What do you think?
Rate this book
Sunt o babă comunistă
Romanul continua „experimentul de mentalitate” inceput de Dan Lungu cu Raiul gainilor - coborirea intr-un comunism remanent nu la nivel politic sau social, ci la nivelul omului obisnuit trecut prin acel sistem si profund marcat de el. Sint o baba comunista! te provoaca sa zimbesti, sa rizi in hohote, sa te intristezi, dar mai ales sa-ti intrerupi, pentru citeva clipe, lectura si sa iesi afara spre a te convinge ca realitatea e altfel, ca oamenii sint altfel. Insa, chiar si dupa acest exercitiu, nu-ti ramine decit sansa sa constati ca scriitorul ti-a cunoscut vecina de bloc, pe fiica acesteia plecata in Canada, l-a cunoscut pe fostul tau coleg de serviciu care spunea bancuri politice, fiind in acelasi timp informator, te-a cunoscut pe tine. Si apoi a scris aceasta carte tocmai pentru a ne oferi tuturor o noua oglinda, in care sa ne vedem asa cum sintem si cum, de multe ori, n-am vrea sa fim.
„Originalitatea lui Dan Lungu este de gasit aici: literatura sa este atit de aproape de realitate, incit devine realitatea insasi, surprinsa, desprinsa din magma cotidianului cu niste instrumente de o finete remarcabila. Se simte acribia sociologului, desigur, dar abilitatea auzului sociologic e doar un ingredient printre altele.” (Luminita Marcu)
„Dan Lungu are marele talent de a utiliza cu maiestrie stilul oral pentru a prezenta situatiile cu mult umor subversiv. El se situeaza in traditia marelui umorist ceh Jaroslav Hasek, creatorul bravului soldat Svejk. Este un autor de mare valoare al Romaniei postsocialiste, continuind timpurile de aur ale literaturii interbelice.” (Berliner Zeitung)
„Originalitatea lui Dan Lungu este de gasit aici: literatura sa este atit de aproape de realitate, incit devine realitatea insasi, surprinsa, desprinsa din magma cotidianului cu niste instrumente de o finete remarcabila. Se simte acribia sociologului, desigur, dar abilitatea auzului sociologic e doar un ingredient printre altele.” (Luminita Marcu)
„Dan Lungu are marele talent de a utiliza cu maiestrie stilul oral pentru a prezenta situatiile cu mult umor subversiv. El se situeaza in traditia marelui umorist ceh Jaroslav Hasek, creatorul bravului soldat Svejk. Este un autor de mare valoare al Romaniei postsocialiste, continuind timpurile de aur ale literaturii interbelice.” (Berliner Zeitung)
240 pages, Hardcover
First published January 1, 2004
About the author
Dan Lungu
47 books247 followersScriitor, conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Studii postdoctorale la Sorbona.
Redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris).
În 1996, iniţiază grupul literar Club 8.
Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură „Timpul”.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la Les belles étrangères (Franţa, 2005), alături de Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Craciun, Letiţia Ilea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu şi Vlad Zografi.
I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, 2002), Nuntă la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS) şi Vrăjitoarea pofticioasă (piesă pentru copii, Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2008 ). Piesa La mulţi ani!, parcă aşa se spune, nu? a fost una dintre câştigătoarele Bursei de texte noi Dramafest, ediţia 2008.
Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005), Premiul „V. Pogor”, al Primăriei Municipiului Iaşi, pentru activitate literară (2007). Dublu nominalizat la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 284 reviews
January 27, 2024
CLARITATE, PSIHOLOGIE, POSTMODERNISM
Printre multiplele plusuri ale cărții, cele care reies cel mai mult în evidență sunt: claritatea stilului, analiza psihologică fină a protagonistei în raport cu celelalte personaje, planurile temporal-spațiale prezentate în aparentă dezordine, alegere tipic postmodernistă.
Rezultă un roman bine scris, antrenant, cititorul nu are de ce să îl abandoneze odată început. Nu surprinde, însă nici nu dezamăgește. O lectură socială, necesară.
Printre multiplele plusuri ale cărții, cele care reies cel mai mult în evidență sunt: claritatea stilului, analiza psihologică fină a protagonistei în raport cu celelalte personaje, planurile temporal-spațiale prezentate în aparentă dezordine, alegere tipic postmodernistă.
Rezultă un roman bine scris, antrenant, cititorul nu are de ce să îl abandoneze odată început. Nu surprinde, însă nici nu dezamăgește. O lectură socială, necesară.
February 16, 2017
Mai jos, există și o variantă în română a recenziei.
**Review written when the English translation was only a wishful thought on my part. Now my wish has become real, an English translation has just been released, yeey!**
I’m a Communist Biddy! (edit: huh, I was pretty close with my translation, the official title is I'm an Old Communist Biddy! - but isn't that considered a pleonasm?) is nowhere near a profound, serious novel; it doesn't promise revelations or novelties (well, at least not for the Romanian readers who lived through communism). But it is undoubtedly funny, in spite of the sad realities it encompasses. It is a book that charmed me from the moment I read its first paragraphs and which I didn't want to part with. I fully enjoy Dan Lungu's humor, which is far from being stale, predictable or vulgar. I only wish for him to be finally translated into English!
Travelling along the recollections of Emilia - the communist biddy -, we go back to a world in which the subscription for Scînteia* was mandatory, employees managed to slip in liquor inside compote jars, drivers of milk trucks found ingenious methods to extract butter, while teachers behaved nicely with students from 'healthy' families, as one could never know the important positions they might acquire over the years.
*Scînteia (The Spark) - official newspaper under the communist regime; the subscription fee was automatically retained from the employees' salaries.
I enjoyed the point of view from which the novel is written; I had the opportunity to see through the eyes of the numberless old people who complain that "It was way better under communism!" and find out one of the stories - undoubtedly, not far from the truth - which lies behind this regret. I’m a Communist Biddy! will likely remain as a testimony, in a tragicomic key, of the generations which will perish in a couple of decades, taking with them their stories, justifications and regrets.
For most people, communism was a bleak period devoid of color, happiness and freedom, but for Emilia, it was the best period of her life. Ambitious, she fulfilled her dream of leaving the countryside - which only promised a constant production of dung cakes - and settling in the city. She was fortunate to work for the exports, which indirectly brought certain benefits. After the fall of communism in 1989, her life took a turn for the worse. In a phone conversation with her daughter, relocated to Canada, Emilia takes apart all the arguments brought in favor of democracy:
- What about freedom, mom? This can't be compared to anything. We used to be afraid of our own shadows... The fact that now you can tell what you want and write what you want, that you can travel and shout "Down with the government!"...
- You know what, the ones who do the travel are the rich people, those who stole what we worked for. As for shouting, now you can shout until your voice breaks down, nobody listens to you anyway... If I could have my way, I would go back to communism starting with tomorrow even.
At the end of the novel, the reader might come to understand the story of one of the innumerable cantankerous old people, forever disgruntled and grouse, lamenting over a long gone era which, for others, brought so much pain and suffering - or even death. Their melancholy and longing are ultimately a narrow, ignorant and selfish view upon life, but this doesn't make it less valid, irrespective of other people's experiences.
The novel is strewn with anecdotes about Ceaşcă and Leana*, humorously narrated by one of Emilia's droll colleagues - funny stories that used to be in circulation during communism. Poor Nicolae Ceaușescu! During his visits throughout the country, he was almost always presented with a fake reality. No matter how absurd the events in the novel may seem - like the painting of fir trees so that they would acquire a more vivid color, or the replacement of anemic cereals with more vigorous plants, at the visible sides of a field - they do not force the border of credibility. The communist goals had to be fulfilled somehow, even by means of illusions. It is an artificial symbiosis between the real and the absurd, a strange, yet functional hybrid; it is, ultimately, a typical form of survival for Romanian people (and not only them), an existence adapted to a totalitarian regime which had lost its grip on reality.
*Ceaşcă (literally meaning 'cup') is one of the nicknames of Nicolae Ceaușescu, while Leana was used for his wife, Elena.
On this occasion, I was reminded by Ma Jian's The Noodle Maker, where I found Ceaușescu in a similar deceitful situation: crossing a Chinese town and admiring - at the car's speed, it's true - the fine-looking houses on the main boulevards, not knowing they were in fact painted wood panels, behind which there stood the real, ugly buildings.
I could recognize myself in this novel, in a couple of tragicomic details from the years I spent under communism. I remembered the bland taste of diluted milk which, on its long journey to the store, became mostly water. I was reminded of the postcards with famous actors, sold at the newspaper stands, which I was buying by the dozen, avid for faces from another world. I wonder if my parents still have the colored glass pane that was placed in front of the black-and-white Tv set, having a blue strip at the top (for the sky), a green strip at the bottom (for grass), and a third one in the middle for... well, for everything else.
For those of you who have seen the movie Tales from the Golden Age and enjoyed it, Dan Lungu's novel could reiterate that experience. There is also a movie made after Dan Lungu's novel in 2013.
Keep this title in mind, because one day (which I hope will come soon) it will be translated into English* and you will find it in a library in your town. When that day will come, buy the novel without thinking twice. You should not miss it if you want to learn about communism in Romania and not get depressed. It is fun, witty and memorable. It thoroughly deserves your pennies.
*It has been translated into French, Spanish, German and Italian, though!
***************
Sînt o babă comunistă! nu este nici pe departe o carte profundă, serioasă, nu promite noutăţi, revelaţii sau schimbări de opinie. Dar este, cu siguranţă, o carte foarte amuzantă, chiar şi în adevărurile triste pe care le conţine. O carte care m-a cucerit încă de la primele paragrafe şi de care nu aş fi vrut să mă mai despart. În ceea ce mă priveşte, gust din plin stilul scriitoricesc al lui Dan Lungu; îl apreciez pentru că nu recurge la un umor răsuflat, previzibil, şi nici la unul vulgar.
Prin amintirile Emiliei Apostoae, baba comunistă a lui Dan Lungu, ne întoarcem într-o lume în care abonamentul la Scînteia era obligatoriu, angajaţii strecurau băutură la locul de muncă în sticlele de compot, şoferii de pe cisternele de lapte găseau modalităţi ingenioase de a scoate untul din lapte, iar profesorii se purtau frumos cu elevii din familiile "sănătoase", pentru că nu se ştia în ce posturi importante ar putea ajunge aceştia.
Mi-a plăcut perspectiva din care este scris acest roman; am avut ocazia să privesc prin prisma nenumăraţilor bătrâni care se plâng că „Sub comunism era mai bine!” şi să aflu una dintre poveştile - nu departe de adevăr - din spatele acestui regret. Sînt o babă comunistă! va rămâne un fel de mărturie, în cheie tragicomică, a unor generaţii care se vor stinge peste câteva decenii, luând cu ei poveştile, motivele şi regretul.
Pentru cei mai mulţi, comunismul a fost o bucată de viaţă lipsită de culoare, fericire şi libertate; în schimb, pentru Emilia Apostoae a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei. Ambiţioasă, şi-a realizat visul de a pleca de la ţară, unde viitorul îi promitea doar o producţie constantă de tezic - adică turte de bălegar. A avut şansa să lucreze pentru Export, ceea ce i-a adus, indirect, o viaţă îndestulată. După căderea comunismului, în 1989, viaţa ei a luat o turnură din ce în ce mai nefericită. Într-o discuţie cu fata ei, ajunsă în Canada, îi demontează toate argumentele pe care aceasta le aduce în favoarea democraţiei:
- Dar libertatea, mamă? Asta nu se compară cu nimic. Atunci ne era frică şi de umbra noastră... Faptul că acum poţi să spui ce vrei şi să scrii ce vrei, să călătoreşti şi să strigi "Jos guvernul!"...
- Ştii ce, călătoresc tot îmbogăţiţii, cei care au furat ce-am muncit noi. Cît de strigat, acum strigi pînă nu mai poţi, că oricum nu te ascultă nimeni... Dacă ar fi după mine, eu şi mîine aş vrea să se întoarcă comunismul.
Romanul este structurat pe trei planuri temporale, prezentate amestecat: copilăria la ţară, condimentată de câteva vizite la oraş, viaţa la serviciu în timpul comunismului, precum şi viaţa de pensionar în democraţie. Însă nu voi intra în detalii, pentru a nu vă strica plăcerea de a descoperi singuri motivele pentru care Emilia regretă comunismul. La final, veţi înţelege, poate, povestea unuia dintre numeroşii bătrâni cârcotaşi şi veşnic nemulţumiţi, care privesc cu melancolie și regret după acele vremuri care, altora, le-au adus atâtea suferinţe şi lipsuri, ba poate chiar şi moartea. Percepţia acestor melancolici poate părea una îngustă, ignorantă şi egoistă, dar, cu toate acestea, este o realitate nu mai puţin valabilă, chiar dacă este negată de experienţa celorlalţi.
Cartea este presărată cu anecdote despre Ceaşcă (nea Nicu) şi Leana, povestite cu umor de un coleg şugubăţ al Emiliei, anecdote care circulau underground în timpul comunismului. Unor cititori li s-a părut inoportună întreruperea naraţiunii pentru a face loc acestor viniete, dar mie mi-au plăcut, poate şi pentru că nu le cunoşteam în detaliu. Per total, nu am simţit nevoia să fiu prea critică cu acest roman - plăcerea cu care l-am citit a fost îndeajuns de mare pentru a-i trece cu vederea eventualele neajunsuri.
Bietul Nicolae Ceaușescu! În vizitele lui prin ţară i se prezenta, aproape întotdeauna, o realitate falsificată. Oricât de absurde ar părea evenimentele prezentate în roman - ca, de exemplu, vopsirea brazilor pentru a căpăta o nuanţă mai puternică, sau înlocuirea porumbului anemic cu exemplare viguroase la marginea vizibilă a lanurilor - ele nu forţează prea mult limita credibilului. Ţelurile comunismului trebuiau îndeplinite chiar şi prin intermediul unor iluzii. Este o simboză artificială, dar asumată, între absurd şi real, un hibrid straniu, dar funcţional; este, până la urmă, o formă de supravieţuire tipic românească (şi nu numai), o existenţă adaptată unui regim totalitar care pierduse contactul cu realitatea.
Mi-am amintit cu această ocazie de romanul lui Ma Jian, Tăiţei chinezeşti, unde l-am regăsit pe Nicolae Ceaușescu într-o situaţie similară, traversând un oraş din China şi admirând - în goana maşinii, e drept - casele arătoase de pe bulevardele principale, fără să ştie că faţadele somptuoase erau, de fapt, placaje pictate, în spatele cărora se ascundeau adevăratele şi mult prea banalele clădiri.
M-am regăsit în acest roman în câteva detalii tragicomice pe care le-am trăit şi eu în anii petrecuţi sub comunism, deși eram prea mică pentru a înțelege cu adevărat realitatea din jur. Mi-am adus aminte de pozele cu actori care se vindeau la chioşcul de ziare, pe care le cumpăram şi eu, avidă de chipuri dintr-o altă lume. Mi-am reamintit gustul fad, diluat al laptelui, care, în lungul său traseu spre magazine, devenea mai mult apă decât lapte. Mă întreb dacă părinţii au păstrat geamul tricolor care se punea în faţa televizorului alb-negru, colorat în albastru în partea de sus (pentru cer), în verde în partea de jos (pentru iarbă) și în galben la mijloc pentru... ei, pentru toate celelalte.
Pentru cei care au văzut Amintiri din epoca de aur şi le-a plăcut, romanul lui Dan Lungu promite o experienţă similară. Probabil toată lumea ştie deja că, în 2013, a apărut şi un film după acest roman.
**Review written when the English translation was only a wishful thought on my part. Now my wish has become real, an English translation has just been released, yeey!**
I’m a Communist Biddy! (edit: huh, I was pretty close with my translation, the official title is I'm an Old Communist Biddy! - but isn't that considered a pleonasm?) is nowhere near a profound, serious novel; it doesn't promise revelations or novelties (well, at least not for the Romanian readers who lived through communism). But it is undoubtedly funny, in spite of the sad realities it encompasses. It is a book that charmed me from the moment I read its first paragraphs and which I didn't want to part with. I fully enjoy Dan Lungu's humor, which is far from being stale, predictable or vulgar. I only wish for him to be finally translated into English!
Travelling along the recollections of Emilia - the communist biddy -, we go back to a world in which the subscription for Scînteia* was mandatory, employees managed to slip in liquor inside compote jars, drivers of milk trucks found ingenious methods to extract butter, while teachers behaved nicely with students from 'healthy' families, as one could never know the important positions they might acquire over the years.
*Scînteia (The Spark) - official newspaper under the communist regime; the subscription fee was automatically retained from the employees' salaries.
I enjoyed the point of view from which the novel is written; I had the opportunity to see through the eyes of the numberless old people who complain that "It was way better under communism!" and find out one of the stories - undoubtedly, not far from the truth - which lies behind this regret. I’m a Communist Biddy! will likely remain as a testimony, in a tragicomic key, of the generations which will perish in a couple of decades, taking with them their stories, justifications and regrets.
For most people, communism was a bleak period devoid of color, happiness and freedom, but for Emilia, it was the best period of her life. Ambitious, she fulfilled her dream of leaving the countryside - which only promised a constant production of dung cakes - and settling in the city. She was fortunate to work for the exports, which indirectly brought certain benefits. After the fall of communism in 1989, her life took a turn for the worse. In a phone conversation with her daughter, relocated to Canada, Emilia takes apart all the arguments brought in favor of democracy:
- What about freedom, mom? This can't be compared to anything. We used to be afraid of our own shadows... The fact that now you can tell what you want and write what you want, that you can travel and shout "Down with the government!"...
- You know what, the ones who do the travel are the rich people, those who stole what we worked for. As for shouting, now you can shout until your voice breaks down, nobody listens to you anyway... If I could have my way, I would go back to communism starting with tomorrow even.
At the end of the novel, the reader might come to understand the story of one of the innumerable cantankerous old people, forever disgruntled and grouse, lamenting over a long gone era which, for others, brought so much pain and suffering - or even death. Their melancholy and longing are ultimately a narrow, ignorant and selfish view upon life, but this doesn't make it less valid, irrespective of other people's experiences.
The novel is strewn with anecdotes about Ceaşcă and Leana*, humorously narrated by one of Emilia's droll colleagues - funny stories that used to be in circulation during communism. Poor Nicolae Ceaușescu! During his visits throughout the country, he was almost always presented with a fake reality. No matter how absurd the events in the novel may seem - like the painting of fir trees so that they would acquire a more vivid color, or the replacement of anemic cereals with more vigorous plants, at the visible sides of a field - they do not force the border of credibility. The communist goals had to be fulfilled somehow, even by means of illusions. It is an artificial symbiosis between the real and the absurd, a strange, yet functional hybrid; it is, ultimately, a typical form of survival for Romanian people (and not only them), an existence adapted to a totalitarian regime which had lost its grip on reality.
*Ceaşcă (literally meaning 'cup') is one of the nicknames of Nicolae Ceaușescu, while Leana was used for his wife, Elena.
On this occasion, I was reminded by Ma Jian's The Noodle Maker, where I found Ceaușescu in a similar deceitful situation: crossing a Chinese town and admiring - at the car's speed, it's true - the fine-looking houses on the main boulevards, not knowing they were in fact painted wood panels, behind which there stood the real, ugly buildings.
I could recognize myself in this novel, in a couple of tragicomic details from the years I spent under communism. I remembered the bland taste of diluted milk which, on its long journey to the store, became mostly water. I was reminded of the postcards with famous actors, sold at the newspaper stands, which I was buying by the dozen, avid for faces from another world. I wonder if my parents still have the colored glass pane that was placed in front of the black-and-white Tv set, having a blue strip at the top (for the sky), a green strip at the bottom (for grass), and a third one in the middle for... well, for everything else.
For those of you who have seen the movie Tales from the Golden Age and enjoyed it, Dan Lungu's novel could reiterate that experience. There is also a movie made after Dan Lungu's novel in 2013.
Keep this title in mind, because one day (which I hope will come soon) it will be translated into English* and you will find it in a library in your town. When that day will come, buy the novel without thinking twice. You should not miss it if you want to learn about communism in Romania and not get depressed. It is fun, witty and memorable. It thoroughly deserves your pennies.
*It has been translated into French, Spanish, German and Italian, though!
***************
Sînt o babă comunistă! nu este nici pe departe o carte profundă, serioasă, nu promite noutăţi, revelaţii sau schimbări de opinie. Dar este, cu siguranţă, o carte foarte amuzantă, chiar şi în adevărurile triste pe care le conţine. O carte care m-a cucerit încă de la primele paragrafe şi de care nu aş fi vrut să mă mai despart. În ceea ce mă priveşte, gust din plin stilul scriitoricesc al lui Dan Lungu; îl apreciez pentru că nu recurge la un umor răsuflat, previzibil, şi nici la unul vulgar.
Prin amintirile Emiliei Apostoae, baba comunistă a lui Dan Lungu, ne întoarcem într-o lume în care abonamentul la Scînteia era obligatoriu, angajaţii strecurau băutură la locul de muncă în sticlele de compot, şoferii de pe cisternele de lapte găseau modalităţi ingenioase de a scoate untul din lapte, iar profesorii se purtau frumos cu elevii din familiile "sănătoase", pentru că nu se ştia în ce posturi importante ar putea ajunge aceştia.
Mi-a plăcut perspectiva din care este scris acest roman; am avut ocazia să privesc prin prisma nenumăraţilor bătrâni care se plâng că „Sub comunism era mai bine!” şi să aflu una dintre poveştile - nu departe de adevăr - din spatele acestui regret. Sînt o babă comunistă! va rămâne un fel de mărturie, în cheie tragicomică, a unor generaţii care se vor stinge peste câteva decenii, luând cu ei poveştile, motivele şi regretul.
Pentru cei mai mulţi, comunismul a fost o bucată de viaţă lipsită de culoare, fericire şi libertate; în schimb, pentru Emilia Apostoae a fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii ei. Ambiţioasă, şi-a realizat visul de a pleca de la ţară, unde viitorul îi promitea doar o producţie constantă de tezic - adică turte de bălegar. A avut şansa să lucreze pentru Export, ceea ce i-a adus, indirect, o viaţă îndestulată. După căderea comunismului, în 1989, viaţa ei a luat o turnură din ce în ce mai nefericită. Într-o discuţie cu fata ei, ajunsă în Canada, îi demontează toate argumentele pe care aceasta le aduce în favoarea democraţiei:
- Dar libertatea, mamă? Asta nu se compară cu nimic. Atunci ne era frică şi de umbra noastră... Faptul că acum poţi să spui ce vrei şi să scrii ce vrei, să călătoreşti şi să strigi "Jos guvernul!"...
- Ştii ce, călătoresc tot îmbogăţiţii, cei care au furat ce-am muncit noi. Cît de strigat, acum strigi pînă nu mai poţi, că oricum nu te ascultă nimeni... Dacă ar fi după mine, eu şi mîine aş vrea să se întoarcă comunismul.
Romanul este structurat pe trei planuri temporale, prezentate amestecat: copilăria la ţară, condimentată de câteva vizite la oraş, viaţa la serviciu în timpul comunismului, precum şi viaţa de pensionar în democraţie. Însă nu voi intra în detalii, pentru a nu vă strica plăcerea de a descoperi singuri motivele pentru care Emilia regretă comunismul. La final, veţi înţelege, poate, povestea unuia dintre numeroşii bătrâni cârcotaşi şi veşnic nemulţumiţi, care privesc cu melancolie și regret după acele vremuri care, altora, le-au adus atâtea suferinţe şi lipsuri, ba poate chiar şi moartea. Percepţia acestor melancolici poate părea una îngustă, ignorantă şi egoistă, dar, cu toate acestea, este o realitate nu mai puţin valabilă, chiar dacă este negată de experienţa celorlalţi.
Cartea este presărată cu anecdote despre Ceaşcă (nea Nicu) şi Leana, povestite cu umor de un coleg şugubăţ al Emiliei, anecdote care circulau underground în timpul comunismului. Unor cititori li s-a părut inoportună întreruperea naraţiunii pentru a face loc acestor viniete, dar mie mi-au plăcut, poate şi pentru că nu le cunoşteam în detaliu. Per total, nu am simţit nevoia să fiu prea critică cu acest roman - plăcerea cu care l-am citit a fost îndeajuns de mare pentru a-i trece cu vederea eventualele neajunsuri.
Bietul Nicolae Ceaușescu! În vizitele lui prin ţară i se prezenta, aproape întotdeauna, o realitate falsificată. Oricât de absurde ar părea evenimentele prezentate în roman - ca, de exemplu, vopsirea brazilor pentru a căpăta o nuanţă mai puternică, sau înlocuirea porumbului anemic cu exemplare viguroase la marginea vizibilă a lanurilor - ele nu forţează prea mult limita credibilului. Ţelurile comunismului trebuiau îndeplinite chiar şi prin intermediul unor iluzii. Este o simboză artificială, dar asumată, între absurd şi real, un hibrid straniu, dar funcţional; este, până la urmă, o formă de supravieţuire tipic românească (şi nu numai), o existenţă adaptată unui regim totalitar care pierduse contactul cu realitatea.
Mi-am amintit cu această ocazie de romanul lui Ma Jian, Tăiţei chinezeşti, unde l-am regăsit pe Nicolae Ceaușescu într-o situaţie similară, traversând un oraş din China şi admirând - în goana maşinii, e drept - casele arătoase de pe bulevardele principale, fără să ştie că faţadele somptuoase erau, de fapt, placaje pictate, în spatele cărora se ascundeau adevăratele şi mult prea banalele clădiri.
M-am regăsit în acest roman în câteva detalii tragicomice pe care le-am trăit şi eu în anii petrecuţi sub comunism, deși eram prea mică pentru a înțelege cu adevărat realitatea din jur. Mi-am adus aminte de pozele cu actori care se vindeau la chioşcul de ziare, pe care le cumpăram şi eu, avidă de chipuri dintr-o altă lume. Mi-am reamintit gustul fad, diluat al laptelui, care, în lungul său traseu spre magazine, devenea mai mult apă decât lapte. Mă întreb dacă părinţii au păstrat geamul tricolor care se punea în faţa televizorului alb-negru, colorat în albastru în partea de sus (pentru cer), în verde în partea de jos (pentru iarbă) și în galben la mijloc pentru... ei, pentru toate celelalte.
Pentru cei care au văzut Amintiri din epoca de aur şi le-a plăcut, romanul lui Dan Lungu promite o experienţă similară. Probabil toată lumea ştie deja că, în 2013, a apărut şi un film după acest roman.
March 3, 2018
O carte cu gust dulce-acrișor. M-am amuzat teribil căci este "povestită" savuros, dar mă simt recunoscătoare cumva pentru faptul că m-am născut mai târziu. Da, oamenii erau mai simpli, dar nu prea aveau alternative. Legau prietenii la cozile din fața alimentarei, visau la achiziționarea buteliei mai facil decât în luna anterioară, spuneau bancuri în șoaptă, sărbătoreau Crăciunul ori Paștele discret, trădau oameni cu care lucrau la partid și trăiau...Cu toate acestea, există melancolici, așa precum baba noastră comunistă. Poate au motive ori poate e de fapt melancolia gândului că au fost cândva tineri.
Recomand cartea. Ea conține amintirile părinților noștri.
Recomand cartea. Ea conține amintirile părinților noștri.
August 16, 2012
O gura de aer proaspat.
Sint o baba comunista este o carte care minte. Este dureros de sincera in mare parte, dar minte in ceea ce tine de ceea ce este cu adevarat.
Povestea sa este una incredibil de simpla: o batrana, Mica, isi aminteste despre perioada comunismului si cat de bine ii era ei atunci in comparatie cu zilele de dupa Revolutie, neintelegand de ce fiica ei plecata in Canada incearca s-o convinga sa nu voteze din nou cu comunistii la venirea alegerilor. Astfel se porneste un sir de amintiri, intr-o anumita ordine ce pare aleatorie la inceput, ce par sa evoce o perioada mult mai insorita in viata Romaniei, prin ochii personajului principal.
Si aici intervine dihotomia cartii, aici intervine marea sa minciuna. La o prima vedere este o evocare, o lauda adusa unei perioade care pe unii i-a servit bine. Dar pagina dupa pagina, independent de vointa Micai, povestea intinde un deget acuzator spre raul timpurilor comuniste, spre traiul greu, spre coruptia incredibila (n-am trait atunci...dar cu cat citesc mai mult despre perioada cu atat imi pare ca furtul de acum e minciuna fata de ce se facea atunci pe fata).
"Priviti!" ne striga cartea, "Priviti cum indestularea comunista nu inseamna altceva decat ca si cei mai mici puteau fura in nestire! Priviti cum tara putrezea pe dinauntru iar nimanui nu-i pasa atat timp cat puteai da o mita pentru o portocala! Priviti-i pe cei ce au trait bine atunci cum nu le pasa de cei ce traiau rau! Era mai bine, da?! Era mai bine? "
Intr-un fel devine trista elegia Micai pana la final, credinta ei de nestramutat ca nu era nici o vina in a fi fericita cu comunistii, ca nu trebuiau toti sa fie fericiti ca ea sa-si permita sa fie fericita.
Devina trista povestea ei iar ironia se ingroasa si se ingrosoaza, strat dupa strat, privirea personajului rascolind trecutul pentru toate momentele ei de fericire, trecand totusi peste gropile neasfaltate, peste cozile kilometrice, peste vitrinele goale, brazii vopsiti si vacile date cu lac pe copite pentru vizita Geniului Carpatilor.
Pentru mine a fost o carte pe care am cumparat-o din impuls si care am citit-o pe nerasuflate aproape, inghitind detaliile si trasand paralele pentru lucrurile pe care le cunosteam si eu din experienta. E o carte ce cred ca trebuie citita si apreciata pentru ce este, pentru minciuna ei, dar si pentru adevarurile ei. Au fost intr-adevar si romani fericiti in comunism.
Dar aveau ei dreptul de a fi fericiti?
E interesanta intrebarea si n-are un raspuns prea clar, cel putin nu doar dupa aceasta lectura.
Ca o prima intalnire cu autorul Dan Lungu, nu pot zice decat ca sunt fericit ca am ales aceasta carte si sa-l felicit pe respectivul pentru viziunea sa.
Sint o baba comunista este o carte care minte. Este dureros de sincera in mare parte, dar minte in ceea ce tine de ceea ce este cu adevarat.
Povestea sa este una incredibil de simpla: o batrana, Mica, isi aminteste despre perioada comunismului si cat de bine ii era ei atunci in comparatie cu zilele de dupa Revolutie, neintelegand de ce fiica ei plecata in Canada incearca s-o convinga sa nu voteze din nou cu comunistii la venirea alegerilor. Astfel se porneste un sir de amintiri, intr-o anumita ordine ce pare aleatorie la inceput, ce par sa evoce o perioada mult mai insorita in viata Romaniei, prin ochii personajului principal.
Si aici intervine dihotomia cartii, aici intervine marea sa minciuna. La o prima vedere este o evocare, o lauda adusa unei perioade care pe unii i-a servit bine. Dar pagina dupa pagina, independent de vointa Micai, povestea intinde un deget acuzator spre raul timpurilor comuniste, spre traiul greu, spre coruptia incredibila (n-am trait atunci...dar cu cat citesc mai mult despre perioada cu atat imi pare ca furtul de acum e minciuna fata de ce se facea atunci pe fata).
"Priviti!" ne striga cartea, "Priviti cum indestularea comunista nu inseamna altceva decat ca si cei mai mici puteau fura in nestire! Priviti cum tara putrezea pe dinauntru iar nimanui nu-i pasa atat timp cat puteai da o mita pentru o portocala! Priviti-i pe cei ce au trait bine atunci cum nu le pasa de cei ce traiau rau! Era mai bine, da?! Era mai bine? "
Intr-un fel devine trista elegia Micai pana la final, credinta ei de nestramutat ca nu era nici o vina in a fi fericita cu comunistii, ca nu trebuiau toti sa fie fericiti ca ea sa-si permita sa fie fericita.
Devina trista povestea ei iar ironia se ingroasa si se ingrosoaza, strat dupa strat, privirea personajului rascolind trecutul pentru toate momentele ei de fericire, trecand totusi peste gropile neasfaltate, peste cozile kilometrice, peste vitrinele goale, brazii vopsiti si vacile date cu lac pe copite pentru vizita Geniului Carpatilor.
Pentru mine a fost o carte pe care am cumparat-o din impuls si care am citit-o pe nerasuflate aproape, inghitind detaliile si trasand paralele pentru lucrurile pe care le cunosteam si eu din experienta. E o carte ce cred ca trebuie citita si apreciata pentru ce este, pentru minciuna ei, dar si pentru adevarurile ei. Au fost intr-adevar si romani fericiti in comunism.
Dar aveau ei dreptul de a fi fericiti?
E interesanta intrebarea si n-are un raspuns prea clar, cel putin nu doar dupa aceasta lectura.
Ca o prima intalnire cu autorul Dan Lungu, nu pot zice decat ca sunt fericit ca am ales aceasta carte si sa-l felicit pe respectivul pentru viziunea sa.
Read
August 23, 2022Sînt o babă comunistă - Dan Lungu
Aveam în copilăria mea o vecină care deseori ne povestea cu mare drag despre perioada comunismului în România. Nostalgia și regretul anilor tinereții conturau tabloul unei perioade de neegalat, cu mult mai multe avantaje decât dezavantaje pentru perioada comunismului comparabil cu democrația zilelor noastre. De fiecare dată când o întâlneam, draga mea vecină încerca să ne explice cât se frumoasa a fost perioada așteptatului la pâine, cozile de la carne sau unica portocală de la Moș Gerilă.
Ei bine, la fel procedează și Emilia Apostoae în ,,Sînt o babă comunistă”. Personajul principal creionează o lume utopică a trecutului ei, indiferemt de greutățile prin care a trecut ea sau celor apropiați ei.
Emilia recunoaște că ar fi vrut să mănânce mai des portocale iar gustul unei banane ii era prea puțin cunoscut, dar susține cu tărie că era mult mai bine pe vremea când era ,,membră de partid”(chiar dacă nu a înțeles niciodată ce înseamnă asta).
Având în vedere că în urmă cu câteva luni am citit „Sfârșitul șoaptelor” de Ruta Sepetys, unde este prezentată o lume opusă celei din cartea prezentă, sentimentul de regret e prezent și în „Sînt o babă comunistă” de multe ori.
Rememorarea comunismului privit prin lentilele haioase și distorsionate ale unei femei ajunsă la pensie. Romanul e scurt, scriitura e simplă și la subiect, nu conține cuvinte alambicate încât să fii nevoit să cauți prea mult după ele.
Mă bucur tare mult că am descoperit autori români contemporani de valoare în acest an și voi citi în continuare și alte opere de ale autorului.
Recomand!
Aveam în copilăria mea o vecină care deseori ne povestea cu mare drag despre perioada comunismului în România. Nostalgia și regretul anilor tinereții conturau tabloul unei perioade de neegalat, cu mult mai multe avantaje decât dezavantaje pentru perioada comunismului comparabil cu democrația zilelor noastre. De fiecare dată când o întâlneam, draga mea vecină încerca să ne explice cât se frumoasa a fost perioada așteptatului la pâine, cozile de la carne sau unica portocală de la Moș Gerilă.
Ei bine, la fel procedează și Emilia Apostoae în ,,Sînt o babă comunistă”. Personajul principal creionează o lume utopică a trecutului ei, indiferemt de greutățile prin care a trecut ea sau celor apropiați ei.
Emilia recunoaște că ar fi vrut să mănânce mai des portocale iar gustul unei banane ii era prea puțin cunoscut, dar susține cu tărie că era mult mai bine pe vremea când era ,,membră de partid”(chiar dacă nu a înțeles niciodată ce înseamnă asta).
Având în vedere că în urmă cu câteva luni am citit „Sfârșitul șoaptelor” de Ruta Sepetys, unde este prezentată o lume opusă celei din cartea prezentă, sentimentul de regret e prezent și în „Sînt o babă comunistă” de multe ori.
Rememorarea comunismului privit prin lentilele haioase și distorsionate ale unei femei ajunsă la pensie. Romanul e scurt, scriitura e simplă și la subiect, nu conține cuvinte alambicate încât să fii nevoit să cauți prea mult după ele.
Mă bucur tare mult că am descoperit autori români contemporani de valoare în acest an și voi citi în continuare și alte opere de ale autorului.
Recomand!
February 15, 2019
Savuros și în perfectă concordanță cu orizontul de așteptare anunțat de titlu, în imagini simple, umoristice, narat din perspectiva unei foste muncitoare la o fabrică de "confecții metalice", romanul Sînt o babă comunistă oferă (și în aceasta constă originalitatea lui, după părerea mea) punctul de vedere al celor care (să recunoaștem!) ne-au exasperat de atitea ori in anii aceia cețos-entuziaști de după revoluție. Cei pe care-i numeam cu năduf nostalgici, pensionari, boșorogi comuniști, cu care ne certam isteric inainte de alegeri fără să-i convingem vreodată (nici măcar pe părinți), încremeniți in credința lor că „înainte era mai bine”, votînd nestrămutat cu „bunicuța” și regretînd din tot sufletul epoca de aur a salamului, a apartamentelor și a buteliilor pentru toți.
De-a lor e Mica, pe care nici fiica din Canada, nici prietenele, nici sora nu o conving că anii petrecuți sub comunism n-au fost cei mai frumoși, căci pentru ea, ca și pentru Moromete, politica nu e decît o sursă de amuzament, cu bancuri politice auzite în pauze, cu litere decupate pentru pancarte și articole de ziar decupate pentru gazeta de perete. Amintirile ei sînt anecdotice, absurdul unor situații sau al unor gesturi e privit cu nepăsare și fără comentarii - așa era lumea atunci pentru că așa trebuia să fie: cu brazi spălați cu furtunul și vopsiți in verde că nu erau destul de verzi sau cu vaci sortate după culoare și cu copitele date cu lac in vederea unei vizite a lui Ceaușescu, cu televizorul alb-negru făcut color ad-hoc cu ajutorul unei sticle verzi montate in fața ecranului, cu atențiile duse invățătoarei pentru că nu-i dădea 10 copilului ei la caligafie, etc. etc. etc.
Pentru Mica, la fel ca pentru multi alți români dupa revoluție, respingerea comunismului echivala cu negarea tinereții lor și a tuturor lucrurilor pe care s-au zbătut să le realizeze: plecarea de la țară la oraș, angajarea la fabrică, crearea unei familii, toate acestea au fost posibile, in mintea lor, numai cu sprijinul comuniștilor. Judecata lor nu e morală, e pur și simplu personală. E ceea ce sublinia ironic Marin Preda atunci cînd spunea că toată lumea se plinge de obsedantul deceniu uitînd ce covrigi buni se mîncau pe vremea aia!
August 30, 2023
- Dar cele șapte minuni ale comunismului le știți care-s?
- Nuu! se striga în cor
- Unu: în România toată lumea are serviciu.
Doi: deși toată lumea are serviciu, nimeni nu muncește. Trei: deși nimeni nu muncește, planul se face peste 100%. Patru: deși planul se face peste 100%, magazinele sunt goale.
Cinci: deși magazinele sunt goale, toată lumea are ce manca.
Sase: deși toata lumea are ce manca, nimeni nu e mulțumit. Sapte: deși nimeni nu e mulțumit, toată lumea aplauda.
April 2, 2019
It is the year 2000. 11 years have passed since the fall of communism in Romania, and it's once again time for free elections.
Emilia is a retired "communist old biddy", who's lived most of her life under the Romanian communist regime. Being election season, everyone is receiving very clear instructions on how to vote, especially those whose children have emigrated to the West. Our protagonist is no exception: her daughter Alice, can see Romania's situation very clearly in Canada.
Emilia however, is quite annoyed by her daughter's casual dismissal of the commies. After all it was the communists who made it possible for the woman to leave her humble house in the boonies, they were the ones to assign her to a well-paying job, not to mention given her ungrateful daughter the possibility of a uni ersity education. Yes, they had to bribe the odd clerk or two, but everyone was doing it.
The story alternates between episodes of Emilia's present life, memories from her 'youth', and popular jokes about the 'much regretted' communist dictator Nicolae Ceausescu.
To me, the book read in a very nostalgic manner: not because I have lived during that period (the regime fell before I started school), but rather because it reminded me of my own mother's stories.
If you haven't lived during the communist era, or don't have older relatives who did, it probably won't entertain you as much. Even I found some passages rather random, but my mother was greatly amused by them.
These days, communism is more or less a synonym with poverty and extreme lack of freedom, in Romania. As such Emilia's stories come as an interesting change. Of course, in the end the reader finds out that nothing's changed, really. It's rather Emilia who's mourning her lost youth, as opposed to the regime itself.
Score: 4/5
The book is a very quick read, and the jokes have amused me to no end.
Emilia is a retired "communist old biddy", who's lived most of her life under the Romanian communist regime. Being election season, everyone is receiving very clear instructions on how to vote, especially those whose children have emigrated to the West. Our protagonist is no exception: her daughter Alice, can see Romania's situation very clearly in Canada.
Emilia however, is quite annoyed by her daughter's casual dismissal of the commies. After all it was the communists who made it possible for the woman to leave her humble house in the boonies, they were the ones to assign her to a well-paying job, not to mention given her ungrateful daughter the possibility of a uni ersity education. Yes, they had to bribe the odd clerk or two, but everyone was doing it.
The story alternates between episodes of Emilia's present life, memories from her 'youth', and popular jokes about the 'much regretted' communist dictator Nicolae Ceausescu.
To me, the book read in a very nostalgic manner: not because I have lived during that period (the regime fell before I started school), but rather because it reminded me of my own mother's stories.
If you haven't lived during the communist era, or don't have older relatives who did, it probably won't entertain you as much. Even I found some passages rather random, but my mother was greatly amused by them.
These days, communism is more or less a synonym with poverty and extreme lack of freedom, in Romania. As such Emilia's stories come as an interesting change. Of course, in the end the reader finds out that nothing's changed, really. It's rather Emilia who's mourning her lost youth, as opposed to the regime itself.
Score: 4/5
The book is a very quick read, and the jokes have amused me to no end.
January 14, 2016
Cartea asta m-a făcut să-mi pun foarte multe întrebări. Pe de o parte, au fost părți extrem de amuzante, mai ales bancurile cu nea Ceașcă spuse de nea Mitu, unul dintre colegii Emiliei, protagonista romanului, dar pe de altă parte, realitatea mușcătoare a comunismului m-a făcut să lăcrimez. Am fost conștientă de faptul că e o operă de ficțiune și poate aș fi tratat-o cu mai multă detașare, dacă n-aș fi știut povești de genul de la părinții mei sau alte rude apropiate.
Tinerii din ziua de azi, inclusiv eu și chiar câteva generații înaintea mea, nu știu ce a însemnat cu adevărat dictatura ceaușistă. Când eram mică și participam la discuții în familie, parcă aveau iz de basm. Sau de coșmar, cum vreți s-o luați. Oricum ar fi, nu mi se păreau fapte reale, care s-au petrecut aievea. Dar acum știu adevărul crunt. Și a fost exact așa cum îl descrie Dan Lungu în carte. Emilia este o nostalgică, așa cum, din păcate, încă mai sunt mulți alții în ziua de azi. Relicve ale unor vremuri extrem de grele pentru majoritatea și extrem de bune pentru o mică parte. Iar cei care o duceau bine pe atunci ori nu-și dădeau seama, ori nu-i interesa că furau tot de la alții ca ei, dar care munceau de se speteau pentru un colț de pâine și două ouă pe lună. Deh, cota era cotă. Emilia nu se consideră neapărat o comunistă doar fiindcă duce dorul acelor vremuri. Indiferent de ce regim ar fi putut să fie în locul comunismului, dacă ea ar fi dus-o bine, tot ar fi dus dorul lui. Ceea ce mi se pare dovada ultimă de egoism. De genul „n-au decât să moară toți în jurul meu, eu s-o duc bine!”. Nu, ea nu e vinovată de comunism, ci de egoism. Iar lucrul ăsta e de un milion de ori mai toxic.
Îmi place iarăși cum în roman se întâlnesc trei perspective narative: aceeași persoană, trei vârste diferite. Mi-a făcut o reală plăcere să citesc porțiunile narate de Emilia-copilul, chiar au fost bine scrise! Din ele transpare inocența copilărească, chiar și într-o vreme în care oamenii se purtau mai... grobian. Cel mai mult am urât porțiunile narate de Emilia-tânăra. Foarte multă ignoranță, uneori indiferență, alteori mândrie. Și toate astea au făcut-o să fie oarbă la ceea ce se petrecea cu adevărat în comunism. Chiar m-a frustrat. Pe cea din prezent o înțeleg cel mai bine. De ce? Păi fiindcă deja a ajuns la o vârstă la care memoria îi mai joacă și feste, iar faptul că nu are bani destui să-și cumpere ce-i poftește inima o face să regrete acea perioadă din trecut. Acum totul îi apare în amintire învăluit de o nuanță de roz, dar mai mult ca sigur pe atunci, la momentul când toate acele fapte rememorate aveau loc, ba îi era frică de-i sărea cămașa de pe ea, ba ar fi vrut să se îmbrace mai altfel și n-avea cum, ba ar fi vrut să mănânce grepfrut, de exemplu, și n-avea de unde, etc. etc. etc. Aș putea s-o țin așa până la dimineață. Ideea e că uneori trecutul nu ne mai apare așa cum a fost el cu adevărat, ci cum vrem noi să ni-l amintim. Cel puțin asta e părerea mea.
În concluzie, o carte foarte bine scrisă, un subiect extraordinar, prezentat într-o manieră destul de inedită, și stilul lui Dan Lungu, pe care am ajuns să-l iubesc. Urmează Raiul găinilor și În iad toate becurile sunt arse!
Tinerii din ziua de azi, inclusiv eu și chiar câteva generații înaintea mea, nu știu ce a însemnat cu adevărat dictatura ceaușistă. Când eram mică și participam la discuții în familie, parcă aveau iz de basm. Sau de coșmar, cum vreți s-o luați. Oricum ar fi, nu mi se păreau fapte reale, care s-au petrecut aievea. Dar acum știu adevărul crunt. Și a fost exact așa cum îl descrie Dan Lungu în carte. Emilia este o nostalgică, așa cum, din păcate, încă mai sunt mulți alții în ziua de azi. Relicve ale unor vremuri extrem de grele pentru majoritatea și extrem de bune pentru o mică parte. Iar cei care o duceau bine pe atunci ori nu-și dădeau seama, ori nu-i interesa că furau tot de la alții ca ei, dar care munceau de se speteau pentru un colț de pâine și două ouă pe lună. Deh, cota era cotă. Emilia nu se consideră neapărat o comunistă doar fiindcă duce dorul acelor vremuri. Indiferent de ce regim ar fi putut să fie în locul comunismului, dacă ea ar fi dus-o bine, tot ar fi dus dorul lui. Ceea ce mi se pare dovada ultimă de egoism. De genul „n-au decât să moară toți în jurul meu, eu s-o duc bine!”. Nu, ea nu e vinovată de comunism, ci de egoism. Iar lucrul ăsta e de un milion de ori mai toxic.
Îmi place iarăși cum în roman se întâlnesc trei perspective narative: aceeași persoană, trei vârste diferite. Mi-a făcut o reală plăcere să citesc porțiunile narate de Emilia-copilul, chiar au fost bine scrise! Din ele transpare inocența copilărească, chiar și într-o vreme în care oamenii se purtau mai... grobian. Cel mai mult am urât porțiunile narate de Emilia-tânăra. Foarte multă ignoranță, uneori indiferență, alteori mândrie. Și toate astea au făcut-o să fie oarbă la ceea ce se petrecea cu adevărat în comunism. Chiar m-a frustrat. Pe cea din prezent o înțeleg cel mai bine. De ce? Păi fiindcă deja a ajuns la o vârstă la care memoria îi mai joacă și feste, iar faptul că nu are bani destui să-și cumpere ce-i poftește inima o face să regrete acea perioadă din trecut. Acum totul îi apare în amintire învăluit de o nuanță de roz, dar mai mult ca sigur pe atunci, la momentul când toate acele fapte rememorate aveau loc, ba îi era frică de-i sărea cămașa de pe ea, ba ar fi vrut să se îmbrace mai altfel și n-avea cum, ba ar fi vrut să mănânce grepfrut, de exemplu, și n-avea de unde, etc. etc. etc. Aș putea s-o țin așa până la dimineață. Ideea e că uneori trecutul nu ne mai apare așa cum a fost el cu adevărat, ci cum vrem noi să ni-l amintim. Cel puțin asta e părerea mea.
În concluzie, o carte foarte bine scrisă, un subiect extraordinar, prezentat într-o manieră destul de inedită, și stilul lui Dan Lungu, pe care am ajuns să-l iubesc. Urmează Raiul găinilor și În iad toate becurile sunt arse!
October 23, 2022
Din pacate, nu ma numar printre cititorii extrem de impresionati de aceasta carte, ci mai degraba ma aflu in tabara celor cu un punct de vedere neutru. Ca parti pozitive, cartea se citeste repede, este scrisa la persoana I, narata de catre "baba comunista". Aflam informatii din perioada comunismului si de dupa, din prisma ei, a femeii care a trait mai bine in comunism. Eu m-am nascut in '89, anul caderii comunismului, asa ca multe detalii de aici imi sunt cunoscute, din spusele parintilor si rudelor. Am crescut la tara si stiu ca a fost greu. Poate mai greu decat celor crescuti la oras. Este totusi o carte interesanta daca doriti sa cititi si altceva. Romanul are o incarcatura dulce-amaruie si aduce in discutie multe momente apuse, pe care multi dintre noi nu vrem sa le (mai) traiam.
Am mai scris cate ceva pe blog:
http://www.stildescriitor.ro/2022/09/...
Am mai scris cate ceva pe blog:
http://www.stildescriitor.ro/2022/09/...
June 11, 2020
3.5*
Cel mai mult mi-au placut bancurile lui Nea Mitu si partea cu vizita 'Marelui Conducator'.
Altfel, usor haotica, sarind fara un motiv evident de la o perioada la alta, avand in plus multe pasaje care nu mi s-au parut nici deosebit de interesante, nici foarte relevante..
Cel mai mult mi-au placut bancurile lui Nea Mitu si partea cu vizita 'Marelui Conducator'.
Altfel, usor haotica, sarind fara un motiv evident de la o perioada la alta, avand in plus multe pasaje care nu mi s-au parut nici deosebit de interesante, nici foarte relevante..
October 29, 2022
Pe langa povestea Emiliei, o fictiune posibila ori poate chiar inspirata dintr-o poveste reala, cartea spune o parte din drama reala a unei Romanii timp de 40 de ani si ceva sub comunism, iar fragmentul de mai jos, ca o poezie, poate fi un rezumat al intregii perioade.
"Unu: in Romania toata lumea are de serviciu.
Doi: desi toata lumea are serviciu, nimeni nu munceste.
Trei: desi nimeni nu munceste, planul se face peste 100%.
Patru: desi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale.
Cinci: desi magazinele sunt goale, toata lumea are ce manca.
Sase: desi toata lumea are ce manca, nimeni nu e multumit.
Sapte: desi nimeni nu e multumit, toata lumea aplauda."
Super recomand.
"Unu: in Romania toata lumea are de serviciu.
Doi: desi toata lumea are serviciu, nimeni nu munceste.
Trei: desi nimeni nu munceste, planul se face peste 100%.
Patru: desi planul se face peste 100%, magazinele sunt goale.
Cinci: desi magazinele sunt goale, toata lumea are ce manca.
Sase: desi toata lumea are ce manca, nimeni nu e multumit.
Sapte: desi nimeni nu e multumit, toata lumea aplauda."
Super recomand.
December 23, 2021
Cu mult umor, despre noi - cu totii cunoastem tipologia Emiliei, insa ce nu stiam este ca in spatele acestei expresii se ascund si nostalgia pentru alte vremuri, mai bine spus pentru tinerete, pentru aspiratii si sperante ce nu mai pot fi realizate/alimentate, dar si resemnare.
O poveste despre eternul conflict dintre generatii - sigur se poate lectura cu placere indiferent de care parte a baricadei te pozitionezi :).
O poveste despre eternul conflict dintre generatii - sigur se poate lectura cu placere indiferent de care parte a baricadei te pozitionezi :).
September 7, 2022
O carte care reuseste sa redea foarte bine "logica", modul de-a gandi si de-a se exprima al celor care au beneficiat de avantajele regimului comunist, fara sa faca parte din structurile de conducere ale partidului, securitatii sau militiei. Analizand argumentele lor (chiar daca nu sunt de acord cu ele), am inteles mai bine de ce inca mai exista atatia romani care il regreta pe Ceausescu.
April 23, 2022
O lectura ușoară, o altă perspectivă asupra unor vremuri trecute. Cartea este scrisă din perspectiva unei persoane care a trăit "vrăjită" in perioada comunismului, regretând acele vremuri. Protagonista rămâne șocată atunci când află că se află printre puținii care regretă acel regim, fiind văzută de apropiați ca o "babă comunistă".
July 26, 2022
O carte drăguță, dar cam atât. Mi-a plăcut să o citesc și chiar merită.
March 18, 2021
Am râs bine în seara asta, și-i mulțumesc autorului.
M-am născut cu un an înaintea Revoluției, așa că nu am prins acele vremuri, însă am auzit poveștile. Pe toate le-am auzit, și pe cele ale Emiliei, și pe cele ale Sandei, sau ale doamnei Rozalia (chiar am avut în familie pe cineva asemenea ei). Știu că unii oameni au dus-o bine, dar aceia au fost puțini în comparație cu cei care au dus-o rău. Cunosc familii destrămate, destine curmate, oameni care au suferit toată viața din cauza credințelor sau a crezurilor personale, și vreau să dau această carte celor care încă suferă după nostalgia lui „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.
M-am născut cu un an înaintea Revoluției, așa că nu am prins acele vremuri, însă am auzit poveștile. Pe toate le-am auzit, și pe cele ale Emiliei, și pe cele ale Sandei, sau ale doamnei Rozalia (chiar am avut în familie pe cineva asemenea ei). Știu că unii oameni au dus-o bine, dar aceia au fost puțini în comparație cu cei care au dus-o rău. Cunosc familii destrămate, destine curmate, oameni care au suferit toată viața din cauza credințelor sau a crezurilor personale, și vreau să dau această carte celor care încă suferă după nostalgia lui „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”.
February 8, 2017
Rating-ul ar fi 3.5.
Povestea a fost destul de cutremurătoare pentru mine dar sunt sigură că oamenii care au trăit o mare parte din viață pe timpul comunismului ar citi și ar spune doar "mda, așa era pe atunci". Pentru ei nu ar fi ceva nou, nu ar fi un șoc. Abia aștept să vizionez și filmul.
Povestea este a Emiliei, din perspectiva ei de "babă comunistă". Ea își aduce aminte de întreaga ei viață petrecută într-o mare parte pe vremea comunismului și încearcă să realizeze de ce aceste amintiri îi tot revin și de ce se gândește cu nostalgie la ele, ca și când pe atunci ar fi fost într-adevăr mai bine. Aceste flashback-uri îi sunt declanșate de fiica sa, Alice, care o încurajează să voteze cu liberalii la alegeri. La început, Emilia este convinsă că nu ar face asta niciodată, că este complet împotriva ideologiilor conform cărora statul fură instituțiile publice și le privatizează. Dar apoi...
Ne este arătată copilăria ei la țară și dorința arzătoare de a fugi de acolo, de a locui la oraș. Reușește acest lucru fugind de acasă la vârsta de 16 ani. Se angajează la o fabrică în timp ce locuiește cu unchiul și cu mătușa ei. Apoi, se mută pe cont propriu la un cămin și mai apoi într-o garsonieră. Se căsătorește, o face pe Alice și se mută într-un apartament unde rămâne pentru restul vieții. Cele mai profunde amintiri reprezintă munca ei din fabrica de metale, împreună cu colegii și șeful. Emilia enumeră de multe ori motivele pentru care comunismul a fost un lucru bun pentru ea: mâncare din belșug, fără să trebuiască să stea la cozi interminabile, faptul că a fost membru de partid, valoarea banilor și faptul că își permitea orice - deși recunoaște că pe vremea aia, nimeni nu-și dorea prea multe. Revoluția o prinde la o întâlnire de partid, decupând material pentru lozinci și pancarte.
Toată lumea din jurul ei, începând cu Alice și continuând cu sora sa, Sanda, împreună cu o fostă colegă de muncă - toți îi spun că se înșală, că nu a fost deloc așa de fericită pe cât vrea să-și aducă aminte în vremea comunismului. Durerea provine de la minciuna în care trăiește, dezorganizarea inevitabilă care este foarte des întâlnită și în zilele noastre la generațiile mai vechi. Sunt conștientă că trebuie să fie inimaginabil de greu să treci printr-o schimbare așa de mare și să rămâi sănătos la minte, să se poți readapta societății democratice din zilele noastre. Emilia vede toate aceste schimbări însă le analizează după un mod care favorizează în continuare regimul comunist; nu poate trece de neajunsurile pe care le are după Revoluție și încearcă mereu să reînvie ce a fost o dată, plănuind chiar să refacă fabrica la care a lucrat atâta timp, chiar cu aceiași foști colegi. Cartea este o istorie vie pe care în mare parte o cunoșteam... Poveștile despre Ceaușescu și soția sa m-au amuzant teribil, dar întregul fenomen de a face "haz de necaz" nu poate ascunde ororile trăite de mulți alți oameni, care nu au avut norocul Emiliei. Ea, precum mulți alți "comuniști" din zilele noastre, nu pot vedea mai departe de propria persoană când vine vorba de daunele aduse de acest regim. Până și termenul de comunism și-a schimbat însemnătatea însă, pentru un anumit motiv, Emilia continuă să spere.
Nu pot spune decât că mă bucur enorm de faptul că eu nu sunt nevoită să-mi compar două vieți complet diferite, să încerc să le leg între ele și să cred că trebuie să o aleg pe cea mai bună, să încerc să trăiesc în continuare în trecut. Mă bucur că nu trebuie să fac această alegere și totuși îmi pare rău pentru toți oamenii care împărtășesc sentimentele Emiliei. Totul a fost foarte realist iar această carte nu a făcut altceva decât să-mi deschidă și mai mult ochii la istoria poporului român, cu traumele sale în multiple planuri. O recomand absolut tuturor! Trebuie citită! Istoria trebuie cunoscută, căci ea e cea care a format această țară și ne împiedică, trebuie să ne împiedice, din a mai repeta aceleași greșeli... fie ele de guvernare sau erori mintale, caracteristice oamenilor de rând.
Povestea a fost destul de cutremurătoare pentru mine dar sunt sigură că oamenii care au trăit o mare parte din viață pe timpul comunismului ar citi și ar spune doar "mda, așa era pe atunci". Pentru ei nu ar fi ceva nou, nu ar fi un șoc. Abia aștept să vizionez și filmul.
Povestea este a Emiliei, din perspectiva ei de "babă comunistă". Ea își aduce aminte de întreaga ei viață petrecută într-o mare parte pe vremea comunismului și încearcă să realizeze de ce aceste amintiri îi tot revin și de ce se gândește cu nostalgie la ele, ca și când pe atunci ar fi fost într-adevăr mai bine. Aceste flashback-uri îi sunt declanșate de fiica sa, Alice, care o încurajează să voteze cu liberalii la alegeri. La început, Emilia este convinsă că nu ar face asta niciodată, că este complet împotriva ideologiilor conform cărora statul fură instituțiile publice și le privatizează. Dar apoi...
Ne este arătată copilăria ei la țară și dorința arzătoare de a fugi de acolo, de a locui la oraș. Reușește acest lucru fugind de acasă la vârsta de 16 ani. Se angajează la o fabrică în timp ce locuiește cu unchiul și cu mătușa ei. Apoi, se mută pe cont propriu la un cămin și mai apoi într-o garsonieră. Se căsătorește, o face pe Alice și se mută într-un apartament unde rămâne pentru restul vieții. Cele mai profunde amintiri reprezintă munca ei din fabrica de metale, împreună cu colegii și șeful. Emilia enumeră de multe ori motivele pentru care comunismul a fost un lucru bun pentru ea: mâncare din belșug, fără să trebuiască să stea la cozi interminabile, faptul că a fost membru de partid, valoarea banilor și faptul că își permitea orice - deși recunoaște că pe vremea aia, nimeni nu-și dorea prea multe. Revoluția o prinde la o întâlnire de partid, decupând material pentru lozinci și pancarte.
Toată lumea din jurul ei, începând cu Alice și continuând cu sora sa, Sanda, împreună cu o fostă colegă de muncă - toți îi spun că se înșală, că nu a fost deloc așa de fericită pe cât vrea să-și aducă aminte în vremea comunismului. Durerea provine de la minciuna în care trăiește, dezorganizarea inevitabilă care este foarte des întâlnită și în zilele noastre la generațiile mai vechi. Sunt conștientă că trebuie să fie inimaginabil de greu să treci printr-o schimbare așa de mare și să rămâi sănătos la minte, să se poți readapta societății democratice din zilele noastre. Emilia vede toate aceste schimbări însă le analizează după un mod care favorizează în continuare regimul comunist; nu poate trece de neajunsurile pe care le are după Revoluție și încearcă mereu să reînvie ce a fost o dată, plănuind chiar să refacă fabrica la care a lucrat atâta timp, chiar cu aceiași foști colegi. Cartea este o istorie vie pe care în mare parte o cunoșteam... Poveștile despre Ceaușescu și soția sa m-au amuzant teribil, dar întregul fenomen de a face "haz de necaz" nu poate ascunde ororile trăite de mulți alți oameni, care nu au avut norocul Emiliei. Ea, precum mulți alți "comuniști" din zilele noastre, nu pot vedea mai departe de propria persoană când vine vorba de daunele aduse de acest regim. Până și termenul de comunism și-a schimbat însemnătatea însă, pentru un anumit motiv, Emilia continuă să spere.
Nu pot spune decât că mă bucur enorm de faptul că eu nu sunt nevoită să-mi compar două vieți complet diferite, să încerc să le leg între ele și să cred că trebuie să o aleg pe cea mai bună, să încerc să trăiesc în continuare în trecut. Mă bucur că nu trebuie să fac această alegere și totuși îmi pare rău pentru toți oamenii care împărtășesc sentimentele Emiliei. Totul a fost foarte realist iar această carte nu a făcut altceva decât să-mi deschidă și mai mult ochii la istoria poporului român, cu traumele sale în multiple planuri. O recomand absolut tuturor! Trebuie citită! Istoria trebuie cunoscută, căci ea e cea care a format această țară și ne împiedică, trebuie să ne împiedice, din a mai repeta aceleași greșeli... fie ele de guvernare sau erori mintale, caracteristice oamenilor de rând.
June 13, 2019
De ce îi votează batrânii pe comuniști? Pentru că atunci, pe vremuri ei erau tineri, fericiți și plini de viață și comunismul le declanșeaza amintiri frumoase. O carte draguță, scrisă in stilul lui Dan Lungu, adică foarte haios. Gasim aici istorii ale celor care traiau bine atunci pe vremuri, dar si a celor care au pierdut totul si au dus-o de azi pe mâine. Cartea a fost, sunt sigură foarte actuală in 2004 când a aparut.
July 25, 2021
Mi-a plăcut cartea asta! Cu greu am lăsat - o din mână!
Mi-a plăcut stilul în care scrie Dan Lungu și cred că Sunt o babă comunistă arată destul de multe despre perioada Ceaușistă pe care mulți o regretă și văd acum de ce. De egoiști. De ochelarii de cal pe care îi poartă și îi purtau. Nu îi dau dreptate "babei", dar o înțeleg, atât de bine a zugrăvit - o autorul.
Mi-a plăcut stilul în care scrie Dan Lungu și cred că Sunt o babă comunistă arată destul de multe despre perioada Ceaușistă pe care mulți o regretă și văd acum de ce. De egoiști. De ochelarii de cal pe care îi poartă și îi purtau. Nu îi dau dreptate "babei", dar o înțeleg, atât de bine a zugrăvit - o autorul.
January 3, 2018
Anyone growing up in post-communist Romania, myself included, has heard time and time again the conversation about “how good it was before”. The fall of communism in 1989 left the country in disarray and a lot of the older generation looked back wistfully at the time before the revolution. Many, like my grandmother, still do.
The book accurately describes the reality of communist nostalgia. It follows a woman who lived most of her life under communism and, ten years after the fall of the regime, she’s struggling to reconcile the happy memories of her youth with the negative views on communism of the people around her. The conversations with her daughter, who urges her not to vote with the ex-communists in the upcoming elections, prompt a look into the past and we see, in flashbacks, Emilia’s journey from a young girl who dreams of escaping her life in the country to her adulthood as a factory worker in the city.
Emilia reminds me a whole lot of my grandmother. Their way of thinking is essentially the same. Every single argument she brings in favour of communism I’ve heard from my grandmother. Like Emilia, my grandmother also grew up in the country. The communists gave her a shoebox apartment in the city and a job. And even though her life wasn’t perfect and there was always that fear that someone in the family might say or do something wrong and have to suffer the consequences, in her mind the benefits far outweighed the downsides.
Someone like me, for whom communism is merely a concept, will never fully understand what it feels like to live your life in a reality that is suddenly taken away from you and replaced with a wholly different world. My grandmother’s personal communism will never be defective because she’ll always equate it with her happy youth. No matter what anyone says, no matter the bigger picture, her deep seated conviction that communism was a generally good system is unlikely to ever be shaken.
I'm not giving this book a higher rating because it is fairly simplistic in its approach and the minimalist style doesn’t do it any favours, but a foreign reader interested in an entry-level exploration of communism might appreciate it more. Me, I've heard it all before.
-------------------------------
I’ll write some quotes but I'm too lazy to translate them all I’M SORRY.
“De cand se uita sora mea la mine ca la o baba comunista? De ce amintirile noastre erau atat de diferite? De cati oameni fericiti e nevoie in jurul tau ca sa fii fericit?”
[When did my sister start seeing me as a communist biddy? Why were our memories so different? How many happy people do you need around you, to be happy too?]
“Comunistii nu mai faceau decat stole maro, negre si gri. Cenusiul si albastrul-salopeta erau culorile oficiale. Daca steagul nostru n-ar avea rosu, galben si albastru, am uita culorile astea, zicea tatal ei. Pantofii erau toti negri si maro. La fel si posetele sau umbrelele. Pe masura ce comunismul triumfa, lumea se retragea in doua-trei culori inchise, ca intr-o fotografie de proasta calitate.”
“Emilia Apostoae a fost cu adevarat fericita sau doar i se pare, de fapt este o nebuna? Da, in felul tau ai fost fericita!, imi spuneau toate amintirile. Dar, odata smuls raspunsul la intrebarea asta, din ea ieseau, ca dintr-o adevarata matrioska, alte intrebari: cum de ai putut fi tu fericita cand altii erau nefericiti? Ce ai facut tu pentru fericirea altora? Cati oameni fericiti ar fi trebuit sa fie in jurul tau ca sa ai si tu dreptul sã fii fericita?”
The book accurately describes the reality of communist nostalgia. It follows a woman who lived most of her life under communism and, ten years after the fall of the regime, she’s struggling to reconcile the happy memories of her youth with the negative views on communism of the people around her. The conversations with her daughter, who urges her not to vote with the ex-communists in the upcoming elections, prompt a look into the past and we see, in flashbacks, Emilia’s journey from a young girl who dreams of escaping her life in the country to her adulthood as a factory worker in the city.
Emilia reminds me a whole lot of my grandmother. Their way of thinking is essentially the same. Every single argument she brings in favour of communism I’ve heard from my grandmother. Like Emilia, my grandmother also grew up in the country. The communists gave her a shoebox apartment in the city and a job. And even though her life wasn’t perfect and there was always that fear that someone in the family might say or do something wrong and have to suffer the consequences, in her mind the benefits far outweighed the downsides.
Someone like me, for whom communism is merely a concept, will never fully understand what it feels like to live your life in a reality that is suddenly taken away from you and replaced with a wholly different world. My grandmother’s personal communism will never be defective because she’ll always equate it with her happy youth. No matter what anyone says, no matter the bigger picture, her deep seated conviction that communism was a generally good system is unlikely to ever be shaken.
I'm not giving this book a higher rating because it is fairly simplistic in its approach and the minimalist style doesn’t do it any favours, but a foreign reader interested in an entry-level exploration of communism might appreciate it more. Me, I've heard it all before.
-------------------------------
I’ll write some quotes but I'm too lazy to translate them all I’M SORRY.
“De cand se uita sora mea la mine ca la o baba comunista? De ce amintirile noastre erau atat de diferite? De cati oameni fericiti e nevoie in jurul tau ca sa fii fericit?”
[When did my sister start seeing me as a communist biddy? Why were our memories so different? How many happy people do you need around you, to be happy too?]
“Comunistii nu mai faceau decat stole maro, negre si gri. Cenusiul si albastrul-salopeta erau culorile oficiale. Daca steagul nostru n-ar avea rosu, galben si albastru, am uita culorile astea, zicea tatal ei. Pantofii erau toti negri si maro. La fel si posetele sau umbrelele. Pe masura ce comunismul triumfa, lumea se retragea in doua-trei culori inchise, ca intr-o fotografie de proasta calitate.”
“Emilia Apostoae a fost cu adevarat fericita sau doar i se pare, de fapt este o nebuna? Da, in felul tau ai fost fericita!, imi spuneau toate amintirile. Dar, odata smuls raspunsul la intrebarea asta, din ea ieseau, ca dintr-o adevarata matrioska, alte intrebari: cum de ai putut fi tu fericita cand altii erau nefericiti? Ce ai facut tu pentru fericirea altora? Cati oameni fericiti ar fi trebuit sa fie in jurul tau ca sa ai si tu dreptul sã fii fericita?”
February 10, 2017
O carte condusă de situații comice, umplută cu un umor extrem de rafinat, care ajunge să devină o analiză a condiției generației de mijloc din țara noastră, care a făcut tranziția de la sat la fabrică, dar care a rămas prinsă în ideologia comunistă. Un final trist mult mai profund decât m-aș fi așteptat de la o carte atât de amuzantă.
January 25, 2015
De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?
May 28, 2022
"De cand se uita sora mea la mine ca la o baba comunista? De ce amintirile noastre erau atat de diferite? De cati oameni fericiti e nevoie in jurul tau ca sa fii si tu fericit?"
February 28, 2024
4,5 ⭐️
July 6, 2023
Foarte amuzantă! Un deliciu glumele despre Ceaușescu!
July 6, 2021
Oare nu cunoaștem cu toții o Emilia? O persoana atat de prinsa de "cat de bine imi era mie in comunism incat toate atrocitățile nu mai conteaza". Amuzantă pe ici pe colo, scrisa intr-un stil usor, a fost o lectura placuta. Am avut ocazia sa vad si piesa de teatru, pe care vi-o recomand.
Țin minte că în urma cu 6-7 ani se făcea atata valvă in jurul acestei carti si bineinteles ca mi-o doream si eu maxim, dar era cam scumpă pt mine atunci. Norocul meu ca am dat de ea la un anticariat cu 5 lei, cand si uitasem de ea.
Țin minte că în urma cu 6-7 ani se făcea atata valvă in jurul acestei carti si bineinteles ca mi-o doream si eu maxim, dar era cam scumpă pt mine atunci. Norocul meu ca am dat de ea la un anticariat cu 5 lei, cand si uitasem de ea.
May 26, 2019
nu stiu ce pretentii are romanul, dar pe mine nu m-a prea convins.
deocamdata o sa stau departe de carti cu si despre comunism. cel putin o perioada.
deocamdata o sa stau departe de carti cu si despre comunism. cel putin o perioada.
April 3, 2016
Great book!
March 25, 2021
E greu sa -mi imaginez ce vremuri erau atunci dar pot sa spun sigur ca autorii nostri sunt cei mai tari.
Displaying 1 - 30 of 284 reviews