What do you think?
Rate this book
Soie
Vers 1860, pour sauver les élevages de vers à soie contaminés par une épidémie, Hervé Joncour part au Japon. Entre les monts du Vivarais et le Japon, c'est le choc de deux mondes, une histoire d'amour et de guerre, une alchimie merveilleuse qui tisse le roman de fils impalpables. Des voyages longs et dangereux, des amours impossibles qui se poursuivent sans jamais avoir commencé, des personnages de désirs et de passions, le velours d'une voix, la sacralisation d'un tissu magnifique et sensuel, et la lenteur, la lenteur des saisons et du temps immuable.
142 pages, Mass Market Paperback
First published January 1, 1996
About the author
Alessandro Baricco
91 books3,625 followersAlessandro Baricco is an Italian writer, director and performer. His novels have been translated into a number of languages.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 5,493 reviews
July 28, 2017
This is another form of love story, one written in almost poetic form. It was a major world-wide bestseller years ago -- millions of copies -- and if you haven't had the chance to read it, you should do yourself a favor. It's short and poignant and beautiful, in every way.
September 11, 2024
نوڤيلا ناعمة زي إسمها بالضبط..حبيتها جداً علي الرغم من تفاصيلها البسيطة بس وراء التفاصيل البسيطة دي مشاعر كتير حلوة بس مستخبية بين السطور..
النهاية غير متوقعة بالمرة..
خافوا من الستات يا جماعة..إحنا مش سهلين أبداً:)
النهاية غير متوقعة بالمرة..
خافوا من الستات يا جماعة..إحنا مش سهلين أبداً:)
April 30, 2018
أن تموت شوقًا إلى شئ لن تجربه أبدا
دع أناملك تنزلق على خيوط الحرير
دع مشاعرك تنساب نعومة لتختلط بمشاق الحياة
فتخففها حينا
وتبرزها حينا
ولا تنس
هذا الحرير أدمى قلوب يرقات صغيرات
كدّت وتعبت كي تتمتع أنت بهذا الملمس
وهذا الشعور
إنه نزيفهن وذروة كفاحهن
ذلك الكفاح الذي لا يجنين من ورائه شيئا
ولكن تذكر أيضا أن الحرير ذو متانة عالية
فهن لسن منكسرات أو ضعيفات
أنهن ينضحن قوة لا تعرف مداها بعد
::::::::::::::::::
على هذه المفارقة يلعب باريكو لعبته الصغيرة تلك
ويكتب رواية بساطتها لا تقلل من جمالها أو عمقها
تبدو الرواية كأنها حلم قصير
ووصف الكاتب يقترب قليلا من الأجواء الصوفية
إنه يكتب عبارات دقيقة كنسيج الحرير المخملي
مسبوكة وناعمة
بسيطة غير مغرقة في الفلسفة بلا داع
::::::::::::::::::
الرواية تفاصيلها قليلة
فتركيز الكاتب الأول هو على الوصف
وهو يعود بنا إلى تاريخ قديم
يترواح ما بين فرنسا واليابان
في وقت أصيبت فيه الديدان بالمرض
وصعبت على التجار الأمور كثيرا
كلنا مقززون..كلنا رائعون.. ومقززون
ـــــــــــ
جونكور الشاب الوسيم
والذي تصل وسامته لأن يكون أشبه فتاة
يعمل تاجر لبيع وشراء ديدان القز
متزوج من رقيقة تدعى هيلين
ثم هناك حب يغزل خيوطه الحريرية بينه وبين فتاة يابانية
بعيون مختلفة عن بقية اليابانيات
فتاة شبيهة بشرنقة
وينمو ما بينهما بشاعرية رقيقة
تتسرب داخلك " كاللهب الرقيق المرتجف داخل القنديل"
أو كآثار اقدام عصافير صغيرة دقيقة رقيقة
كقطعة الحرير التي
"لو ضغطت عليها بقبضة يدك لانتابك شعور بأنك لا تمسك شيئا بأصابعك"
ولا أنسى الرسالة الإيروتيكية الرقيقة والمشتعلة في آن
فهي من أغرب وأجمل النصوص الإيروتيكية التي كتبت في رأيي
::::::::::::::::::
هناك تكرار لبعض المشاهد لأكثر من مرة
وهذا تكنيك غريب قليلا في السرد
وربما لم يستهوني كثيرا
لكنني أظنه أراد التأكيد على الصعوبات التي يمر بها التجار
على طريق الحرير التاريخي
وتبيان المشقة التي عانوا منها بطريقة مختلفة
::::::::::::::::::
تنتهي الرواية ولا تنتهي دهشتك بغرابتها
إنها بالفعل قطعة حرير تنساب بسرعة ما بين أناملك
وتترك لك ذكرى فتاة يابانية بعيون غير شرقية
وملمس نسيج تعذب لأجله ألوف البشر عبر العصور
June 4, 2021
Hay una corriente literaria que me parece terrible: la de los libros que parecen diseñados en un laboratorio para tener siempre alrededor de 500 páginas y que su grosor de tres dedos (y su portada como de serie de Netflix) le confieran el aspecto y el peso perfecto como para estar presentable en una mesa de novedades de unos grandes almacenes y representar ostensiblemente los veinte euros que quien lo compra se va a gastar en el regalo del Día del Padre, del Día de la Madre o de San Valentín. Yo no creo que la literatura sea algo que se mida en arrobas. De hecho, cuanto mayor me hago y más leo, más admiro la habilidad de los autores y autoras que son capaces de condensar una buena historia en un número prudente y sensato de páginas. Cada vez tengo más claro que quienes escriben bien no necesitan 500 páginas para contar una historia y que muy pocas narraciones merecen realmente el tiempo y el esfuerzo de una obra que supere las 600.
Baricco cuenta una historia hermosísima en ‘Seda’, sí, de las que se te quedan en el alma y en la imaginación por mucho tiempo. Pero, sobre todo, lo que hace es dar una clase magistral de escritura: una lección de que un universo, un amor legendario, un cara a cara entre dos mundos... se puede condensar en poco más de cien páginas. ‘Seda’ es un cuento histórico y una novela de amor: la historia de un contrabandista de huevos de gusano de seda japoneses que, en primavera, se convertirán en telas de lujo y en riquezas para una pequeña aldea francesa. También es un libro de viajes que nos recuerda cómo, hasta hace bien poco, el mundo era mucho más grande y mucho más hostil de lo que podamos recordar. Pero sobre todo es, como digo, la demostración de que se puede hacer mucho en muy poco, de que el ritmo y las elipsis pueden suplir perfectamente a páginas y páginas de redacción hueca y de que, en literatura, a menudo menos es más.
Baricco cuenta una historia hermosísima en ‘Seda’, sí, de las que se te quedan en el alma y en la imaginación por mucho tiempo. Pero, sobre todo, lo que hace es dar una clase magistral de escritura: una lección de que un universo, un amor legendario, un cara a cara entre dos mundos... se puede condensar en poco más de cien páginas. ‘Seda’ es un cuento histórico y una novela de amor: la historia de un contrabandista de huevos de gusano de seda japoneses que, en primavera, se convertirán en telas de lujo y en riquezas para una pequeña aldea francesa. También es un libro de viajes que nos recuerda cómo, hasta hace bien poco, el mundo era mucho más grande y mucho más hostil de lo que podamos recordar. Pero sobre todo es, como digo, la demostración de que se puede hacer mucho en muy poco, de que el ritmo y las elipsis pueden suplir perfectamente a páginas y páginas de redacción hueca y de que, en literatura, a menudo menos es más.
March 7, 2020
A great historical novel focused on the production of silk in France around the time of the American Civil War. It’s a novella written in a lyrical style almost like a fable or even a fairy tale. You can read its 90 pages – 65 chapters - in a sitting.
The local silkworms catch a disease, so a young merchant is paid by the townsmen to leave his loving wife to go purchase larvae eggs from Japan. He travels across Europe and Siberia by train and horse and then by ship to Japan. Japan is still closed to foreigners, so this is a clandestine operation.
While he negotiates with the local warlord, he and the warlord’s mistress fall in love, a passion that continues without a word exchanged or a touch felt over the four years of his travels. In all this time they mange to exchange two letters but the French merchant pines for her most of the rest of his life. In later years, after he stops his travels, he discovers a shocking secret about the letters.
I liked the story and the historical background about the silk industry and the disease is accurate. Even Louis Pasteur makes an appearance attempting to corral the silkworm disease and that is true. It’s set in Lavilledieu, north of Marseilles.
The book is translated from the Italian and the author (b. 1958) has written several other novels. I read and enjoyed his book Emmaus. That’s a contemporary novel on a very different subject: four Italian boys discovering their sexuality.
Top photo of a silk workshop in Lyon, about the time of the story, from media.lyon-france.com
Lavilledieu from wikimedia.org/wikipedia/commons
The author from amazonaws.com/charitycdn
The local silkworms catch a disease, so a young merchant is paid by the townsmen to leave his loving wife to go purchase larvae eggs from Japan. He travels across Europe and Siberia by train and horse and then by ship to Japan. Japan is still closed to foreigners, so this is a clandestine operation.
While he negotiates with the local warlord, he and the warlord’s mistress fall in love, a passion that continues without a word exchanged or a touch felt over the four years of his travels. In all this time they mange to exchange two letters but the French merchant pines for her most of the rest of his life. In later years, after he stops his travels, he discovers a shocking secret about the letters.
I liked the story and the historical background about the silk industry and the disease is accurate. Even Louis Pasteur makes an appearance attempting to corral the silkworm disease and that is true. It’s set in Lavilledieu, north of Marseilles.
The book is translated from the Italian and the author (b. 1958) has written several other novels. I read and enjoyed his book Emmaus. That’s a contemporary novel on a very different subject: four Italian boys discovering their sexuality.
Top photo of a silk workshop in Lyon, about the time of the story, from media.lyon-france.com
Lavilledieu from wikimedia.org/wikipedia/commons
The author from amazonaws.com/charitycdn
March 19, 2013
A tale, but not a tale. A novel, but not a novel. A sad story, but not a sad story. A love story, but not a love story. Silk is everything summed up in a few lines. A masterpiece.
April 26, 2012
I never imagined I would like a book where the main character makes a living by buying silkworms. But I did. In fact, I not only liked it, I loved it. SILK is easily one of the top ten books I have read in the past eighteen months or so. It has a sparse writing style, and passages are repeated almost verbatim in no less than three different spots. The characters are there, fully realized, but at the same time, each character is a mystery or a ghost without definite shape. The prose is smooth, dreamlike.
SILK is an easy story to relate to: it is about the idea of love. Herve Joncour is a silkworm buyer who, at first, travels across Europe, past the Mediterranean, into Syria and Egypt to buy the precious silkworm eggs. However, an epidemic hits the silkworms of Europe, and before long, the epidemic spreads to the far reaches of Egypt. Worried that this enterprise is in danger, a man named Baldabiou convinces Herve that to ensure a profit Herve needs to go a land that is known for only being at the end of the world: Japan. But Japan is closed to outsiders. In fact, it is closed off to anyone who leaves the island. Now, it would have been easy for the author, Alessandro Baricco, to bombard the reader with fascinating details about the politics of Japan, and the history of opening the island to outsiders. I would have really liked that. But Baricco had other ideas. He knew that if he heaped detail upon detail, during this part, the mystery and intrigue of the story would become lost. Instead, Baricco uses only the least bit of detail to convey such a tumultuous time of Japanese and world history. And it is done in such a beautiful and remarkable way that this reader never felt as if important aspects of the novel were only glazed over.
It is while in Japan that Herve has a realization of love. (I wish I could tell you about the woman and the impact she had upon Herve, but that would ruin the story for you.) Herve replays this journey four times. Three of them are peaceful. On the fourth time, Japan is in the midst of a civil war. When Herve returns this last time, charred villages and a way of life that he remembers are black phantoms upon the landscape. (Not to mention the woman that Herve loves? adores? lusts? contributes to this bleak landscape in the form of silence.)
Okay, I know the past two paragraphs have been cryptic, I apologize. I hate when other reviewers do that, but it seems secrecy is the only way I can explain how powerful this story is. You see, the love Herve thinks he feels is not really love; it’s not not really love as well. And this is the beauty of Baricco’s storytelling. At only a 112 pages, this is an easy read. But when you have finished the story, I am willing to bet it will be a long time before the images and situations leave your mind.
HIGHEST RECOMMENDATION POSSIBLE
SILK is an easy story to relate to: it is about the idea of love. Herve Joncour is a silkworm buyer who, at first, travels across Europe, past the Mediterranean, into Syria and Egypt to buy the precious silkworm eggs. However, an epidemic hits the silkworms of Europe, and before long, the epidemic spreads to the far reaches of Egypt. Worried that this enterprise is in danger, a man named Baldabiou convinces Herve that to ensure a profit Herve needs to go a land that is known for only being at the end of the world: Japan. But Japan is closed to outsiders. In fact, it is closed off to anyone who leaves the island. Now, it would have been easy for the author, Alessandro Baricco, to bombard the reader with fascinating details about the politics of Japan, and the history of opening the island to outsiders. I would have really liked that. But Baricco had other ideas. He knew that if he heaped detail upon detail, during this part, the mystery and intrigue of the story would become lost. Instead, Baricco uses only the least bit of detail to convey such a tumultuous time of Japanese and world history. And it is done in such a beautiful and remarkable way that this reader never felt as if important aspects of the novel were only glazed over.
It is while in Japan that Herve has a realization of love. (I wish I could tell you about the woman and the impact she had upon Herve, but that would ruin the story for you.) Herve replays this journey four times. Three of them are peaceful. On the fourth time, Japan is in the midst of a civil war. When Herve returns this last time, charred villages and a way of life that he remembers are black phantoms upon the landscape. (Not to mention the woman that Herve loves? adores? lusts? contributes to this bleak landscape in the form of silence.)
Okay, I know the past two paragraphs have been cryptic, I apologize. I hate when other reviewers do that, but it seems secrecy is the only way I can explain how powerful this story is. You see, the love Herve thinks he feels is not really love; it’s not not really love as well. And this is the beauty of Baricco’s storytelling. At only a 112 pages, this is an easy read. But when you have finished the story, I am willing to bet it will be a long time before the images and situations leave your mind.
HIGHEST RECOMMENDATION POSSIBLE
August 26, 2024
O povestire de dragoste greu de estimat. Respectă regulile unei parabole: te lasă visător, cu ochii în soare. Oare ce a vrut să spună autorul? Eu am străbătut-o de vreo trei ori și am rămas cu impresii foarte amestecate. Nu sînt deloc sigur că am înțeles-o. Povestirea lui Baricco e un exemplu interesant de ambiguitate deliberată.
Acțiunea e simplă și este narată în propoziții repetitive, ca niște versete. Unii au vorbit de minimalism: enunțuri laconice, adjective puține, nici un personaj complet conturat, doar o schiță, un abur. O excepție face soția protagonistului, Hélène: „Era o femeie înaltă, se mişca lin, avea un bogat păr negru pe care nu-l putea strînge niciodată pe creştet. Avea un glas minunat”.
Francezul Hervé Joncour călătorește de patru ori în Japonia cu misiunea de a cumpăra viermi de mătase. Acolo întîlnește o femeie, concubina unui contrabandist bogat, Hara Kei (ăsta nu e nume japonez, mais passons). Nu știm cum arată copila, Baricco nu ne spune nimic. Afirmă că „ochii ei nu au o tăietură orientală”. Și mai insinuează că e îndrăzneață. Atît. Ar putea semăna cu Hélène, de ce nu?
După a patra călătorie, întors în Franța, protagonistul e bîntuit de chipul femeii de dincolo (pe care a pierdut-o definitiv), simte un amor de lonh, cum au spus trubadurii, o iubire de departe: „Se vorbea că Hervé Joncour îşi cheltuise tot capitalul. Se mai spunea că se întorsese altul, poate bolnav, din Japonia. Se spunea că era un escroc. Se spunea că este un sfînt. Cineva zicea: poartă ceva în spate, ca un soi de nefericire”. După șase luni, primește o scrisoare în ideograme japoneze - pe care i-o traduce Madame Blanche, patroana unui bordel - scrisoare de un erotism delirant. Oare cine a redactat această epistolă? Răspunsul e în povestire, în această notă, n-am voie să-l divulg.
Dacă nu mă înșel, ideea lui Alessandro Baricco vine dintr-o cunoscută parabolă. Un om din Praga visează că sub un pod din Cracovia e ascunsă o comoară. Cînd ajunge la Cracovia, un soldat îi declară că și el a visat o comoară sub un pod din Praga. Revine luminat acasă și găsește comoara.
Din păcate, Hervé Joncour află unde e comoara. Întors acasă, în satul Lavilledieu, uită de ea, o ignoră pe minunata Hélène. Comoara se află chiar lîngă el, dar Hervé nu e în stare s-o vadă. Imaginea curtezanei din Japonia l-a orbit. Nu mai are chef de viață. Dar își merită soarta...
P. S. Există mai multe lucruri pe care nu le pricep:
a) De pildă, indiferența inițială a lui Hara Kei. El pare a ignora complet interesul curtezanei pentru străin. Amintiți-vă scena cu ceașca de ceai: „Fetiţa aceea continua să-l fixeze, cu o violenţă care-i smulgea fiecărui cuvînt obligaţia de a suna memorabil. Încăperea părea că lunecase de-acum într-o imobilitate fără întoarcere. Pentru prima dată îşi desprinse ochii de la Hervé Joncour, şi-i îndreptă spre ceaşcă. Lent, o roti, pînă cînd avu sub buze punctul exact din care băuse el. Închizând ochii, bău o gură de ceai. Îndepărtă ceaşca de la buze. O lăsă să alunece iar acolo de unde o culesese”. Doar un orb nu ar sesiza provocarea. Sau un ins căruia nu-i pasă de fată. Mai mult, curtezana îl vizitează într-o noapte (la a treia călătorie a lui Hervé, episodul e imposibil de descifrat), dar Hara Kei - cel plin de iscoade - se face a nu băga de seamă nelegiuirea. Abia la a patra venire a francezului, stăpînul satului ia măsuri.
b) Cînd revine în Franța, Hervé Joncour nu pare a fi îndrăgostit de curtezană. Dimpotrivă: „O văzu pe soţia sa Hélène alergîndu-i în întîmpinare, şi-i simţi parfumul pielii cînd o strînse la piept, şi catifeaua vocii cînd îi murmura”. Sau: „[Hervé & Hélène] petrecură alături trei săptămîni de o delicată, inatacabilă fericire”. În fine: „Noaptea intră în camera lui Hélène şi o iubi cu atîta nerăbdare, încît ea se sperie şi nu reuşi să-şi reţină lacrimile”. Singura concluzie ar fi că Hervé le iubește în mod egal pe amîndouă. Sau pe rînd, în Franța o iubește pe Hélène, în Japonia pe curtezană.
c) Și dacă e așa, mă întreb de unde află Hélène că bărbatul ei ascunde o mare suferință? Știu, ascultă bîrfele care circulă prin Lavilledieu...
d) Ultima nedumerire e legată de vizita nocturnă a curtezanei. Nu intră în odaia lui singură. E însoțită de o femeie în chimono alb, o orientală. Ia lampa și se retrage. Hervé rămîne cu orientala, un substitut: „În încăperea întunecată simţi doar frumuseţea corpului ei, îi descoperi mîinile şi gura. Le iubi cîteva ceasuri cu gesturi pe care nu le mai făcuse vreodată, lăsîndu-se să se deprindă cu o lentoare pe care nu o mai cunoscuse. În întuneric, era neantul cel pe care-l iubea, nu o iubea pe ea. Cu puţin înainte de revărsatul zorilor, tînăra se ridică, îşi îmbrăcă albul chimono şi plecă”. Probabil că și Hélène este un substitut al imaculatei curtezane...
Acțiunea e simplă și este narată în propoziții repetitive, ca niște versete. Unii au vorbit de minimalism: enunțuri laconice, adjective puține, nici un personaj complet conturat, doar o schiță, un abur. O excepție face soția protagonistului, Hélène: „Era o femeie înaltă, se mişca lin, avea un bogat păr negru pe care nu-l putea strînge niciodată pe creştet. Avea un glas minunat”.
Francezul Hervé Joncour călătorește de patru ori în Japonia cu misiunea de a cumpăra viermi de mătase. Acolo întîlnește o femeie, concubina unui contrabandist bogat, Hara Kei (ăsta nu e nume japonez, mais passons). Nu știm cum arată copila, Baricco nu ne spune nimic. Afirmă că „ochii ei nu au o tăietură orientală”. Și mai insinuează că e îndrăzneață. Atît. Ar putea semăna cu Hélène, de ce nu?
După a patra călătorie, întors în Franța, protagonistul e bîntuit de chipul femeii de dincolo (pe care a pierdut-o definitiv), simte un amor de lonh, cum au spus trubadurii, o iubire de departe: „Se vorbea că Hervé Joncour îşi cheltuise tot capitalul. Se mai spunea că se întorsese altul, poate bolnav, din Japonia. Se spunea că era un escroc. Se spunea că este un sfînt. Cineva zicea: poartă ceva în spate, ca un soi de nefericire”. După șase luni, primește o scrisoare în ideograme japoneze - pe care i-o traduce Madame Blanche, patroana unui bordel - scrisoare de un erotism delirant. Oare cine a redactat această epistolă? Răspunsul e în povestire, în această notă, n-am voie să-l divulg.
Dacă nu mă înșel, ideea lui Alessandro Baricco vine dintr-o cunoscută parabolă. Un om din Praga visează că sub un pod din Cracovia e ascunsă o comoară. Cînd ajunge la Cracovia, un soldat îi declară că și el a visat o comoară sub un pod din Praga. Revine luminat acasă și găsește comoara.
Din păcate, Hervé Joncour află unde e comoara. Întors acasă, în satul Lavilledieu, uită de ea, o ignoră pe minunata Hélène. Comoara se află chiar lîngă el, dar Hervé nu e în stare s-o vadă. Imaginea curtezanei din Japonia l-a orbit. Nu mai are chef de viață. Dar își merită soarta...
P. S. Există mai multe lucruri pe care nu le pricep:
a) De pildă, indiferența inițială a lui Hara Kei. El pare a ignora complet interesul curtezanei pentru străin. Amintiți-vă scena cu ceașca de ceai: „Fetiţa aceea continua să-l fixeze, cu o violenţă care-i smulgea fiecărui cuvînt obligaţia de a suna memorabil. Încăperea părea că lunecase de-acum într-o imobilitate fără întoarcere. Pentru prima dată îşi desprinse ochii de la Hervé Joncour, şi-i îndreptă spre ceaşcă. Lent, o roti, pînă cînd avu sub buze punctul exact din care băuse el. Închizând ochii, bău o gură de ceai. Îndepărtă ceaşca de la buze. O lăsă să alunece iar acolo de unde o culesese”. Doar un orb nu ar sesiza provocarea. Sau un ins căruia nu-i pasă de fată. Mai mult, curtezana îl vizitează într-o noapte (la a treia călătorie a lui Hervé, episodul e imposibil de descifrat), dar Hara Kei - cel plin de iscoade - se face a nu băga de seamă nelegiuirea. Abia la a patra venire a francezului, stăpînul satului ia măsuri.
b) Cînd revine în Franța, Hervé Joncour nu pare a fi îndrăgostit de curtezană. Dimpotrivă: „O văzu pe soţia sa Hélène alergîndu-i în întîmpinare, şi-i simţi parfumul pielii cînd o strînse la piept, şi catifeaua vocii cînd îi murmura”. Sau: „[Hervé & Hélène] petrecură alături trei săptămîni de o delicată, inatacabilă fericire”. În fine: „Noaptea intră în camera lui Hélène şi o iubi cu atîta nerăbdare, încît ea se sperie şi nu reuşi să-şi reţină lacrimile”. Singura concluzie ar fi că Hervé le iubește în mod egal pe amîndouă. Sau pe rînd, în Franța o iubește pe Hélène, în Japonia pe curtezană.
c) Și dacă e așa, mă întreb de unde află Hélène că bărbatul ei ascunde o mare suferință? Știu, ascultă bîrfele care circulă prin Lavilledieu...
d) Ultima nedumerire e legată de vizita nocturnă a curtezanei. Nu intră în odaia lui singură. E însoțită de o femeie în chimono alb, o orientală. Ia lampa și se retrage. Hervé rămîne cu orientala, un substitut: „În încăperea întunecată simţi doar frumuseţea corpului ei, îi descoperi mîinile şi gura. Le iubi cîteva ceasuri cu gesturi pe care nu le mai făcuse vreodată, lăsîndu-se să se deprindă cu o lentoare pe care nu o mai cunoscuse. În întuneric, era neantul cel pe care-l iubea, nu o iubea pe ea. Cu puţin înainte de revărsatul zorilor, tînăra se ridică, îşi îmbrăcă albul chimono şi plecă”. Probabil că și Hélène este un substitut al imaculatei curtezane...
July 24, 2014
« Dicevano che era un truffatore. Dicevano che era un santo. Qualcuno diceva: ha qualcosa addosso, come una specie di infelicità. »
Ordine, prego! Silenzio in aula. Silenzio, prego (due colpi col martelletto).
La Corte di Giustizia si riunisce oggi per decretare l’assoluzione o la condanna a pena da stabilirsi per il signor Baricco Alessandro, classe 1958.
Tra i capi d’accusa imputati al signor Baricco, ricordiamo: “faciloneria”, “faccia da ruffiano”, “spocchia”, “ammiccamenti al lettore”, “egocentrismo ovvero il gusto dell’autocitazione”, “sinteticità”.
La difesa del signor Baricco si avvale della facoltà di produrre testimoni a suo favore. Entri il primo testimone!
Signorina, si sieda. Vuol dirci come si chiama?
« Chiara Pagliochini, Vostro Onore. »
Signorina Pagliochini, giura di dire la verità e soltanto la verità?
« Lo giuro, Vostro Onore. Nei limiti del possibile. »
Questa è un’aula di tribunale, signorina. Voglia fare in modo di non porre limiti al suo possibile.
« Le giuro che è mia intenzione, signore. Ma sa anche lei quanto le vicissitudini legate al signor Baricco siano controverse. »
È il motivo per cui siamo qui, signorina. Per sbrogliare queste controversie. Voglia riassumere innanzitutto a favore della giuria i contenuti di questo libello, questa sorta di… cartiglio, se così vogliamo chiamarlo. Insomma, questo coso (sbatte la copertina di “Seta” sulla cattedra). La prego, innanzitutto, di chiarircene la natura.
« La natura, signore? »
Proprio così. Dovesse classificare questo coso (percuote di nuovo la cattedra con “Seta”) che definizione ne darebbe? È un romanzo breve, un racconto, una lista della spesa?
« È una fiaba, Vostro Onore. »
Una… fiaba? Le confesso che questa testimonianza non era mai stata prodotta in aula. Scrivano, sta prendendo nota? (lo scrivano si deterge il sudore dalla fronte e annuisce)
« Una fiaba, signore. Questo romanzetto di cento pagine non è altro che una fiaba. La forma narrativa per eccellenza, la più antica al mondo. E chiunque abbia anche solo un minimo di cognizioni in merito si accorgerà che dico il vero. Una prova piuttosto lampante della natura fiabistica di questo scritto è la ricorrenza di formule tipiche. Non sto parlando di “c’era una volta” o di “vissero felici e contenti”, ma di qualcosa che somiglia a questo nella funzione. Prenda per esempio i brani che ricorrono identici nella narrazione. Il signor Baricco è stato accusato di aver fatto copia-incolla col mouse al solo fine di risparmiare tempo e fatica. Ma non è così. Il signor Baricco sapeva bene quel che faceva incastonando nella narrazione brani che ricorrono identici. Stava rifacendosi alla forma narrativa della fiaba, la quale prevede l’uso di un formulario, il ricorrere di certe espressioni sempre uguali. Vuoi per facilitare la memorizzazione del racconto, vuoi per conferirgli quel carattere magico e sacrale che la fiaba spesso riveste in una comunità. Pensi soltanto a Sherazade, pensi al potere salvifico del raccontare a voce alta. Si accorgerà che i copia-incolla del signor Baricco non sono un tentativo di evadere da una narrazione di più ampio respiro, ma il semplice adeguarsi a una forma narrativa per sua natura sintetica e formulaica. »
Può portare altre evidenze della natura fiabistica di questo scritto?
« Ma certo. Anche la struttura della narrazione si rifà senza dubbio all’intelaiatura della fiaba come definita dai formalisti russi, Propp tra tutti. Un eroe, il nostro Hervé Joncour, viene incaricato di compiere un viaggio solitario in un paese lontano da cui dovrà riportare un manufatto, in un certo senso, “magico”. La magia del manufatto, nel nostro caso uova di baco da seta, consiste nel loro essere intatte e perfette, non contaminate dalla malattia che sta invece contagiando i bachi europei. Queste uova permetterebbero quindi alla comunità di Lavilladieu di continuare a prosperare. La partenza dell’eroe per un paese mitico, irrimediabilmente diverso, è un elemento ricorrente della struttura fiabistica. Non dimentichiamo, poi, che stiamo parlando di un viaggio circolare, compiuto più volte a intervalli regolari. Né sottovalutiamo i cambiamenti progressivi che vanno operandosi nell’eroe stesso e che lo portano a una progressiva emancipazione dalla comunità originaria. Il contatto con l’altro mondo rende il nostro eroe “diverso”: è una costante della fiaba. E come non accorgersi di quanto la bidimensionalità dei personaggi femminili, i due poli magnetici di questo racconto, come non accorgersi di quanto il loro apparire quasi in controluce, la loro impalpabilità caratterizzi sempre più evidentemente questo scritto come una fiaba pura e semplice? »
Pura e semplice, eh? E così per lei la narrativa dovrebbe essere tutta pura e semplice? E l’impegno letterario? E il comunicare messaggi forti dove lo lasciamo? Lo scuotere il lettore fin nelle viscere, il cambiargli la vita non interessa più a nessuno? Non dovremmo dare il buon esempio ai giovani scrittori d’oggi?
« Sono dell’idea, signore, che una forma di narrativa pura e semplice, la narrativa “per il gusto del narrare”, non infici e non comprometta l’esistenza di un’altra narrativa, cosiddetta “impegnata”. Non possiamo condannare il signor Baricco per il suo non appartenere alla schiera degli “impegnati”. Lo guardi bene. Lo guardi in faccia. Non vede ancora che ragazzino è? È vero, potrebbe essere mio padre, ma ha ancora quell’espressione da ragazzo entusiasta, quel gusto di raccontare storie che gli stanno in punta di lingua. Lo vede?, non si trattiene. Anche adesso ne sta pensando una delle sue. Molti lo accusano di voler essere eccessivamente popolare. Altri lo accusano di essere volutamente oscuro. Nessuna delle due. Il signor Baricco racconta. E racconta essenzialmente storie che piacciono a lui. Se non gli piacessero, non gli verrebbero così facili giù dalla penna, così facili che si bevono in una sorsata. E non mi venga a dire che non sente anche lei quanto il signor Baricco ami ogni storia che scrive. Lo sente. Il signor Baricco è un ragazzino innamorato. Di se stesso. È questo che ci dà così fastidio? E poi, questa fissa di raccontare storie la ha sempre avuta. È per questo che, tra tutti gli scrittori, ama gli americani e, tra gli inglesi, Conrad. È per questo che ha avuto quell’ideuzza di riscrivere l’Iliade (e quante gliene hanno dette!). Il signor Baricco è uno di quelli che crede nel potere misterico del raccontare storie accanto al fuoco, del raccontare storie che salvano. L’atto del raccontare è così importante per lui che ne fa un altarino in ogni romanzo, cioè racconto, cioè… questi libretti, insomma. »
Quindi lei sta dicendo che il signor Baricco non vuole… comunicare nulla? Lei ci sta dicendo che scrive per il gusto puro di scrivere e non per far passare dei messaggi?
« Il messaggio che vuol far passare è uno solo, sempre quello. Che raccontare è bello. Che bisogna raccontare. »
E lei non pensa che sia proprio questo il motivo per cui la qui presente Corte debba condannarlo?
« Se quello che racconta è piacevole, se lo racconta bene, perché bisogna condannarlo? »
Ma condannarlo pur bisogna, se non vuol dire niente!
« Vuol dire esattamente quello che dice.
Vuol dire che c’è un uomo che parte per un paese lontano come il Giappone e quel paese lo avvelena.
Vuol dire che si innamora di una donna che non gli dice mai nulla, se non “Tornate, o morirò”. E non è la cosa più bella che qualcuno possa dirci? “Tornate, o morirò” significa consegnare alla persona che amiamo il potere di decidere della nostra vita e della nostra morte.
Vuol dire che si possono amare due donne contemporaneamente o amare la stessa donna scissa in due persone. Vuol dire che per la persona che amiamo siamo disposte a diventare “l’altra donna”. Mi dica se questo non è commovente, mi dica se non l’ha fatta piangere.
Vuol dire che si può essere spettatori passivi della propria vita (“Pioveva la sua vita, davanti ai suoi occhi, spettacolo quieto”) eppure ritrovarsi a osservare eventi che non si comprendono (“Ogni tanto, nelle giornate di vento, scendeva fino al lago e passava ore a guardarlo, giacché, disegnato sull’acqua, gli pareva di vedere l’inspiegabile spettacolo, lieve, che era stata la sua vita”).
Vuol dire che certi messaggi possono passare solo attraverso una penna, attraverso caratteri arcaici, mai attraverso le labbra. Vuol dire che si può fare l’amore anche con le parole scritte.
Vuol dire che sì, “siamo tutti meravigliosi, e facciamo tutti schifo”.
E vuol dire che, certo, “è uno strano dolore. (Piano) Morire di nostalgia per qualcosa che non vivrai mai”. »
Signorina, la Corte conosce già il testo da lei citato. Voglia fare il favore di non indulgere in simili romanticherie. Non saranno utili all’imputato più di quanto il suo libello lo sia per noi.
« Ma non deve esserlo. »
Essere cosa?
« Utile. »
Così lei pensa che la letteratura non debba essere utile? La prego, signorina, voglia accomodarsi. Che l’accusa produca il suo primo testimone.
« Deve essere seducente. La letteratura deve essere seducente. Come la carezza di una mano avvolta in una seta impalpabile. »
FUORI DI QUI. Voglia accomodarsi, ho detto. E subito!
Ordine, prego! Silenzio in aula. Silenzio, prego (due colpi col martelletto).
La Corte di Giustizia si riunisce oggi per decretare l’assoluzione o la condanna a pena da stabilirsi per il signor Baricco Alessandro, classe 1958.
Tra i capi d’accusa imputati al signor Baricco, ricordiamo: “faciloneria”, “faccia da ruffiano”, “spocchia”, “ammiccamenti al lettore”, “egocentrismo ovvero il gusto dell’autocitazione”, “sinteticità”.
La difesa del signor Baricco si avvale della facoltà di produrre testimoni a suo favore. Entri il primo testimone!
Signorina, si sieda. Vuol dirci come si chiama?
« Chiara Pagliochini, Vostro Onore. »
Signorina Pagliochini, giura di dire la verità e soltanto la verità?
« Lo giuro, Vostro Onore. Nei limiti del possibile. »
Questa è un’aula di tribunale, signorina. Voglia fare in modo di non porre limiti al suo possibile.
« Le giuro che è mia intenzione, signore. Ma sa anche lei quanto le vicissitudini legate al signor Baricco siano controverse. »
È il motivo per cui siamo qui, signorina. Per sbrogliare queste controversie. Voglia riassumere innanzitutto a favore della giuria i contenuti di questo libello, questa sorta di… cartiglio, se così vogliamo chiamarlo. Insomma, questo coso (sbatte la copertina di “Seta” sulla cattedra). La prego, innanzitutto, di chiarircene la natura.
« La natura, signore? »
Proprio così. Dovesse classificare questo coso (percuote di nuovo la cattedra con “Seta”) che definizione ne darebbe? È un romanzo breve, un racconto, una lista della spesa?
« È una fiaba, Vostro Onore. »
Una… fiaba? Le confesso che questa testimonianza non era mai stata prodotta in aula. Scrivano, sta prendendo nota? (lo scrivano si deterge il sudore dalla fronte e annuisce)
« Una fiaba, signore. Questo romanzetto di cento pagine non è altro che una fiaba. La forma narrativa per eccellenza, la più antica al mondo. E chiunque abbia anche solo un minimo di cognizioni in merito si accorgerà che dico il vero. Una prova piuttosto lampante della natura fiabistica di questo scritto è la ricorrenza di formule tipiche. Non sto parlando di “c’era una volta” o di “vissero felici e contenti”, ma di qualcosa che somiglia a questo nella funzione. Prenda per esempio i brani che ricorrono identici nella narrazione. Il signor Baricco è stato accusato di aver fatto copia-incolla col mouse al solo fine di risparmiare tempo e fatica. Ma non è così. Il signor Baricco sapeva bene quel che faceva incastonando nella narrazione brani che ricorrono identici. Stava rifacendosi alla forma narrativa della fiaba, la quale prevede l’uso di un formulario, il ricorrere di certe espressioni sempre uguali. Vuoi per facilitare la memorizzazione del racconto, vuoi per conferirgli quel carattere magico e sacrale che la fiaba spesso riveste in una comunità. Pensi soltanto a Sherazade, pensi al potere salvifico del raccontare a voce alta. Si accorgerà che i copia-incolla del signor Baricco non sono un tentativo di evadere da una narrazione di più ampio respiro, ma il semplice adeguarsi a una forma narrativa per sua natura sintetica e formulaica. »
Può portare altre evidenze della natura fiabistica di questo scritto?
« Ma certo. Anche la struttura della narrazione si rifà senza dubbio all’intelaiatura della fiaba come definita dai formalisti russi, Propp tra tutti. Un eroe, il nostro Hervé Joncour, viene incaricato di compiere un viaggio solitario in un paese lontano da cui dovrà riportare un manufatto, in un certo senso, “magico”. La magia del manufatto, nel nostro caso uova di baco da seta, consiste nel loro essere intatte e perfette, non contaminate dalla malattia che sta invece contagiando i bachi europei. Queste uova permetterebbero quindi alla comunità di Lavilladieu di continuare a prosperare. La partenza dell’eroe per un paese mitico, irrimediabilmente diverso, è un elemento ricorrente della struttura fiabistica. Non dimentichiamo, poi, che stiamo parlando di un viaggio circolare, compiuto più volte a intervalli regolari. Né sottovalutiamo i cambiamenti progressivi che vanno operandosi nell’eroe stesso e che lo portano a una progressiva emancipazione dalla comunità originaria. Il contatto con l’altro mondo rende il nostro eroe “diverso”: è una costante della fiaba. E come non accorgersi di quanto la bidimensionalità dei personaggi femminili, i due poli magnetici di questo racconto, come non accorgersi di quanto il loro apparire quasi in controluce, la loro impalpabilità caratterizzi sempre più evidentemente questo scritto come una fiaba pura e semplice? »
Pura e semplice, eh? E così per lei la narrativa dovrebbe essere tutta pura e semplice? E l’impegno letterario? E il comunicare messaggi forti dove lo lasciamo? Lo scuotere il lettore fin nelle viscere, il cambiargli la vita non interessa più a nessuno? Non dovremmo dare il buon esempio ai giovani scrittori d’oggi?
« Sono dell’idea, signore, che una forma di narrativa pura e semplice, la narrativa “per il gusto del narrare”, non infici e non comprometta l’esistenza di un’altra narrativa, cosiddetta “impegnata”. Non possiamo condannare il signor Baricco per il suo non appartenere alla schiera degli “impegnati”. Lo guardi bene. Lo guardi in faccia. Non vede ancora che ragazzino è? È vero, potrebbe essere mio padre, ma ha ancora quell’espressione da ragazzo entusiasta, quel gusto di raccontare storie che gli stanno in punta di lingua. Lo vede?, non si trattiene. Anche adesso ne sta pensando una delle sue. Molti lo accusano di voler essere eccessivamente popolare. Altri lo accusano di essere volutamente oscuro. Nessuna delle due. Il signor Baricco racconta. E racconta essenzialmente storie che piacciono a lui. Se non gli piacessero, non gli verrebbero così facili giù dalla penna, così facili che si bevono in una sorsata. E non mi venga a dire che non sente anche lei quanto il signor Baricco ami ogni storia che scrive. Lo sente. Il signor Baricco è un ragazzino innamorato. Di se stesso. È questo che ci dà così fastidio? E poi, questa fissa di raccontare storie la ha sempre avuta. È per questo che, tra tutti gli scrittori, ama gli americani e, tra gli inglesi, Conrad. È per questo che ha avuto quell’ideuzza di riscrivere l’Iliade (e quante gliene hanno dette!). Il signor Baricco è uno di quelli che crede nel potere misterico del raccontare storie accanto al fuoco, del raccontare storie che salvano. L’atto del raccontare è così importante per lui che ne fa un altarino in ogni romanzo, cioè racconto, cioè… questi libretti, insomma. »
Quindi lei sta dicendo che il signor Baricco non vuole… comunicare nulla? Lei ci sta dicendo che scrive per il gusto puro di scrivere e non per far passare dei messaggi?
« Il messaggio che vuol far passare è uno solo, sempre quello. Che raccontare è bello. Che bisogna raccontare. »
E lei non pensa che sia proprio questo il motivo per cui la qui presente Corte debba condannarlo?
« Se quello che racconta è piacevole, se lo racconta bene, perché bisogna condannarlo? »
Ma condannarlo pur bisogna, se non vuol dire niente!
« Vuol dire esattamente quello che dice.
Vuol dire che c’è un uomo che parte per un paese lontano come il Giappone e quel paese lo avvelena.
Vuol dire che si innamora di una donna che non gli dice mai nulla, se non “Tornate, o morirò”. E non è la cosa più bella che qualcuno possa dirci? “Tornate, o morirò” significa consegnare alla persona che amiamo il potere di decidere della nostra vita e della nostra morte.
Vuol dire che si possono amare due donne contemporaneamente o amare la stessa donna scissa in due persone. Vuol dire che per la persona che amiamo siamo disposte a diventare “l’altra donna”. Mi dica se questo non è commovente, mi dica se non l’ha fatta piangere.
Vuol dire che si può essere spettatori passivi della propria vita (“Pioveva la sua vita, davanti ai suoi occhi, spettacolo quieto”) eppure ritrovarsi a osservare eventi che non si comprendono (“Ogni tanto, nelle giornate di vento, scendeva fino al lago e passava ore a guardarlo, giacché, disegnato sull’acqua, gli pareva di vedere l’inspiegabile spettacolo, lieve, che era stata la sua vita”).
Vuol dire che certi messaggi possono passare solo attraverso una penna, attraverso caratteri arcaici, mai attraverso le labbra. Vuol dire che si può fare l’amore anche con le parole scritte.
Vuol dire che sì, “siamo tutti meravigliosi, e facciamo tutti schifo”.
E vuol dire che, certo, “è uno strano dolore. (Piano) Morire di nostalgia per qualcosa che non vivrai mai”. »
Signorina, la Corte conosce già il testo da lei citato. Voglia fare il favore di non indulgere in simili romanticherie. Non saranno utili all’imputato più di quanto il suo libello lo sia per noi.
« Ma non deve esserlo. »
Essere cosa?
« Utile. »
Così lei pensa che la letteratura non debba essere utile? La prego, signorina, voglia accomodarsi. Che l’accusa produca il suo primo testimone.
« Deve essere seducente. La letteratura deve essere seducente. Come la carezza di una mano avvolta in una seta impalpabile. »
FUORI DI QUI. Voglia accomodarsi, ho detto. E subito!
December 1, 2021
3/5 Estrellas
Hubiera querido que me gustara más, pero no ha sido así.
Hubiera querido entenderlo mejor, pero mi obtusa mente masculino-analítica y de ciencias, creo que no tiene la suficiente sensibilidad para apreciarlo adecuadamente.
No entiendo esa historia de amor, surgida de la nada al primer vistazo, sin ni siquiera intercambiar una palabra.
No entiendo a ese hombre pachón, flemático, con horchata en las venas, que de repente es capaz de ir a las antípodas y jugarse la vida por poco más que una ilusión, un amor fugaz e imposible.
No entiendo a esa mujer, que por conservar a este hombre a su lado se rebaja a ofrecerle un sucedáneo sexual virtual, suplantando a la nipona fugaz.
La prosa es preciosista, el formato es original, la lectura es agradable, la historia de la industria de la seda en Francia en la segunda mitad del siglo XIX muy interesante, las referencias al Japón en plena efervescencia previa a la restauración Meiji también.....pero que le vamos a hacer, no me ha llegado.
En cualquier caso leeré algo más del autor, su escritura lo merece.
Y además he aprendido lo que es la Pebrina, un hongo que diezmaba los cultivos de huevos de gusanos de seda y que puso en jaque a esta industria en esta época (deformación profesional, lo siento).
Hubiera querido que me gustara más, pero no ha sido así.
Hubiera querido entenderlo mejor, pero mi obtusa mente masculino-analítica y de ciencias, creo que no tiene la suficiente sensibilidad para apreciarlo adecuadamente.
No entiendo esa historia de amor, surgida de la nada al primer vistazo, sin ni siquiera intercambiar una palabra.
No entiendo a ese hombre pachón, flemático, con horchata en las venas, que de repente es capaz de ir a las antípodas y jugarse la vida por poco más que una ilusión, un amor fugaz e imposible.
No entiendo a esa mujer, que por conservar a este hombre a su lado se rebaja a ofrecerle un sucedáneo sexual virtual, suplantando a la nipona fugaz.
La prosa es preciosista, el formato es original, la lectura es agradable, la historia de la industria de la seda en Francia en la segunda mitad del siglo XIX muy interesante, las referencias al Japón en plena efervescencia previa a la restauración Meiji también.....pero que le vamos a hacer, no me ha llegado.
En cualquier caso leeré algo más del autor, su escritura lo merece.
Y además he aprendido lo que es la Pebrina, un hongo que diezmaba los cultivos de huevos de gusanos de seda y que puso en jaque a esta industria en esta época (deformación profesional, lo siento).
April 3, 2013
This read was a nice break after reading long books. Silk reads like a gauzy flowing breeze. An almost fairy tale with the exotic as background and with travel and some suspense as some of its most palpable elements, it is a not an easy book to put down, precisely because it is so easy to read. The next short chapter with big print draws you immediately in until you suddenly reach the end. As a tale it also has an element of the oral tradition, with periodic repetitions to help its audience remember, repetitions which have bothered some readers, but which for me made the reading faster.
It also has some historical pegs, such as 1861 and Abraham Lincoln and the American Civil War, or the effects of the earlier Treaty that Commodore Perry forced on Japan to open up its borders to Western Trade, or the geopolitical setting of an Asia as the theatre for the colonial wars between the various European powers, when the UK was selling arms to the Japanese government, while the Netherlands supported the rebels as the Japanese civil war erupted. We are also reminded of the opening of the Suez Canal, and more pertinent to the tale, the scientific discoveries of Pasteur related to parasites and silkworms. This was the age when a new explosion of trade changed the nature of the already long established Silk-Route.
But the historical content is just pegs. A different context could have also served for these historical components seem no more than a setting made of cardboard planks. The narration is not factual, but essentially evocative. The language comes across in a poetic mode in the Spanish translation from the original Italian. Many sentences are left open and others are placed here or there, as if they were loose brushstrokes painted with Japanese ink.
Seda or Silk, then comes across as a lyrical legend in which the underlying feeling or theme would seem to be Love. But to me it expressed the more general sentiment of Longing, the longing that is experienced in love, but also in other imaginary trips and landscapes and desires and yearnings.
Because Longing is as slippery and shiny and as smooth as silk.
February 18, 2015
3.5*
I read this in almost one seating while waiting at the hairdresser. A much better choice than the gossip magazines that were scattered around the place.
I enjoyed the book but I have a problem with short novels/novellas. I cannot seem to be able to be as moved by shorter stories as by bigger volumes. There are only a few exceptions: Animal Farm, Slaughterhouse 5. I remember that at one point in my life I was only reading books over 500 pages. I prefer them because you have time to know better the characters, to discover their secrets, the way they think. There is also time for character development. Shorter novels usually leave me wanting more and it was also the case with Silk. Having said that, I liked the writing, I thought it had an interesting construction and I am planning to read more by the author.
I read this in almost one seating while waiting at the hairdresser. A much better choice than the gossip magazines that were scattered around the place.
I enjoyed the book but I have a problem with short novels/novellas. I cannot seem to be able to be as moved by shorter stories as by bigger volumes. There are only a few exceptions: Animal Farm, Slaughterhouse 5. I remember that at one point in my life I was only reading books over 500 pages. I prefer them because you have time to know better the characters, to discover their secrets, the way they think. There is also time for character development. Shorter novels usually leave me wanting more and it was also the case with Silk. Having said that, I liked the writing, I thought it had an interesting construction and I am planning to read more by the author.
December 29, 2008
"I never even heard her voice."
And after a while:
"It is a strange grief."
Softly:
"To die of nostalgia for something you will never live."
I finished this in a matter of hours. My advice on this book would be: do not let that, nor its slim size, nor the whispering, simple voice that it adopts, fool you into thinking that it is insubstantial in any way. The end got to me even after my short acquaintance with the book. At times, it may feel as if you don't understand the significance of each passing symbol or action. In the end, it doesn't matter if you do or not. What matters most is the feeling you experience while you absorb it. I also recommend that you read it all in one sitting. Let it work its charm over you and don't let the world interfere. You'll miss out otherwise.
And after a while:
"It is a strange grief."
Softly:
"To die of nostalgia for something you will never live."
I finished this in a matter of hours. My advice on this book would be: do not let that, nor its slim size, nor the whispering, simple voice that it adopts, fool you into thinking that it is insubstantial in any way. The end got to me even after my short acquaintance with the book. At times, it may feel as if you don't understand the significance of each passing symbol or action. In the end, it doesn't matter if you do or not. What matters most is the feeling you experience while you absorb it. I also recommend that you read it all in one sitting. Let it work its charm over you and don't let the world interfere. You'll miss out otherwise.
August 11, 2023
- تشاء الأقدار ان تكون قراءة هذه الرواية بعد وقت قليل من قراءة الفراشة الزرقاء
لربيع جابر، ليمتد خيط الحرير من لبنان الى فرنسا... حريرٌ على حرير!
- هذه الجملة أعلاه والتي اتت في الصفحات الأخيرة للرواية هي مغزاها وغايتها حسبما ارى، وبذلك فإن كل الأحداث مبنية على هذا الشوق، الشوق لما لم نحياه كاملاً والذي لن نحياه بجزئيته في يوم جديد!
- تدور احداث الرواية في منتصف القرن العشرين، عام ال 1860 (سيئ الذكر في بلاد الشام)، مرض بويضات دود القز في اوروبا، اكتشافات باستور، وفتح اليابان لحدودها البحرية امام الغرب، ولا بد من هذا الإقتباس المقصود:
- الأحداث رغم بساطتها لكنها ستفاجئ القارئ مع نهاية الرواية في نتائجها وطريقة تسلسلها، كما ان الرمزيات العديدة والجناسات كانت موفقة اكتفي بالربط بين القديسة أنييس والفتاة الثالثة لميشال لاريو. كما ان لحظة الوداع بين هيلانة وبالدابيو كان وداع امتنان سيكتشف كنهه هيرفيه لاحقاً.
- تميّز الأسلوب الكتابي بالملحمية بالدرجة الأولى حيث ان بعض الفقرات مكررة بشكل سبه حرفي، خصوصاً وصف الرحلة من فرنسا الى اليابان عبر روسيا، وبالشاعرية الرقراقة في حديث الحب والشوق والصداقة
- الترجمة كانت سلسة، لكن هناك بعض الأخطاء الإملائية كان يجب الإنتباه لها وأخطاء في التاريخ ذاته (1864 وليس 1964 / ص79)
أود ان انهي هذا التعليق بهذا الإقتباس:
لربيع جابر، ليمتد خيط الحرير من لبنان الى فرنسا... حريرٌ على حرير!
إنه امر غريب... الموت من الحنين لشيء لن نحياه مجدداً ابداً.
- هذه الجملة أعلاه والتي اتت في الصفحات الأخيرة للرواية هي مغزاها وغايتها حسبما ارى، وبذلك فإن كل الأحداث مبنية على هذا الشوق، الشوق لما لم نحياه كاملاً والذي لن نحياه بجزئيته في يوم جديد!
- تدور احداث الرواية في منتصف القرن العشرين، عام ال 1860 (سيئ الذكر في بلاد الشام)، مرض بويضات دود القز في اوروبا، اكتشافات باستور، وفتح اليابان لحدودها البحرية امام الغرب، ولا بد من هذا الإقتباس المقصود:
يقال ان الحرب اندلعت في اليابان، الإنكليز يقدمون السلاح للحكومة، اما الهولنديون فيقدمون السلاح للثوار. يبدو انهم متفقون في ما بينهم. سيدعون الطرفين يتقاتلان، ومن ثم يستولون على كل شيء ويتقاسمونه
- الأحداث رغم بساطتها لكنها ستفاجئ القارئ مع نهاية الرواية في نتائجها وطريقة تسلسلها، كما ان الرمزيات العديدة والجناسات كانت موفقة اكتفي بالربط بين القديسة أنييس والفتاة الثالثة لميشال لاريو. كما ان لحظة الوداع بين هيلانة وبالدابيو كان وداع امتنان سيكتشف كنهه هيرفيه لاحقاً.
- تميّز الأسلوب الكتابي بالملحمية بالدرجة الأولى حيث ان بعض الفقرات مكررة بشكل سبه حرفي، خصوصاً وصف الرحلة من فرنسا الى اليابان عبر روسيا، وبالشاعرية الرقراقة في حديث الحب والشوق والصداقة
- الترجمة كانت سلسة، لكن هناك بعض الأخطاء الإملائية كان يجب الإنتباه لها وأخطاء في التاريخ ذاته (1864 وليس 1964 / ص79)
أود ان انهي هذا التعليق بهذا الإقتباس:
ألف مرة بحث عن عينيها، وألف مرة وجدَت عينيه
December 13, 2016
Una historia melancólica, triste, sutil, evocadora.
Se lee de una sentada pero deja un buen poso tras de sí
Se lee de una sentada pero deja un buen poso tras de sí
March 7, 2018
I have a tendency to picking up doom and gloom books. But not this time, not this time. Silk evoked images of distant Japan and the girl which eyes did not have an oriental slant ; elicited thoughts about things that couldn't happen and made me ponder over pain of longing and power of patience. Beguiled me with its ephemeral beauty and deceptive simplicity and I’m not even sure what it was. Was it a fable with its repetitive phrases and unreal aura? Was it a parable of human life with all its ambitions and failures? Or maybe just an unattainable dream? Whatever it was it was charming. Beautifully written, surrounded by a veil of mystery, fragile like silkworms eggs and delicate as silk thread.
3.5/5
September 19, 2020
السهل الممتنع فى فن كتابة الرواية
لأول مرة اقرأ لباريكو .. اكتشاااااااااااااااااااااااااااف
عمرك أخدت حقنة عضل أو وريد ولم تحس بشكة الأبرة فى جسمك؟
هل جربت أن تأكل أكلة دسمة جداً ولا تحس بعدها بأى تعب أو عسر هضم؟
هل جربت أن تسبح فى اتجاه التيار فلا تحس تعباً؟
هذه الرواية هى فى الواقع أبرة لم تؤلمك وخزتها وأكلة دسمة لم تتعب بعدها وسباح ماهر يسبح مع التيار فلا يحس جهداً
رواية كالحرير الذى كُتبت عنه ينساب بين يديك لا تحس بانسيابه ولا ملمسه
تحكى النوفيلا عن هيرفيه جونكور الفرنسى من قرية لافيل ديو الذى يسافر سنوياً لمدة ستة أشهر إلى اليابان لشراء يرقات الحرير نتيجة لمرض مستعصى أصاب اليرقات فى أوروبا وعليه قرر جونكور بمساعدة ودعم صديقه بالدابيو من جمع المال الكافى للرحلة سنوياً من أهل القرية العاملين بنسج الحرير ما يعود عليهم جميعاً بخير وفير
جونكور متزوج من هيلانة ولم ينجبا أى أطفال بالرغم من محاولاتهما المستمرة، جونكور يعيش حياة بسيطة ومريحة وهانئة مع هيلانة ولا يطمع بالمزيد من أى شئ
...............
وفى أحد رحلاته إلى اليابان يقع جونكور فى حب فتاة يابانية لكن الاعراف والتقاليد اليابانية التى تمنع بيع دود القز للأغراب لم تكن تسمح بتزوج الفتاة من جونكور وبذلك يقع جونكور فريسة الحب المستحيل
...............
في عشق بيستنّانا وعشق بنستناه
وعشق بينسينا العشق اللي عشقناه
هيلانة كانت قادرة على تغيير مجرى الأحداث ووفاتها كما كانت مفاجئة كانت مؤلمة
..............
لأول مرة اقرأ لباريكو .. اكتشاااااااااااااااااااااااااااف
عمرك أخدت حقنة عضل أو وريد ولم تحس بشكة الأبرة فى جسمك؟
هل جربت أن تأكل أكلة دسمة جداً ولا تحس بعدها بأى تعب أو عسر هضم؟
هل جربت أن تسبح فى اتجاه التيار فلا تحس تعباً؟
هذه الرواية هى فى الواقع أبرة لم تؤلمك وخزتها وأكلة دسمة لم تتعب بعدها وسباح ماهر يسبح مع التيار فلا يحس جهداً
رواية كالحرير الذى كُتبت عنه ينساب بين يديك لا تحس بانسيابه ولا ملمسه
تحكى النوفيلا عن هيرفيه جونكور الفرنسى من قرية لافيل ديو الذى يسافر سنوياً لمدة ستة أشهر إلى اليابان لشراء يرقات الحرير نتيجة لمرض مستعصى أصاب اليرقات فى أوروبا وعليه قرر جونكور بمساعدة ودعم صديقه بالدابيو من جمع المال الكافى للرحلة سنوياً من أهل القرية العاملين بنسج الحرير ما يعود عليهم جميعاً بخير وفير
جونكور متزوج من هيلانة ولم ينجبا أى أطفال بالرغم من محاولاتهما المستمرة، جونكور يعيش حياة بسيطة ومريحة وهانئة مع هيلانة ولا يطمع بالمزيد من أى شئ
...............
وفى أحد رحلاته إلى اليابان يقع جونكور فى حب فتاة يابانية لكن الاعراف والتقاليد اليابانية التى تمنع بيع دود القز للأغراب لم تكن تسمح بتزوج الفتاة من جونكور وبذلك يقع جونكور فريسة الحب المستحيل
...............
في عشق بيستنّانا وعشق بنستناه
وعشق بينسينا العشق اللي عشقناه
هيلانة كانت قادرة على تغيير مجرى الأحداث ووفاتها كما كانت مفاجئة كانت مؤلمة
..............
January 14, 2010
هناك قصيدة في بطن كل حكاية. ما يفتننا في الحكاية أصلا هو تلك القصيدة الصغيرة المتكورة في بطنها، القصيدة التي تحتوي العالم كله، داخل بطنها أيضاً، العالم الذي يتشنج ويتكثف ويقذف في قلوبنا بغتة دون أن ننتبه.
رواية «حرير» لأليسندرو باريكو هي واحدة من تلك الأعمال التي تتحرك في جغرافيا وسيطة بين السرد والشعر، حيث الكلمة كائن حر يتأرجح بين العالمين الكتابيين الملتبسين، ثمة بساطة استثنائية ومباشرة في سرد الوقائع وتلاوة الأحداث، مثل قوله «هيلانة هو اسم زوجته، لم ينجبا أطفالاً»، وثمة غنائية واضحة في ترديد مقاطع معينة من الرواية بما يشبه ما نقرأه في قصص الطفل، أو مداخلات (الكورس) في النصوص المسرحية، ففي كل مرة يمضي في��ا بطل الرواية «هيرفيه جونكور» للسفر، يقدم لنا الراوي شرحا مفصلا عن الطريق في صفحة كاملة: «اجتاز الحدود بالقرب من مدينة ميتز، وقطع ورتمبرغ وبافاريا، دخل إلى النمسا، ووصل بالقطار إلى فيينا ومن ثم إلى بودابست وتابع سيره حتى كييف» وحتى آخر الرحلة، يقوم البطل خلال الرواية (وخلال حياته أيضاً) بثلاث رحلات، وفي كل رحلة يعاود الراوي شرح المدن التي عبرها والحدود التي اجتازها، وهو يقوم بذلك جزئياً، لكي يؤكد على العناء الذي تكبده بطله المسافر، وأيضاً لأن التكرار هنا، يخدم غنائية العمل الروائي، ويجعله السرد عامراً بالدندنة، والهمهمة، والرنين، ويسبغ على العمل -بزعمي- صبغة مثيولوجية وملحمية، إذ غالباً ما تتضمن النصوص الملحمية تكراراً لمقاطع معينة. إذاً، الرواية -بحسب رأيي- تتقاطع مع الشعر، والمسرح، والأغنية، وأضيف هنا: ومع السينما أيضاً، لأن العفوية الملفتة التي يتحرك بموجبها السرد تجعل من المتلقي متفرجاً أكثر منه قارئاً، فعلى سبيل المثال نجد أن الرواية تبدأ على النحو التالي: «بالرغم من أن والده تنبأ له بمستقبلٍ لامع في الجيش، إلا أن الأمر انتهى بهيرفيه جونكور، بأن يكسب قوته، بفضل مهنة شاذة، لم تكن غريبة عنها -ولسخرية القدر- تلك السمات المحببة التي تنم، جيداً، عن انعطافة نسائية ملتبسة. كي يعتاش، كان هيرفيه جونكور يشتري دود القز، ويبيعه. نحن في العام 1861. فلوبير يكتب روايته «سالامبو» والإنارة الكهربائية لم تكن بعد سوى فرضية، بينما أبراهام لنكولن، وعلى الطرف الآخر من المحيط، يخوض حربا لا يعرف متى نهايتها. يبلغ هيرفيه جونكور الثانية والثلاثين من العمر. يشتري ويبيع .. دود القز».
زمن الرواية هو الحاضر دائما، حتى لو كان في الماضي، وعوضاً عن أن يقول الراوي «كان ذلك في العام 1861» فهو يقول «نحن في العام 1861» وهو التعبير الأقدر على القبض على سفرنا عبر الزمن، ولفظة «نحن» هنا تماهي بين الراوي والمتلقي، وتورط القارئ بالعالم الروائي الذي يتفتح أمام عينيه، وتجعل شخوصه أكثر محسوسية وحضوراً، أنا شخصياً وجدت أن الكاتب «كريم جداً» معي كقارئة بمنحي معيّته!
يقوم البطل بثلاث رحلات طويلة من قريته الفرنسية «لافيل ديو» إلى اليابان، لأجل شراء بيوض دود القز التي تصنع أجمل حريرٍ في العالم، ولكنه يفعل ذلك أيضاً لأن امرأة تعيش مع الرجل الياباني الذي يزوده بالبيوض تثير فضوله، وربما شغفه. يعاود البطل ترك قريته، زوجته، وحياته كلها من أجل تلك المرأة التي لم يسمع صوتها قط، وهو -بحسب البطل- أمر غريب، «يشبه الموت من الحنين لشيء لن تحياه مجدداً»، في غمرة أحداث حياته تصله رسالة حب محمومة كتبت باليابانية، رسالة محمومة ومتوهجة بالتوق، يكتشف البطل لاحقا (ومتأخرا جدا) أن المرأة التي كتبت الرسالة والتي سافر من أجلها إلى آخر العالم، هي زوجته التي تشاركه حياته وسريره وعالمه المحدود وقريته الفرنسية ..
رواية «حرير» لأليسندرو باريكو هي واحدة من تلك الأعمال التي تتحرك في جغرافيا وسيطة بين السرد والشعر، حيث الكلمة كائن حر يتأرجح بين العالمين الكتابيين الملتبسين، ثمة بساطة استثنائية ومباشرة في سرد الوقائع وتلاوة الأحداث، مثل قوله «هيلانة هو اسم زوجته، لم ينجبا أطفالاً»، وثمة غنائية واضحة في ترديد مقاطع معينة من الرواية بما يشبه ما نقرأه في قصص الطفل، أو مداخلات (الكورس) في النصوص المسرحية، ففي كل مرة يمضي في��ا بطل الرواية «هيرفيه جونكور» للسفر، يقدم لنا الراوي شرحا مفصلا عن الطريق في صفحة كاملة: «اجتاز الحدود بالقرب من مدينة ميتز، وقطع ورتمبرغ وبافاريا، دخل إلى النمسا، ووصل بالقطار إلى فيينا ومن ثم إلى بودابست وتابع سيره حتى كييف» وحتى آخر الرحلة، يقوم البطل خلال الرواية (وخلال حياته أيضاً) بثلاث رحلات، وفي كل رحلة يعاود الراوي شرح المدن التي عبرها والحدود التي اجتازها، وهو يقوم بذلك جزئياً، لكي يؤكد على العناء الذي تكبده بطله المسافر، وأيضاً لأن التكرار هنا، يخدم غنائية العمل الروائي، ويجعله السرد عامراً بالدندنة، والهمهمة، والرنين، ويسبغ على العمل -بزعمي- صبغة مثيولوجية وملحمية، إذ غالباً ما تتضمن النصوص الملحمية تكراراً لمقاطع معينة. إذاً، الرواية -بحسب رأيي- تتقاطع مع الشعر، والمسرح، والأغنية، وأضيف هنا: ومع السينما أيضاً، لأن العفوية الملفتة التي يتحرك بموجبها السرد تجعل من المتلقي متفرجاً أكثر منه قارئاً، فعلى سبيل المثال نجد أن الرواية تبدأ على النحو التالي: «بالرغم من أن والده تنبأ له بمستقبلٍ لامع في الجيش، إلا أن الأمر انتهى بهيرفيه جونكور، بأن يكسب قوته، بفضل مهنة شاذة، لم تكن غريبة عنها -ولسخرية القدر- تلك السمات المحببة التي تنم، جيداً، عن انعطافة نسائية ملتبسة. كي يعتاش، كان هيرفيه جونكور يشتري دود القز، ويبيعه. نحن في العام 1861. فلوبير يكتب روايته «سالامبو» والإنارة الكهربائية لم تكن بعد سوى فرضية، بينما أبراهام لنكولن، وعلى الطرف الآخر من المحيط، يخوض حربا لا يعرف متى نهايتها. يبلغ هيرفيه جونكور الثانية والثلاثين من العمر. يشتري ويبيع .. دود القز».
زمن الرواية هو الحاضر دائما، حتى لو كان في الماضي، وعوضاً عن أن يقول الراوي «كان ذلك في العام 1861» فهو يقول «نحن في العام 1861» وهو التعبير الأقدر على القبض على سفرنا عبر الزمن، ولفظة «نحن» هنا تماهي بين الراوي والمتلقي، وتورط القارئ بالعالم الروائي الذي يتفتح أمام عينيه، وتجعل شخوصه أكثر محسوسية وحضوراً، أنا شخصياً وجدت أن الكاتب «كريم جداً» معي كقارئة بمنحي معيّته!
يقوم البطل بثلاث رحلات طويلة من قريته الفرنسية «لافيل ديو» إلى اليابان، لأجل شراء بيوض دود القز التي تصنع أجمل حريرٍ في العالم، ولكنه يفعل ذلك أيضاً لأن امرأة تعيش مع الرجل الياباني الذي يزوده بالبيوض تثير فضوله، وربما شغفه. يعاود البطل ترك قريته، زوجته، وحياته كلها من أجل تلك المرأة التي لم يسمع صوتها قط، وهو -بحسب البطل- أمر غريب، «يشبه الموت من الحنين لشيء لن تحياه مجدداً»، في غمرة أحداث حياته تصله رسالة حب محمومة كتبت باليابانية، رسالة محمومة ومتوهجة بالتوق، يكتشف البطل لاحقا (ومتأخرا جدا) أن المرأة التي كتبت الرسالة والتي سافر من أجلها إلى آخر العالم، هي زوجته التي تشاركه حياته وسريره وعالمه المحدود وقريته الفرنسية ..
September 25, 2022
«Seda» es una historia muy cortita que recomiendo leer de una sentada.
La historia de un contrabandista de huevos de gusanos de seda japoneses que, en primavera, se convertirán en telas de lujo y riquezas para una pequeña aldea Francesa.
Su historia de amor, su viaje, su cara a cara entre dos mundos, su tristeza, su fascinación, todo narrado con un calmado lenguaje poético. Siempre va al punto y lo hace con las palabras justas.
Nos da la oportunidad de vivir su viaje junto a él para transportarnos con cierta melancolía a tu propio pasado, por aquello que fue y por aquello que no puedo ser.
Final sorprendente y conmovedor.
Feliz lectura. 📙
La historia de un contrabandista de huevos de gusanos de seda japoneses que, en primavera, se convertirán en telas de lujo y riquezas para una pequeña aldea Francesa.
Su historia de amor, su viaje, su cara a cara entre dos mundos, su tristeza, su fascinación, todo narrado con un calmado lenguaje poético. Siempre va al punto y lo hace con las palabras justas.
Nos da la oportunidad de vivir su viaje junto a él para transportarnos con cierta melancolía a tu propio pasado, por aquello que fue y por aquello que no puedo ser.
Final sorprendente y conmovedor.
Feliz lectura. 📙
November 13, 2016
It was 1861. Flaubert was writing Salammbo, electric light was still a hypothesis and Abraham Lincoln, on the other side of the ocean, was fighting a war whose end he would not see.
Herve Joncour was thirty-two years old.
He bought and sold.
Silkworms
Whimsical, ethereal, like air between your fingers, shimmering light reflected in the still waters of a lake at the end of the world, the flight path of a blue crane across a cloudless sky : Silk
I don't want to write a long review, scrutinizing the plot or the characters motivations. The beauty of this prose poem lies in its minimalist brush strokes. Barrico eliminates everything that is extraneous, superfluous or simply unnecessary until only the core of beauty and kindness is left to grace the page. Silk is a celebration of love, adventure and storytelling. It is intimate and sad and in the end it ask a question about what we want to be remembered for? A garden for the children to play in ... A tale of journeys to far places and of dangerous pursuits ... a silk veil so fine it is almost transparent, tranforming the world seen through it into a space for dreams.
In time he began to yield to a pleasure that in the past he had always denied himself: to those who came to see him, he recounted his travels. Listening to him, the people of Lavilledieu learned about the world, and the children discovered what marvel was. He spoke softly, staring into the air, at things the others couldn't see.
>><<>><<>><<
notes:
- "The Unbearable Lightness of Being" would be a great title for this story, if only Milan Kundera didn't already owned it.
- No point in seeing the movie. The reviews are consistently negative. Too bad, because this whimsical tale should have worked well by the producers of 'Amelie' or by Tornatore.
- soundtrack listing : Sting "Fragile"
On and on the rain will fall
Like tears from a star, like tears from a star
On and on the rain will say
How fragile we are, how fragile we are
- soundtrack listing : Terence Trent D'Arby "Delicate"
Delicate like words
Delicate how time
So delicately runs
Then delicately dies
Delicate how eyes
So delicately breathe
Delicate like you my dear
Delicate like me my love
Delicate like you and
Delicate like me and
Delicate like
Delicate like you and me
August 13, 2016
"He wasn't much cut out for serious conversations. And a goodbye is a serious conversation."
OK, for 125 pages I'm reading this thinking, "three stars, nice little story, fast read; wish more novelists could tell a sweeping romantic adventure tale with such dispatch. Vivid, enjoyable, and even educational, but no great shakes."
And then I get to the end, and realize the power of the wife's desire. What she does. How he realizes what she did, and how she had felt. How she knew about his inner life, and didn't want to be a surrogate. Goddamn it hit me hard. Made me cry, it did.
I'm trying to say why it was good without being too specific and giving much away.
(KR@KY, with slight fix in 2016)
July 7, 2023
"Morir de nostalgia por algo que no vivirás jamás."
September 6, 2015
Credo ormai di aver compreso che Baricco sia uno di quegli scrittori privi di vie di mezzo, per quanto riguarda il loro rapporto con il lettore: o piace, o non piace. E credo anche di aver capito che io rientro decisamente nella prima categoria.
Come per gli altri scritti, è difficile per me scrivere una recensione di Seta. Ciò che i libri di Baricco mi lasciano è qualcosa di indefinito e informe, e che tuttavia è in grado di rimanere nel mio cuore per sempre. È come se la narrazione avvenisse sottovoce, lentamente, mirando direttamente all'intima essenza del lettore. E se in Oceano Mare il sottofondo era quello dello sciabordare delle onde, qui è il fruscio della seta di Lavilledieu, il canto degli uccelli nella voliera in Giappone, il dialogo muto tra gli sguardi di Herbé Joncour e la donna con il viso da ragazzina, ma anche e soprattutto l'amore di Hélène, così potente.
Una carezza sulla pelle, un battito di palpebre, una sensazione nel profondo dell'anima.
Tutto e niente.
Come per gli altri scritti, è difficile per me scrivere una recensione di Seta. Ciò che i libri di Baricco mi lasciano è qualcosa di indefinito e informe, e che tuttavia è in grado di rimanere nel mio cuore per sempre. È come se la narrazione avvenisse sottovoce, lentamente, mirando direttamente all'intima essenza del lettore. E se in Oceano Mare il sottofondo era quello dello sciabordare delle onde, qui è il fruscio della seta di Lavilledieu, il canto degli uccelli nella voliera in Giappone, il dialogo muto tra gli sguardi di Herbé Joncour e la donna con il viso da ragazzina, ma anche e soprattutto l'amore di Hélène, così potente.
Una carezza sulla pelle, un battito di palpebre, una sensazione nel profondo dell'anima.
Tutto e niente.
February 11, 2017
I had heard so much praise about this little book: after spending a snowy morning in reading it, I have to confess I feel underwhelmed.
The beauty of the language is undeniable. It was originally written in Italian: I read a French translation, and the delicate rhythm of the sentences is quite lovely. The use of repetition obviously tries to make the narrative poetic and dream-like, and it succeeds... up to a point.
To be honest, I found it a wee bit cliché: in 1860, a French silk worm merchant travels to Japan after an epidemic contaminates the more easily acquired silk worm eggs of the Middle East. There he meets a woman and after exchanging a glance, they are in love and he must find a way to go back and be with her.
I can see how some people would find this wildly romantic and fairy-tale like. I'm sure such a story would have made a perfect Scheherazade fable, but it did not move me half as much as I had expected. Don't get me wrong: it is a charming little book! But it is incredibly superficial: there's no character development, no description of the marvels encountered by our main character during his exotic travels, nothing! Some might argue that it is not the point, and they would not be wrong, but I like my love stories with a little meat around the bone (no pun intended).
Lovely, but shallow.
The beauty of the language is undeniable. It was originally written in Italian: I read a French translation, and the delicate rhythm of the sentences is quite lovely. The use of repetition obviously tries to make the narrative poetic and dream-like, and it succeeds... up to a point.
To be honest, I found it a wee bit cliché: in 1860, a French silk worm merchant travels to Japan after an epidemic contaminates the more easily acquired silk worm eggs of the Middle East. There he meets a woman and after exchanging a glance, they are in love and he must find a way to go back and be with her.
I can see how some people would find this wildly romantic and fairy-tale like. I'm sure such a story would have made a perfect Scheherazade fable, but it did not move me half as much as I had expected. Don't get me wrong: it is a charming little book! But it is incredibly superficial: there's no character development, no description of the marvels encountered by our main character during his exotic travels, nothing! Some might argue that it is not the point, and they would not be wrong, but I like my love stories with a little meat around the bone (no pun intended).
Lovely, but shallow.
September 20, 2020
3.5*
ألف مرة بحث عن عينيها و ألف مرة وجدت عينيه
عن قصة حب مستحيلة بين رحالة فرنسي وفتاة يابانية تقع أحداث هذه النوفيلا الرقيقة عن هيرفيه جونكور تاجر اليرقات ورحلاته المتكررة بين فرنسا و اليابان التي كانت تستغرق عدة شهور عبر روسيا في القرن التاسع عشر وقبل افتتاح قناة السويس ودخوله المتكرر سرا إلى اليابان التي كانت تفرض سياجا من الخصوصية و تمنع التجارة مع البلاد الأوربية
أشفقت على هيلانة الزوجة العاشقة التي وهبت زوجها متعة مسامحته.. لكم تعاني الزوجات المحبات من أزواجهن وقصص حبهم لآُخريات
ًإنه أمر غريب .. الموت من الحنين لشيء لن نحياه مجدداً أبدا
ألف مرة بحث عن عينيها و ألف مرة وجدت عينيه
عن قصة حب مستحيلة بين رحالة فرنسي وفتاة يابانية تقع أحداث هذه النوفيلا الرقيقة عن هيرفيه جونكور تاجر اليرقات ورحلاته المتكررة بين فرنسا و اليابان التي كانت تستغرق عدة شهور عبر روسيا في القرن التاسع عشر وقبل افتتاح قناة السويس ودخوله المتكرر سرا إلى اليابان التي كانت تفرض سياجا من الخصوصية و تمنع التجارة مع البلاد الأوربية
أشفقت على هيلانة الزوجة العاشقة التي وهبت زوجها متعة مسامحته.. لكم تعاني الزوجات المحبات من أزواجهن وقصص حبهم لآُخريات
ًإنه أمر غريب .. الموت من الحنين لشيء لن نحياه مجدداً أبدا
July 24, 2020
Esta recomendación me la hizo alguien a quien admiro bastante, que me orienta y me ayuda a alinear un poco mis pensamientos. No me imaginaba leyendo nada muy romántico en estos días, pero la verdad es que la historia me encantó. Los viajes del protagonista, el enigma de las cartas, mucho suspenso, pocas situaciones que destilaban miel. Pero esas contadas situaciones idílicas estaban tan bien construidas que daba gusto leerlas.
March 29, 2017
Magnífico, espectacular, sublime.
Como el tacto de la seda, esta novela está relatada con una sutileza y una sensualidad que encandilan al lector desde las primeras líneas.
Suave, a ritmo acompasado, con delicadeza pero con soltura, vamos conociendo la historia de nuestro protagonista, Hervé Joncour.
Corría el año 1861 […]
Hervé Joncour tenía treinta y dos años.
Compraba y vendía.
Gusanos de seda.
Y cuanto más nos vamos adentrando en la historia más aspectos de su vida conocemos.
Lavilledieu era el nombre del lugar en el cual vivía Hervé Joncour.
Hélene el de su mujer.
No tenían hijos.
Este joven francés, por requerimientos del oficio y debido a los daños que las epidemias afligían, con cada vez más intensidad y frecuencia, a los cultivos situados en las tierras europeas, se ve inmerso en largos viajes en busca de gusanos de seda sanos que llevar de vuelta a Lavilledieu.
Llega a cruzar mares, océanos hasta toparse con las tierras lejanas de África y siempre, en todos y cada uno de los viajes escogía los huevos, discutía el precio, los compraba. Después se volvía...
Esta parte aventurera de su trabajo lo lleva, después de agotar todos los recursos, a embarcarse en un viaje a un lugar lejano, inhóspito y totalmente desconocido, en busca de los ansiados y tanto necesitados, gusanos de seda.
- ¿Y dónde queda, exactamente, el tal Japón?
- Siempre derecho hacia allá. Hasta el fin del mundo.
Atraviesa el país, el continente y hasta más de medio mundo para toparse con una cultura diferente, chocante, hermética, para llegar a una casa, dentro de una región en aquel remoto país en el que destaca una sola cosa, que lo encandila, lo fascina y lo deslumbra.
De pronto,
sin moverse en lo más mínimo, esa chiquilla
abrió los ojos.
Hervé Joncour no dejó de hablar, pero bajó instintivamente la mirada hacia ella y lo que vio, fue que esos ojos no tenían un aspecto oriental y estaban clavados, con una intensidad desconcertante, en él.
Seda, en cuyas páginas nace, crece, vive y se entrelaza una bellísima historia de amor que vive, crece y ahonda en las almas lectoras, envuelta de una sensualidad tal, solamente comparable con el delicado y sutil tacto de la seda.
Amor prohibido, pasión a mares, sensualidad desbordante, sentimiento a flor de piel, todo esto y más reviste y emana de las poco más de 100 páginas de esta obra literaria de procedencia italiana que nos lleva desde Francia a Japón travesando así medio mundo para culminar dejándonos en herencia una de las cartas de amor más maravillosas jamás escritas al lado de nuestro corazón en un puño afligido y hecho pedazos.
hasta que al final te bese en el corazón porque te quiero, morderé la piel que late sobre tu corazón, porque te quiero, y con el corazón entre mis labios tú serás mío, de verdad, con mi boca en tu corazón tu serás mío para siempre, y si no me crees abre los ojos señor amado mío y mírame, soy yo, quién podrá borrar jamás este instante que pasa, y este mi cuerpo sin más seda, tus manos que lo tocan, tus ojos que lo miran.
Como el tacto de la seda, esta novela está relatada con una sutileza y una sensualidad que encandilan al lector desde las primeras líneas.
Suave, a ritmo acompasado, con delicadeza pero con soltura, vamos conociendo la historia de nuestro protagonista, Hervé Joncour.
Corría el año 1861 […]
Hervé Joncour tenía treinta y dos años.
Compraba y vendía.
Gusanos de seda.
Y cuanto más nos vamos adentrando en la historia más aspectos de su vida conocemos.
Lavilledieu era el nombre del lugar en el cual vivía Hervé Joncour.
Hélene el de su mujer.
No tenían hijos.
Este joven francés, por requerimientos del oficio y debido a los daños que las epidemias afligían, con cada vez más intensidad y frecuencia, a los cultivos situados en las tierras europeas, se ve inmerso en largos viajes en busca de gusanos de seda sanos que llevar de vuelta a Lavilledieu.
Llega a cruzar mares, océanos hasta toparse con las tierras lejanas de África y siempre, en todos y cada uno de los viajes escogía los huevos, discutía el precio, los compraba. Después se volvía...
Esta parte aventurera de su trabajo lo lleva, después de agotar todos los recursos, a embarcarse en un viaje a un lugar lejano, inhóspito y totalmente desconocido, en busca de los ansiados y tanto necesitados, gusanos de seda.
- ¿Y dónde queda, exactamente, el tal Japón?
- Siempre derecho hacia allá. Hasta el fin del mundo.
Atraviesa el país, el continente y hasta más de medio mundo para toparse con una cultura diferente, chocante, hermética, para llegar a una casa, dentro de una región en aquel remoto país en el que destaca una sola cosa, que lo encandila, lo fascina y lo deslumbra.
De pronto,
sin moverse en lo más mínimo, esa chiquilla
abrió los ojos.
Hervé Joncour no dejó de hablar, pero bajó instintivamente la mirada hacia ella y lo que vio, fue que esos ojos no tenían un aspecto oriental y estaban clavados, con una intensidad desconcertante, en él.
Seda, en cuyas páginas nace, crece, vive y se entrelaza una bellísima historia de amor que vive, crece y ahonda en las almas lectoras, envuelta de una sensualidad tal, solamente comparable con el delicado y sutil tacto de la seda.
Amor prohibido, pasión a mares, sensualidad desbordante, sentimiento a flor de piel, todo esto y más reviste y emana de las poco más de 100 páginas de esta obra literaria de procedencia italiana que nos lleva desde Francia a Japón travesando así medio mundo para culminar dejándonos en herencia una de las cartas de amor más maravillosas jamás escritas al lado de nuestro corazón en un puño afligido y hecho pedazos.
hasta que al final te bese en el corazón porque te quiero, morderé la piel que late sobre tu corazón, porque te quiero, y con el corazón entre mis labios tú serás mío, de verdad, con mi boca en tu corazón tu serás mío para siempre, y si no me crees abre los ojos señor amado mío y mírame, soy yo, quién podrá borrar jamás este instante que pasa, y este mi cuerpo sin más seda, tus manos que lo tocan, tus ojos que lo miran.
August 12, 2022
“It's a strange sort of pain…To die of nostalgia for something you you will never experience.”
Alessandro Baricco's Silk is a short work, with short chapters, but it is lyrical and the emotion builds to the end. The story begins in 1861, with our main character, Hervé Joncour, buying and selling silkworms for a living. After an epidemic kills most of the world's supply of silkworms, he decides to travel to the country at the end of the world, a country that had only recently opened up for trade with the rest of the world, and a country that deemed the selling of silkworms as criminal, Japan. After Hervé repeated visits to Japan and his wife's death, the story takes on more poignancy with the discovery of his wife's secret.
“You were dead.'
She said.
'And in the whole world there was nothing beautiful left.”
Alessandro Baricco's Silk is a short work, with short chapters, but it is lyrical and the emotion builds to the end. The story begins in 1861, with our main character, Hervé Joncour, buying and selling silkworms for a living. After an epidemic kills most of the world's supply of silkworms, he decides to travel to the country at the end of the world, a country that had only recently opened up for trade with the rest of the world, and a country that deemed the selling of silkworms as criminal, Japan. After Hervé repeated visits to Japan and his wife's death, the story takes on more poignancy with the discovery of his wife's secret.
“You were dead.'
She said.
'And in the whole world there was nothing beautiful left.”
February 28, 2018
Este es mi primer libro que leo de Alessandro Baricco. Seda es una novelette de capítulos muy cortos, minimalista y con una narración que se me hizo directa y, en su mayor parte, superficial, ya que se dejó de lado un recurso que considero muy valioso: la autorreflexión. De todas maneras, es un libro entretenido, que se lee rápido y, a pesar de que ni los personajes ni la historia me terminaron de convencer, lo recomiendo para una tarde aburrida.
February 26, 2022
"The year is 1861. Hervé Joncour is a French merchant of silkworms, who combs the known world for their gemlike eggs. Then circumstances compel him to travel farther, beyond the edge of the known, to a country legendary for the quality of its silk and its hostility to foreigners: Japan.There Joncour meets a woman. They do not touch; they do not even speak. And he cannot read the note she sends him until he has returned to his own country. But in the moment he does, Joncour is possessed."
“And a while later:
'It is a strange sort of pain.'
Softly.
'To die of yearning for something you'll never experience.”
...
...
...
It is so hard to write a review about books that have such a strong emotional impact as SILK does.
I still feel like I am in a trance and while it may be easier to wait until it all settles down a bit, but at the same time it may prove too difficult to communicate all the feelings this book evokes in me.
I have read it now for the second time after more than 15 years, but it had the same effect.
IT IS MESMERIZING. IT IS SEDUCTIVE. It beckons with its deceptive simplicity and yet you feel that this simplicity may hide depths and layers.
Its style is almost bare, without colours, without sounds. There are no descriptions. There are short sentences, more like statements, but they still entangle you in their web.
It's a skeleton and you can take it as it is or try to flesh it out. However, at the very end, which took my breath away, I was suddenly forced to flesh it out and to read the whole story again with THAT ENDING in mind.
*SIGH*
“And a while later:
'It is a strange sort of pain.'
Softly.
'To die of yearning for something you'll never experience.”
...
...
...
It is so hard to write a review about books that have such a strong emotional impact as SILK does.
I still feel like I am in a trance and while it may be easier to wait until it all settles down a bit, but at the same time it may prove too difficult to communicate all the feelings this book evokes in me.
I have read it now for the second time after more than 15 years, but it had the same effect.
IT IS MESMERIZING. IT IS SEDUCTIVE. It beckons with its deceptive simplicity and yet you feel that this simplicity may hide depths and layers.
Its style is almost bare, without colours, without sounds. There are no descriptions. There are short sentences, more like statements, but they still entangle you in their web.
It's a skeleton and you can take it as it is or try to flesh it out. However, at the very end, which took my breath away, I was suddenly forced to flesh it out and to read the whole story again with THAT ENDING in mind.
*SIGH*
Displaying 1 - 30 of 5,493 reviews