altii mai rau decit brontozaurii-ntre ei?», se- ntrebase Tata cu glas tare. «Fiindca interesul este o forma "evoluata" a animalitatii, iar manifestarile cinetice, printre care si omorul, folosite in locul expresiei ratiunale, le-au ramas de pe vremea cind nu descoperisera limbajul articulat, pe care si astazi il folosesc cu multa economie! Ridica mai repede parul decit sa deschida gura. Domnii din guverne — cu parul, iar noi, ,,cetatenii”, oile ratiunale — trimisi la abatoare cu devize-naltatoare in cap de coloana. Parul hotaraste, nu ratiunea. Imi spunea Iancu Stein ca la ei, la munca fortata, a iesit o gluma. Un plutonier il da lui Itic un pat de pusca-n coaste, iar Itic zice: «De ce dai, domnu' plotonier, nu poti sa-njuri?».
”
Așadar, recomand❤️
Tot pentru ea am simțit nevoia să-mi iau o husă moale, pentru a nu o juli în toate bagajele prin care a fost.
Ideea care mi-a plăcut cel mai mult:
„
«De ce-or mai fi oameni daca ratiunea nu-i ajuta sa se-nteleaga si se poarta unii cu altii mai rau decit brontozaurii-ntre ei?», se- ntrebase Tata cu glas tare. «Fiindca interesul este o forma "evoluata" a animalitatii, iar manifestarile cinetice, printre care si omorul, folosite in locul expresiei ratiunale, le-au ramas de pe vremea cind nu descoperisera limbajul articulat, pe care si astazi il folosesc cu multa economie! Ridica mai repede parul decit sa deschida gura. Domnii din guverne — cu parul, iar noi, ,,cetatenii”, oile ratiunale — trimisi la abatoare cu devize-naltatoare in cap de coloana. Parul hotaraste, nu ratiunea. Imi spunea Iancu Stein ca la ei, la munca fortata, a iesit o gluma. Un plutonier il da lui Itic un pat de pusca-n coaste, iar Itic zice: «De ce dai, domnu' plotonier, nu poti sa-njuri?».
”
Așadar, recomand❤️
August 19, 2014
De multa vreme cautam aceasta carte. Pe cat era de citita si de osanata, pe atat era de rara prin biblioteci/librarii. Intr-un final am reusit sa fac rost de ea, asa ca am citit-o pe nerasuflate. Concluzia generala: "la pomul laudat sa nu te duci cu sacul". Ei bine…nu pot spune ca mi-a displacut intru totul, autoarea are real talent narativ, incat e foarte usor sa inchizi ochii si sa te transpui in diferite cadre. Singurul pasaj de o frumusete idilica ce mi-a ramas intiparit in minte este cel in care personajul principal, Sanziana Hangan, povesteste momentul in care s-a simtit cea mai fericita. Nu o sa divulg mai mult, nu vreau sa stric placerea viitorului cititor.
Pe de alta parte, in ceea ce ma priveste, consider ca aceasta carte trimite pe alocuri mesaje gresite. Personajul principal, doamna doctor Sanziana Hangan, este invaluita intr-un soi de aura a perfectiunii, ceea ce-i da dreptul sa judece toti oamenii din jurul sau, mai ales femeile :), care sunt, pe rand, ariviste, hade, repulsive si cu un caracter reprobabil, la fel ca si barbatii care le cad la picioare, pe principiul “cine se aseamana se aduna”. Si uite, de aceea Sanziana Hangan este o femeie singura. Astfel, nu pot sa ma abtin a ma intreba: nu cumva aceste randuri izvorasc din niste frustrari latente ale autoarei? Cine stie…
In fine, per ansamblu, cartea merita citita, macar pentru modul in care sunt zugravite anumite pasaje istorice, de un realism izbitor, mai ales cele din perioada comunismului, pentru referintele culturale si pentru talentul descriptiv al autoarei. Este o lectura usoara si daca reusesti sa depasesti judecatile de valoare, iritante uneori, este chiar o lectura placuta.
Pe de alta parte, in ceea ce ma priveste, consider ca aceasta carte trimite pe alocuri mesaje gresite. Personajul principal, doamna doctor Sanziana Hangan, este invaluita intr-un soi de aura a perfectiunii, ceea ce-i da dreptul sa judece toti oamenii din jurul sau, mai ales femeile :), care sunt, pe rand, ariviste, hade, repulsive si cu un caracter reprobabil, la fel ca si barbatii care le cad la picioare, pe principiul “cine se aseamana se aduna”. Si uite, de aceea Sanziana Hangan este o femeie singura. Astfel, nu pot sa ma abtin a ma intreba: nu cumva aceste randuri izvorasc din niste frustrari latente ale autoarei? Cine stie…
In fine, per ansamblu, cartea merita citita, macar pentru modul in care sunt zugravite anumite pasaje istorice, de un realism izbitor, mai ales cele din perioada comunismului, pentru referintele culturale si pentru talentul descriptiv al autoarei. Este o lectura usoara si daca reusesti sa depasesti judecatile de valoare, iritante uneori, este chiar o lectura placuta.
April 6, 2015
One of the most amazing books I have ever read. Too bad it is not translated in English so many more readers can enjoy it. First and foremost, it's a story about strong women, femininity, love, courage and moral integrity, all in an age which lacked all human qualities and values whatsoever (1970s Romania, at the height of communism). Last, nut not least, it is about love of words and culture, about treating words with reverence and care as these are the true marks of individuals' souls. Sanziana Hanganu is a medic, divorcee with 2 daughters (one conceived out of wedlock, with an unknown father). This is her story, as well as her mothers and her grandparents'' and all the people in her life, with good and bad, tragedy and irony and amusement, all rendered in a delightfully elegant language: every turn of the phrase is a surprise, filled with classic references (Smaranda, Sanziana's mother, a a Greek and Latin professor) and peasant, ancient wisdom which complete each other seamlessly.
November 29, 2020
Nu arta Conversației, ci arta literaturii. O adevărată literatura pe care cred ca ar trebui sa o studieze și elevii în manualele școlare. O carte deloc ușoară dar, dincolo de povestea expusa magistral în conversațiile purtate, monolog și dialog, care are o putere psihologică mare. Descrierile personajelor, a locurilor mi - au plăcut deoarece scriitoare arata o adevărată arta pt cuvânt și detaliu. Mi-a plăcut de la un capăt la altul, și povestea și trăirile povestite cu emoție de personaj. O situez în top5 cărți preferate.
..
..
March 16, 2022
Cartea este scrisa într-un mod foarte frumos. Faptul ca este povestea unei vieți povestita într-o seara din perspectiva unei femei simple mi se pare foarte interesant. Mi-a luat foarte mult sa termin cartea pentru ca sunt foarte multe personaje care sunt descrise foarte în detaliu, adică toată povestea vieții lor, oricât de neimportant sau important ar fi fost rolul lor în viata Sanzianei. All in all, mi-a plăcut mult de Maria, we stan și mi-a plăcut finalul, a nice wrap up.
Displaying 1 - 30 of 104 reviews