O povestioară într-o broșurică. Drăguță, dar fără să mă lase cu nimic. Nu sunt un amator al acestui gen. Am luat-o la pachet cu alte titluri de la MNLO povestioară într-o broșurică. Drăguță, dar fără să mă lase cu nimic. Nu sunt un amator al acestui gen. Am luat-o la pachet cu alte titluri de la MNLR Iași doar ca să-mi confirm că nu sunt amator al genului. Misiune îndeplinită....more
O distopie extrem de interesantă, mai ales când te gândești că e scrisă acum 100 de ani. O critică la adresa comunismului și a Uniunii Sovietice, veniO distopie extrem de interesantă, mai ales când te gândești că e scrisă acum 100 de ani. O critică la adresa comunismului și a Uniunii Sovietice, venită într-un moment în care încă nu era clar cum vor evolua lucrurile.
Avem un Stat Unic, vreo mie de ani în viitor. Sunt mult mai puțin oameni pentru că populația planetei a fost decimată într-un trecut viitor nouă de un război de două sute de ani. Acest stat unic funcționează după legi matematice fixe, după logică și rațiune. Fiecare are locul lui în ecuație și nimeni nu se abate de la el. Totul este steril și transparent (la propriu), îngrădit de un mare zid. Statul Unic, prin păzitorii lui și prin conștiinciozitatea semenilor, veghează mereu, cu Binefăcătorul deasupra tuturor. Doar în timpul orei personale cetățenii pot da frâu nevoilor personale, care, de multe ori, se rezumă la împerechere programată (femeile trebuie să se înscrie pentru bărbații pe care îi vor). Protagonistul, pe lângă sex, mai ține și un jurnal.
D-503 este protagonistul. În societatea asta nu există alte nume, mai personale. El proiectează Integralul, o navă spațială pentru colonizarea altor planete. Jurnalul lui e menit să fie transportat de Integral spre populațiile înapoiate care vor fi colonizate (deși mi s-a creat impresia că acest Integral ar putea călători și în trecut, jurnalul fiind pentru oamenii ca mine). Acesta o întâlnește pe I-330, care îl expune unor „nebunii” – alcool, droguri, minciună, libertate adevărată –, de care D este oripilat. Se macină mult, însă sămânța libertății/îndoielii i-a fost plantată. Fără să dezvălui chiar tot, mai departe vedem prin ochii lui toate detaliile lumii în care trăiește și felul cum funcționează o societate spălată pe creier.
Este o distopie care a stat la baza unor multe alte romane de acest gen mult mai cunoscute. Ideile lui Zamiatin sunt foarte interesante, deși scrisul e cam haotic. Ce pierde prin stil, recuperează prin idei.
Kaplan tries to explain why the South China Sea is a brewing cauldron of future conflict. This sea is as important to the bordering countries, especiaKaplan tries to explain why the South China Sea is a brewing cauldron of future conflict. This sea is as important to the bordering countries, especially China, as the European hinterland was to European powers a century ago. Only that a naval conflict would be somewhat different, because it requires different capabilities.
There is not much analysis in this book. Kaplan’s style is more akin to journalistic reporting than to academic research. He travels and he sees things and from a few interactions (we don’t know if there are five or fifty) with local decision-makers or experts he draws conclusions. He may have a trained eye, a sharp mind or good intuition, but ultimately, I feel that he is somewhat superficial. The first two chapters more or less summarize the basis of the book and its conclusion. Here Kaplan puts forward the most of the analytical part. So, if a naval war breaks out in the South China Sea, there would be no humanitarian element to it, it would be just (because of normal) business. This means that we, in the West, won’t care much about it. It would be military confrontation for a few rocks in the middle of the sea, for resources, and we won’t care about it (unless, of course, it gets in the way of our way of life, SCS being extremely important for world trade). The USA may not have the capacity or the home support to intervene (no humanitarian imperative), because the US military and navy are already overstretched and underfunded (for its ambitions). This is extremely problematic because the US acts like a balancing power in this region. But, if the US defines the region as essential to its foreign and domestic policy and gets more entangled here, it may be more harmful to peace than China, a challenger in the region. Another argument why there would be no humanitarian case is that China may act detestable at home, but it is responsible abroad and she will pursue its goals because it feels like it has the right to: China wants to dominate the region as US dominates the West.
In the second chapter, Kaplan tells us that capitalism prosperity naturally leads to military acquisitions because countries want to protect their commercial lanes. According to him, we don’t pay enough attention to the military build-ups in the SCS, which are immense.
The rest of the chapters are focused on the countries in the region. Kaplan is a travel blogger, a journalist, an expert, a historian, everything at once in these chapters. They are a little bit useful, in the sense that you get a feel of the place (through Kaplans eyes only, of course) and how these countries are thinking regarding Chinese claims in the SCS and how they deal with them or with the US.
This is not a waste of time, but don’t expect anything ground-breaking. It was written 10 years ago, so, of course, much of the statistics can’t stand anymore and we miss info on military acquisitions for the past decade (military acquisitions being very important to the author and his arguments).
M-am plictisit de genul ăsta de ego proză sau autoficțiune sau cum s-o chema. Din nou despre viața cotidiană a unui intelectual (care se crede) ratat,M-am plictisit de genul ăsta de ego proză sau autoficțiune sau cum s-o chema. Din nou despre viața cotidiană a unui intelectual (care se crede) ratat, despre cum bea și mănâncă sau bea și nu mănâncă, țuică sau Recaș, cum face zacuscă la trei dimineața, cum se duce și se întoarce de la jobul de intelectual de la un muzeu, cum fute când o face și cum nu fute când n-o face. Printre elementele de rutină mai apar și descrieri laconice ale orașului și a ceea ce găsești oriunde și vede orice om care are ochi, plus un fel de mici comentarii sociale pe alături. Din când în când, apare câte-un rând despre moarte, într-o cheie cumva existențialistă, despre cum viața e doar o călătorie lentă spre moarte. Am citit lucrurile astea și la alții. De fapt, aș putea spune că sunt destul de comune în literatura română contemporană. De ce cred scriitorii că sunt atât de speciali și cred că doar ei sunt capabili de asemenea gânduri și observații?
Rândurile cele mai ca lumea cred că au fost despre limbă/limbi în viața unui om. ...more
Any well-written, well-researched history book is welcome. We forget how much we forget, and we need constant reminder of the atrocities that our granAny well-written, well-researched history book is welcome. We forget how much we forget, and we need constant reminder of the atrocities that our grandparents lived through or died in. However, any history book should also be read with caution. When one author is attempting too much, he may stumble on things that he does not completely understand or can not easily explain. He may find himself filling in the blanks with assumptions and with opinions that should be put under scrutiny.
Bloodlands is a good history book, but just that. It is not spectacular. It is at the same time a book about WWII and not a book about the WWII. It is a book about the victims of WWII, but not all the victims. It is a history of Eastern Europe in WWII, but not all of Eastern Europe. Perhaps these are the major shortcomings.
Snyder introduces the bloodlands. These bloodlands are along the Ribbentrop-Molotov line, the border zone between the Soviets and the Nazis, from the Baltic Sea to the Black Sea, including Baltic States, Poland, Belarus, Ukraine and western Russia. It does not include Romania, Bessarabia/Soviet Moldova, Hungary and others. Why? It is not completely clear. It is the space that serves better Snyder’s arguments though.
The history in this book starts in 1933 and ends, more or less, in 1945. Why? Because this is when both Hitler and Stalin were in power. Snyder correlates the crimes of both these criminals to come up with the figure of 14 million victims. He argues that Hitler and Stalin drove each other to greater and greater crimes and they would not have killed so many if they weren’t contemporaries. It is an argument hard to accept. All the crimes they have committed were crimes of opportunity, of need to keep power, of stupidity, cruelty, racism, disregard to the rules of war, madness and disregard to human life altogether. Certainly, some of the events which ended in hundreds of thousands of dead don’t have much to do with the relation between Stalin and Hitler. In 1933, Holodomor, or the Great Famine, in Soviet Ukraine can’t be connected to Hitler. The 1937-1938 purges in Soviet Union as well. The Final Solution was Hitler’s wish and need, not Stalin’s fault. Snyder argues that when Hitler was starting to see that his war against USSR is not going according to the plan, he started implementing his final solution against Jews. However, is it again Snyder who exemplifies that the mass killing of the Jewish people started at the same time as the Barbarossa campaign. The Final Solution is not a consequence of Soviet-Nazi interaction. The fact that the German army starved millions of prisoners of war in overcrowded camps was Hitler’s choice, not because of Stalin, but because Hitler wasn’t advancing in his eastern campaign. You can’t blame one for the choices of other one.
These two criminals had a lot in common. They may very well be the cruellest tyrants in history. They were sick to the bone. I would like to think they were not even human, for a person can’t possibly be so indifferent to the sufferings of millions of fellow humans. But, even if some events in the war were murkier, where people were changing sides, where everyone killed and many were guilty, and it is hard to make sense of it all, to place blame and to be objective, still, there are crimes that Hitler committed and then there are the ones Stalin did. With different motives and different execution.
The 14 million dead is of course a great number. But it does not tell the full story. Snyder only takes the dead from his bloodlands. If people died in the Great Famine provoked by Stalin, he only counts the dead in Soviet Ukraine. If Hitler killed millions of Jews, Snyder only counts those killed in the bloodlands, and so on. His 14 million are the victims of repressive and criminal policies implemented only in the bloodlands, and only between 1933 and 1945, without the military casualties.
The book follows a simple logic without strong arguments. It is easy to blame these two and especially to blame the choices one made on the other. But I think there is much more to each story. This was still a useful read, but the praise the book gets is not entirely justified. Of course, the events described in this book are not leaving me unmoved. It was hard to read and to think about. As is always the case when you read about millions of innocent victims, about families destroyed, lives lost, suffering and despair, and about the savagery of their executioners.
“Each of them died a different death, since each one of them had lived a different life.”
“One day in 1933 a staff writer for the party newspaper Pravda, which denied the famine, received a letter from his Jewish father: ‘This is to let you know’, wrote the father, ‘that your mother is dead. She died of starvation after months of pain.’”
“Survival was a moral as well as a physical struggle. A woman doctor wrote to a friend in June 1933 that she had not yet become a cannibal, but was ‘not sure that I shall not be one by the time my letter reaches you’. The good people died first. Those who refused to steal or the prostitute themselves died. Those who gave food to others died. Those who refused to eat corpses died. Those who refused to kill their fellow man died. Parents who resisted cannibalism died before their children did. Ukraine in 1933 was full of orphans, and sometimes people took them in. Yet without food there was little that even the kindest of strangers could do for such children. The boys and girls lay about on sheets and blankets eating their own excrement, waiting for death.”
4/5
The very small font in my paperback was gruesome....more
Mulți îl apreciază pentru că e un roman semi-autobiografic, cu numele protagoniștilor păstrate, dar pentru mine acest lucru nu a contat aproape deloc.Mulți îl apreciază pentru că e un roman semi-autobiografic, cu numele protagoniștilor păstrate, dar pentru mine acest lucru nu a contat aproape deloc. Deși gândul că ar putea fi o poveste reală mă face să zâmbesc o dată în plus.
Mario e un tânăr de 18 ani, redactor de știri la Radio Panamericana. La postul de radio vecin, Radio Central (posturi de radio surori), se dă, în schimb, mai mult teatru radiofonic, foarte popular în rândul ascultătorilor, într-un timp în care nu existau încă televizoare. Teatrul radiofonic serializat e un fel de precursor al telenovelelor latino-americane.
La Radio Central e angajat un nou fenomen, un scenarist care scrie pe bandă rulantă astfel de telenovele radiofonice, de foarte mare succes, Pedro Camacho, din Bolivia. În același timp, Mario se îndrăgostește de mătușa sa Julia (nu e o mătușă biologică), proaspăt divorțată, mai în vârstă cu 13 ani decât el. Dragostea lor, pornită aproape în glumă, devine o pasiune adolescentină în toată regula, care se manifestă ca atare.
Cele două planuri, relația lui Mario cu Julia și relația profesională cu noul condeier, cu o poftă de muncă incredibilă și aproape neobosit, nu prea se intersectează, dar au loc concomitent. Dragostea evoluează, deși niciodată nu se consumă, până când se întrezărește iscarea unui scandal în familie, iar familia peruviană e un adevărat trib, cu care nu trebuie să te pui. Cariera lui Pedro Camacho cucerește noi culmi, după care se năruie la fel de repede. Pentru cititor și pentru Mario, mai importante decât piesele de teatru radiofonic ale lui Pedro sunt naivitatea și lipsa lui de umor, astfel încât Mario, deși de doar 18 ani, îl tratează mereu ca pe un bătrânel simpatic, care spune vorbe amuzante cu toată seriozitatea.
„— Dumneata crezi că aș mai putea face ceea ce fac dacă femeile m-ar stoarce de vlagă? mă dojeni el, cu dezgust în glas. Crezi că se pot zămisli copii și povestiri în același timp? Că ar putea cineva să născocească, să dea frâu imaginației, dacă trăiește sub amenințarea sifilisului? Femeia și arta se exclud, prietene. În fiecare vagin e înmormântat un artist. Mai are oare vreun haz să procreezi? N-o fac și câinii, păianjenii și pisicile? Trebuie să fim originali, amice!”
Llosa e original în construcția romanului său. Printre capitolele despre idila cu mătușa Julia (îi spune mereu mătușa, ceea ce e un pic ciudat) și treburile de la radio, include capitole – episoade – din creațiile radiofonice ale lui Camacho. Toate acestea par episoade pilot ale unor noi seriale, în care sunt introduse personajele, destul de pitorești, prin descrieri detaliate despre starea lor socială și talentele lor speciale – care explică și alegerea lor ca personaje –, despre familiile lor, despre cum au ajuns unde au ajuns. La un moment dat, dacă nu chiar inițial, personajul principal ajunge în „floare vârstei”, la 50 de ani, care, coincidență!, e chiar vârsta scriitorului. Toate sunt scrise bine (mult prea bine, având în vedere că Mario cel tânăr îl plasează pe Camacho doar cu o treaptă deasupra analfabeților!), cu un vocabular foarte diversificat și original, și se termină, inevitabil, într-un punct culminant, care să te facă să-ți programezi vizita lângă aparatul de radio și în ziua următoare. Oare ce se va întâmpla? Oare va apăsa sau nu pe trăgaci?! Inevitabil, din când în când, scribul introducere ironii și răutăți la adresa argentinienilor.
Scribul/condeierul/scenaristul dă, însă, semne de oboseală. După multe luni în care urmează un program creator draconic, începe să-și uite personajele, să le confunde între ele, astfel încât își fac apariția, tot mai des, în serialele nepotrivite. Lucru pe care îl putem urmări și noi, citind episoadele din roman, care sunt deosebit de amuzante.
Contactul acesta cu Llosa, cu unul din primele lui romane, a fost mult mai plăcut decât cel inițial, cu cel mai recent roman al său. Aici e amuzant, deși nu intențional și forțat; e interesant, natural. Nu pare să înflorească și nici nu mă interesează dacă a făcut-o. Povestea e plauzibilă, te simți chiar cumva implicat, și progresează într-un ritm potrivit. Aici scrie literatură, nu dramatizează fișe biografice din cărți de istorie, și scrie expresiv, diversificat, cu multe personaje colorate. Mi-a plăcut, deși eram sceptic înainte de lectură. A fost o recomandare și mulțumesc cui mi-a făcut-o!
Un roman pe care mi-a plăcut să-l citesc, pentru că autorul știe să scrie, dar care m-a dezamăgit, pentru că nu prea se întâmplă nimic în el care să mUn roman pe care mi-a plăcut să-l citesc, pentru că autorul știe să scrie, dar care m-a dezamăgit, pentru că nu prea se întâmplă nimic în el care să merite scris.
Atenție spoilere(?!)
E un roman post-apocaliptic care pare a fi o sumă de ingrediente împrumutate de undeva: un „incident” pe care autorul ni-l tot menționează, dar despre care nu știm ce a presupus, pare să fi fost un fel de Cernobîl la scară planetară, care a provocat un dezastru ecologic și infertilitate la aproape toate speciile, animale și plante deopotrivă (în afară de șobolani și păsări aparent); o călătorie în căutarea unui loc safe și o continuă căutare a hrănii; oameni răi; niște mici comunități de supraviețuitori; un companion; un câine; peisaje dezolante și, evident, niște gânduri despre umanitate și cum aceasta dispare.
Protagonista, fără nume, pentru că na, într-o apocalipsă nu mai contează cum te cheamă, și în locul ei am putea fi – de ce nu? – oricine dintre noi, merge undeva, spre nord, pentru că la nord lucrurile stau mai bine. Trece prin păduri, localități și orașe mari. În drumul ei, vede tot felul de peisaje (care într-un film, de pildă, ar fi doar element de decor), oportunități perfecte pentru lungi și dese descrieri, care devin plictisitoare într-un anumit punct, deși bine scrise. Acțiunea lipsește, în afară de trei mici episoade la început, și unul mai dezvoltat la final. Nu știm exact pe unde călătorește femeia. Indicii nu prea sunt (în afară de numele unui bar și trei nume de oameni, care pot fi de aproape oriunde), dar povestea pare plasată undeva prin America de Nord, e o zonă temperată în orice caz. Problema este că nu găsesc pe hartă unde ar putea călători ea câteva luni spre nord, prin orașe mai mari sau mai mici, ca să ajungă la ocean, care se află imediat după niște munți. Nici locația nu e precizată probabil din același motiv pentru care femeia nu are nume. La un moment dat se vede un avion, după ani în care toată tehnologia a murit. De ce îl vede protagonista și de ce îl vedem și noi, nu știu, pentru că dispare la fel de repede pe cât a venit.
Dacă mai nimic nu se întâmplă, care e motorul și scopul acestui road-novel? Bănuiesc că pentru a ne gândi asupra naturii umane. Pentru că, aparent, imediat ce dispar lucrurile care ne oferă viața noastră confortabilă, revenim la instinctele noastre primare și (re)devenim animale. Autorul ilustrează această transformare prin canibalism. Puși față în față cu foamea, oamenii din apocalipsa imaginată de Leucuța devin canibali. Protagonista, în schimb, e o ilustrare a speranței că umanitatea (ceea ce ne face oameni) poate supraviețui chiar și în cele mai vitrege condiții. De vreme ce ea reușește să găsească mereu hrană, deși niciodată destulă, alegerea celorlalți nu este pe deplin justificată.
Cam atât.
Citind că e un roman post-apocaliptic, scris de un român, mă așteptam la altceva, nu la ceea ce am văzut deja în numeroase filme, seriale și alte cărți. Mă așteptam la un roman post-apocaliptic cu culoare locală. Ce-ar fi fost dacă protagonista se plimba pe Unirii, căuta mâncare prin Casa Poporului, călătorea prin Ploiești, printre Dacii și BMW-uri părăsite, spre munte? Sau, mă rog, orice altceva la care să mă conectez și care să-mi placă din simplu motiv că e nou? În schimb totul e fără nume, ambiguu, generalizat, de parcă autorul speră la traduceri pe multe piețe și la ecranizări în multe țări.
Am observat stângăcii la anumite replici, parcă ar fi fost traduse din engleză.
Și unele metafore cam trase de păr, cum ar fi:
„Lumea în care trăia era un fruct frumos și copt în mâinile unui copil. Mai devreme sau mai târziu, copilul va dori să vadă fructul zdrobit sub papuc.”
Sau explicații bizare:
„— Presupun că e un gust dobândit. — Ce-i aia? — Ceva ce ori îți place, ori nu.”
Eu știam că gustul dobândit este... dobândit, nu fie îți place, fie nu.
O continuare care merită să se afle pe același piedestal cu primul roman. De data asta protagonistul este Ernst, din câte se pare un coleg de școală aO continuare care merită să se afle pe același piedestal cu primul roman. De data asta protagonistul este Ernst, din câte se pare un coleg de școală al lui Paul, personajul principal și naratorul din Nimic nou pe frontul de vest, și coleg de companie cu acesta. Povestea spusă de Ernst începe în ultimele zile ale războiului și a avut efectul de a mă introduce imediat în atmosferă, mai ales că impresia celor citite în primul roman încă era (este) proaspătă. Totuși, Ernst și cei câțiva tineri rămași în viață au „norocul” să audă cuvântul pace, care nu mai e o himeră, ci ceva real. Războiul se încheie, iar ei trebuie să se întoarcă acasă. Drumul înapoi acasă și, ulterior, spre readaptare este neașteptat de greu. După patru ani în care din niște adolescenți naivi, cu veleități literare, cu visuri și speranțe, au fost transformați în mașinării de ucis, lipsite de frică și remușcări, descoperă că nu mai știu cine sunt și unde le este locul. Suferă toți de tulburări, un fel de PTSD nedefinit încă, și nimeni nu-i ajută să se adapteze noii/vechii vieți.
Acasă dau de reproșuri, prejudecăți, infidelități, sărăcie, foame, așteptări, schimbări pe care nu le înțeleg și la care nu au luat parte, dezamăgiri sentimentale etc. Cei dragi pur și simplu nu-i mai înțeleg. Nu înțeleg de ce vorbesc porcos, de ce fură mâncare, de ce mănâncă fără tacâmuri, de ce caută compania foștilor camarazi, de ce au coșmaruri și de ce nu pot dormi. Sunt îndrumați să-și continue studiile, dar cum ar putea s-o facă, după ce au cunoscut războiul, alături de niște copii care nu au făcut-o? Chiar dacă se țin cu dinții de vechile relații de pe front, din tranșee, de camaraderie, descoperă că rolurile s-au schimbat. Cei mai buni soldați de pe front au revenit la vechea ordine socială. Acum ei trebuie să tacă, în timp ce foștii papă-lapte din război au revenit la statutul și averea dinainte. Nu se mai tutuiesc, ci trec la dumneavoastră. Iubitele și fetele pentru care au trăit arzătoare pasiuni au uitat de ei, dar nici ei nu ar mai ști cum să iubească. Totul pare inutil, pueril, nesemnificativ. Continuă să caute un sens pentru război, deși în jur văd doar simulacre de revoluții și schimbări. Unii ostași, care au descoperit că nu mai știu să facă nimic altceva decât să tragă și să omoare, au întors armele împotriva foștilor camarazi. Cei mai slabi și mai deznădăjduiți se sinucid. Alții se pierd din varii motive. Războiul s-a încheiat demult, dar ei tot cad, pe fronturi invizibile.
Ernst păstrează același aer de resemnare ca și Paul. O tristețe calmă, în fața unor fapte împlinite, pe care nu are puterea să le schimbe. Spre deosebire de restul personajelor, Ernst pare totuși că reușește să păstreze o doză de optimism, în ciuda a toate pe care le vede, le trăiește și a tuturor colegilor pe care îi pierde.
E un roman despre inutilitatea războiului. Despre cum nimeni nu câștigă din asemenea barbarii. Despre prăpăstiile care se ivesc între cei de pe front și cei de acasă deși, teoretic, au luptat toți, în diferite moduri, pentru același țel. Este, de asemenea, despre cum un război continuă mult după semnarea păcii, despre cum încetarea focului nu înseamnă încetarea suferinței ci, din contră, agravarea acesteia. Dacă pe front ea era ascunsă bine, acum are ocazia să iasă la suprafață și să-i macine pe cei care au supraviețuit. Este despre oameni care caută o mână de ajutor, o vorbă bună, un gram de înțelegere și despre cum nimeni nu vrea să le ofere. În 300 de pagini, naratorul reușește să ne treacă prin (bănuiesc) toate greutățile și problemele vieții de fost combatant. Iar printre experiențele de acasă, reușește să strecoare și amintiri, coșmaruri de pe front.
Dacă mai-marii lumii, cei care printr-un ordin pot ucide milioane și distruge societăți întregi, ar avea asemenea cărți pe lista de lectură, poate că am vedea mai puține războaie. Dar cei îmbătați de putere nu citesc cărți, ci vor cărți scrise despre ei – mari conducători de oști fără să pășească vreodată pe un câmp de luptă.
„Tresar și privesc în jur. În urma noastră, camarazii mei zac pe tărgi și strigă după noi. E pace, dar ei trebuie totuși să moară. În schimb, eu mă cutremur de fericire și nu îmi e rușine. Ciudat lucru! Poate că de aceea izbucnesc mereu războaie, fiindcă omul nu poate intui niciodată pe de-a-ntregul suferințele altora.”
„Viața a mers și continuă să meargă înainte, de parcă prezența noastră ar fi de prisos.”
„— Cât am fost pe front, mi-au trecut multe prin minte, Ernst, și n-am reușit să le pun cap la cap. Acum însă, după ce au trecut toate, aș vrea să aflu multe lucruri. De pildă, ce fel de oameni sunt cei care au lăsat ca asemenea fapte să se întâmple și cum de-a fost posibil să se întâmple; și ce rost au avut. Sunt multe întrebări. Chiar și despre noi înșine. Mai demult aveam cu totul alte păreri despre viață. Aș vrea să aflu multe, Ernst.”
„— Nu te teme, o liniștesc. Nu știu să sară. Păduchii nu sunt purici. — Pentru Dumnezeu! Își duce degetul la buze și face o mutră de parcă aș fi debitat naiba știe ce obscenitate. Așa sunt toți: ne vor eroi, dar să nu știe nimic despre păduchi.”
„Privesc atent grupul de profesori. […] Iată-i, aici, gata să ne predea iarăşi lecţii. Dar li se vede pe feţe că sunt dispuși să-și jertfească o parte din demnitatea lor. Căci ce fel de cunoștințe ar mai putea ei să ne mai transmită? Astăzi, noi cunoaștem viața mai bine ca ei, am dobândit un alt tip de cunoștințe, în chip sângeros, crud și fatal. Astăzi, noi suntem cei care am putea să le transmite lor cunoștințe, dar cine oare și-ar dori așa ceva?”
„— Și de ce, Georg? De ce? Fiindcă am fost înșelați... înșelați într-o așa măsură încât nici nu ne-am dat seama! Fiindcă s-a abuzat îngrozitor de noi! Ni s-a vorbit despre patrie, dar în joc erau planurile de cucerire ale unei industrii hrăpărețe. Ni s-a vorbit despre onoare, dar în joc erau conflictele și pornirile hegemonice ale unui grup restrâns de diplomați și principi. Ni s-a vorbit despre națiune, dar în joc era dorința de acțiune a unor generali lipsiți de ocupație!”
Îmi plac cărțile și filmele despre război. Atât cele cu fapte eroice, în care războiul pare a fi un context tocmai potrivit pentru afirmare și glorie,Îmi plac cărțile și filmele despre război. Atât cele cu fapte eroice, în care războiul pare a fi un context tocmai potrivit pentru afirmare și glorie, cât și cele cu teme anti-război. Cele din prima categorie sunt divertisment, cele din a doua sunt aproape filosofie.
Nimic nou pe frontul de vest (cu această ocazie spun că îmi place mai mult traducerea asta a titlului, decât cea de la Polirom) este un roman anti-război. Începe într-o notă aproape jucăușă, cu pățaniile unor tineri, dintr-o companie, aflăm cine cu cine e prieten și de când se cunosc, și se transformă extrem de rapid într-un fel de jurnal – trist, deprimant și posomorât. Personajul narator este, după vârstă – 20 de ani –, aproape un puști, totuși a văzut deja câțiva ani de război (Primul Război Mondial) și este mai matur, mai călit, mai îmbătrânit decât oricine fără experiența războiului. Acest război, în care a fost târât pentru că așa se făcea, pentru că profesorii trâmbițau idei mărețe, pentru că acei mai în vârstă deja muriseră și noii recruți erau din ce în ce mai copii, este cumplit. Ani la rând disputând tranșee, cu milioane de morți pe o fâșie subțire de pământ care-și schimba stăpânul de câteva ori în aceeași luptă. Cu milioane de morți și schilodiți. Cu cei care rămâneau în viață răbdând foame și devenind insensibili la orice fel de suferință sau pericol.
Paul povestește tot ce trăiește. Viața în comun, morții unul după altul, căutarea hranei, discuțiile de la latrină, luptele. Povestea lui este aproape poetică. E melancolic, e aproape resemnat. Sunt evenimente pe care nu le înțelege și nu le poate controla. Nu-și mai dorește nimic, nu mai caută nimic, nu mai așteaptă nimic. Vor muri toți, fie azi, fie mâine, vor fi schimbați cu alții și tot așa.
Romanul este minunat. Trist, dar minunat. Protagoniștii au uneori niște conversații absolut revelatoare. Sunt adolescenți de pe băncile școlii, dar împreună ajung uneori la considerații despre război, viață și pace foarte profunde.
„— Când stau să mă gândesc, Albert – spun eu după câtva timp, sucindu-mă pe spate – aș vrea, când voi auzi cuvântul pace – și ar fi într-adevăr pace –, să fac ceva extraordinar, ideea această mi se suie la cap. Ceva, știi, pentru care să merite toată urgia asta. Însă nu-mi pot imagina nimic. Posibilitățile pe care le întrevăd, tot ce ține de profesie, și studii, și salariu, și alte d-astea, mă dezgustă, căci acestea au existat dintotdeauna și sunt respingătoare. Nu găsesc nimic – nu găsesc nimic, Albert!”
„Picăm de acord că toți suntem în aceeași situație, dar nu numai noi, cei de-aici; peste tot, fiecare om, unul mai mult, altul mai puțin. E soarta comună a generației noastre. Albert o pune în cuvinte: — Războiul ne-a stricat, nu mai suntem buni de nimic. Are dreptate. Nu mai suntem tineri. Nu mai vrem să cucerim lumea. Suntem niște fugari. Fugim de noi înșine. De viața noastră. Aveam optsprezece ani și începeam să iubim lumea și existența; dar a trebuit să le împușcăm. Primul obuz care a explodat ne-a lovit în inimă. Nu mai avem nicio idee despre activitate, năzuințe sau progres. Nu mai credem în ele, credem în război.”
„Moralul nostru e la pământ. La două ore după ce ne-am instalat în tranșee suntem bombardați de către propria noastră artilerie. E a treia oară în patru săptămâni când se întâmplă așa. De-ar fi erori de luat țintă în cătare, nici măcar nu ne-am plânge. Dar motivul este altul: țevile tunurilor s-au lăbărțat de prea mult uzaj; împroașcă până și în sectorul nostru, atât de nesigure au devenit tragerile. În noaptea asta, ne rănesc doi oameni.”
„Conservele de carne ale celor de dincolo sunt vestite pe tot frontul. Câteodată, ele sunt motivul principal al unui atac prin surprindere din partea noastră, căci hrana la noi e îndeobște proastă; ne e veșnic foame.”
„Poartă și ei tunici, pantaloni și cizme cenușii, dar celor mai mulți uniform le e prea largă, le flutură pe corp, au umerii prea înguști, trupurile prea firave; nu s-au găsit uniforme cu măsuri de copii.”
„Trebuie să mă duc la mama lui Kemmerich.
Asemenea lucruri nu pot fi scrise. Femeia aceasta care tremură și plânge în hohote, care mă zgâlțâie și țipă la mine: «Tu de ce trăiești, dacă el a murit?», care mă udă cu lacrimile ei și-mi strigă: «De ce sunteți acolo, copii ca voi... », care se prăbușește pe scaun și mă întreabă plângând: — L-ai văzut? L-ai mai văzut? Cum a murit?”
„— Un lucru aș vrea totuși să știu, zice Albert, și anume dacă ar mai fi fost război dacă împăratul s-ar fi opus. — De asta sunt sigur, mă amestec eu în vorbă. Se spune că la început nici n-a vrut. — Bine, poate că el singur n-ar fi fost de-ajuns, dar poate că s-ar fi schimbat lucrurile dacă alți douăzeci, treizeci de inși din lume ar fi spus la rândul lor „nu” războiului. — Corect, încuviințez eu. Doar că tocmai ăia care s-ar fi putut opune au vrut război. — Dacă stai să te gândești, e ciudat, continuă Kropp. Noi suntem aici ca să ne apărăm patria. Dar francezii sunt și ei aici tot ca să-și apere patria. Cine are dreptate? — Poate că și unii, și alții, răspund eu, fără însă să cred ceea ce spun. — Poate, zice Albert și-i citesc pe față că vrea să mă încolțească; dar profesorii, și pastorii, și ziarele noastre declară că numai noi avem dreptate, și sper că așa este; însă profesorii și pastorii, și ziarele franceze susțin, la rândul lor, că numai ei au dreptate. Atunci cum vine cazul?”
„— Camarade, n-am vrut să te omor. […] Dar în clipa aceea, tu nu ai fost pentru mine un om, ci doar o idee, o combinație din creierul meu care a dezlănțuit hotărârea, iar eu pe acea combinație am înjunghiat-o. Abia acum văd că ești om ca mine. […] De ce nu ni se repetă mereu că voi, cei de dincolo, sunteți niște bieți amărâți la fel ca noi, că mamele voastre se tem ca și ale noastre și că și vouă, și nouă ne e la fel de frică de moarte, că împărtășim aceeași moarte și aceeași durere... Iartă-mă, camarade! Cum puteai fi tu dușmanul meu?”
5/5
Când am citit prima dată acest roman, nu l-am înțeles, recunosc. Acum, după mulți ani, a fost o cu totul altă lectură. Interesul a pornit de la noua ecranizare, de Edward Berger, de pe Netflix. Filmul nu urmărește neapărat cronologia din carte (unde cronologia, de fapt, nici nu prea contează) și încearcă să plaseze povestea lui Paul și a prietenilor lui într-un cadru mai larg. E o experiență diferită vizionarea filmului. Deși cartea e anti-război, filmul, mai degrabă autorul lui, nu știe exact în ce categorie să se plaseze. Temele anti-război sunt prezente, dar vizual, mai ales în scenele de luptă, face uz de toate posibilitățile genului pentru a crea un „spectacol”. Mie mi-a rămas în minte scena de deschidere, cea cu reciclarea uniformelor, care mi s-a părut genială.
___________________________
Cuibul visurilor e o alăturare ciudată după Nimic pe frontul de vest. E primul roman al lui Remarque. Pentru mine a fost un contrast prea mare. Fritz e un artist, care manifestă un magnetism puternic pentru oamenii din jur, mai ales tineri. Îi modelează și-i îndrumă spre căile cele mai potrivite și mărețe pentru a-și găsi fiecare pacea interioară (așa cum definește el fericirea). E un anturaj foarte artistic, cu înaltă societate, cu mers la Operă și pasiuni prea mari și prea ideale.
Pomerantsev pictează Rusia așa cum arată ea astăzi și ne prezintă și procesele prin care a ajuns așa. Pune pe foaie propriile experiențe. Nu a cercetaPomerantsev pictează Rusia așa cum arată ea astăzi și ne prezintă și procesele prin care a ajuns așa. Pune pe foaie propriile experiențe. Nu a cercetat anterior (doar ulterior, pentru a contextualiza anumite lucruri) și nu pretinde că deține adevărul sau că imaginea văzută și prezentată de el este 100% conformă cu realitatea.
Începe cu niște povestiri anecdotice cu personaje aproape exotice: Aliona, o tânără în căutarea unui forbs (afacerist în topul Forbes) care s-o ia drept amantă și care merge la cursurile unei „academii” de vânătoare de averi; Vitali, un gangster din Vladivostok care face filme amatoricești despre gangsteri, aproape autobiografice, difuzate de televiziunile locale de frica amenințărilor, venit la Moscova, unde se dă la fund trăind în mașină; Benedict, un consultant care încearcă să-și ofere serviciile în Rusia anilor '90 și care nu învăță nici după mulți ani că lucrurile nu funcționează cum crede el. Trece apoi la povești mai sumbre, chiar tragice: despre o tânără antreprenoare care a nimerit în mijlocul unor răfuieli între servicii; despre un tip care încearcă să salveze de la demolare clădiri vechi; un afacerist care dă petreceri extravagante; despre fotomodele care s-au sinucis după ce au urmat cursurile unui guru (fondator de sectă). Toate acestea sunt împletite cu contextualizări, prezentări și meditații mai largi despre modul în care merg lucrurile în Rusia și cum gândesc rușii, în special cei care au știut sau caută să se descurce.
Fiind producător la postul de divertisment THT (mă gândesc cu duioșie la prostiile pe care le vedeam cu drag la acest post, în copilărie, și cu amuzament la documentarele despre care spune Pomerantsev că le-a făcut, parcă dintr-un alt univers decât grila obișnuită a THT), venit de la Londra, lucru mai important decât orice altceva din CV-ul lui și care îi deschidea multe uși, a văzut multe. Moscova descrisă de el este o insulă. Ne spune chiar autorul că într-un fel arată lucrurile în Moscova, altfel în restul țării. Despre asta am citit și la Ben Judah, în Fragile Empire, fiind unul din puținii care au intuit această diferență și care au încercat să o studieze mai bine, de asta nici nu m-a mirat să citesc la final că Judah a fost editorul lui Pomerantsev pentru această carte.
Moscova e un oraș care-i atrage pe toți: afaceriști, gangsteri, birocrați, artiști, parveniți, fete ușoare, adolescente naive, toți ridicați dintr-o mentalitate sovietică, încă existentă, departe de a dispărea, pentru că nici nu se dorește acest lucru, în care fiecare spune una și face alta, în care fiecare trebuie să vorbească mai multe limbi (nu străine, ci valorice), natural, fără să se prefacă și fără să le pară că se prefac, adoptând două sau mai multe sisteme de valori în același timp. Moscova e locul în care se înghesuie toate gusturile și lipsa lor, toate extravaganțele, toate stilurile arhitecturale, toate modurile de gândire, toată bogăția petro-oligarhilor, corupția, crima și decadența. Ca să împrumut o metaforă a autorului, Moscova – și Rusia de astăzi în general, din perspectiva mentalității colective –, este o oglindă stricată a Occidentului, un sistem de valori pe invers.
Din experiențele autorului, vedem și felul în care funcționează controlul politic asupra societății. Rusia e ca un reality-show regizat. Cineva la Kremlin vine și dă săptămânal indicații marilor televiziuni. Săptămâna asta unii lovesc în cineva, alții în altcineva, cuvintele cheie vor fi următoarele, Putin trebuie să fie văzut așa etc. Nimic nu e adevărat, totul este un spectacol, o simulare în care cineva are puterea de a schimba percepții cu un simplu pocnit din degete. Actori și figurați există oriunde. Nici divertismentul nu scapă. Oamenii nu au nevoie de adevăr pentru că adevărul e urât și deprimant, dar și incomod pentru cel de la putere.
Este o carte care merită citită. Are în ea ridicol, dramatic, tragic, filozofic. Anecdote, povești, monologuri, reportaje.
Nu mi-a plăcut doar că de multe ori autorul pare să evite să dea nume, chiar dacă e vorba de Putin sau alți politicieni, deși alteori oferă aceste nume. Nu am înțeles de ce.
Mă mândresc că, la capătul a două săptămâni, pot să spun că am terminat de citit, în sfârșit, acest roman clasic al literaturii universale.
A fost plicMă mândresc că, la capătul a două săptămâni, pot să spun că am terminat de citit, în sfârșit, acest roman clasic al literaturii universale.
A fost plictisitor.
Romanul este un exponent al romantismului literar și știam la ce să mă aștept. Dar cele aproape 600 de pagini (în ediția mea) au fost scrise pentru un public dintr-un timp mult diferit de cel în care mă aflu eu. Mă gândesc la puținii care aveau luxul de a citi romane la 1831 și la serile plictisitoare în care căutau să-și omoare timpul cu ceva. Atunci descrierile detaliate ale Parisului din 1482 în comparație cu cel de la momentul scrierii (cei care citeau atunci aveau reperul prezentului, eu nu l-am mai avut), ale stilurilor arhitecturale, meditațiile lungi asupra filozofiei, arhitecturii ca mod de a răspândi idei, introducerile din cale-afară de lungi pentru personaje marginale, inclusiv descrierea felului în care a decurs o piesă de teatru, în aproape 100 de pagini, erau binevenite. Acum nu prea mai sunt. Dezbrăcat de toate acestea, zeci și sute de pagini, povestea romanului este foarte simplă și, îmi pare rău să recunosc, dezamăgitoare.
Există și alte aspecte pentru care Notre-Dame și-a pierdut relevanța și influența. Povestea, analizată de cineva conectat la evoluțiile lumii în care trăiește, este grotescă, uneori, și dezgustătoare, alteori. Dacă aș rezuma cuiva acțiunea în următorul fel: un preot de 36 de ani se îndrăgostește de o fată de 16 ani, o urmărește, hărțuiește, răpește, încearcă să o violeze în repetate rânduri și preferă s-o dea la spânzurat de două ori doar ca să n-o aibă nimeni altcineva, ca în final fata să-și piardă dragostea naivă pentru un cavaler în uniformă, mama abia regăsită și viața, cred că mi s-ar râde în față. Dacă aș mai spune că în roman bărbații decid totul și femeile sunt doar niște bunuri de care dispun cum doresc, având drept de viață și de moarte asupra lor, chiar dacă nu sunt ale lor, aș fi luat de nebun.
Evident că nu pot aplica standardele morale ale secolului al XXI-lea unui roman scris la începutul secolului al XIX-lea, cu acțiunea plasată la finalul celui de-al XV-lea, dar aceste elemente m-au împiedicat să mă conectez la poveste, să empatizez cu personajele (oricare dintre ele; trebuie să spun aici că mi s-a părut că toate personajele au fost secundare, numai naratorul-autor fiind cel principal, Quasimodo, acel Hunchback din denumirea idioată în edițiile în engleză, este și el un personaj secundar), cu acțiunea lor, cu crimele, violurile, distracțiile, dreptatea, răzbunarea și planurile lor.
O să-i dau 2/5 pentru că m-am enervat că nu mi-a plăcut, dar și pentru că mă bucur că am terminat de citit. Am simțit că mi-am pierdut (mult prea mult) timpul.
Ediția din Biblioteca Adevărul, 100 de opere esențiale, colecția cea verde (din 2008) este foarte prost tehnoredactată. Dintre toate chestiile enervante, de departe cele mai frecvente și frustrante au fost spațiile duble, care apăreau de câteva ori pe fiecare pagină....more
Nici nu știu ce să zic despre acest volum. Pe de o parte, Alexe spune destul de multe lucruri interesante, iar pe de alta, îmi este cam greu să le creNici nu știu ce să zic despre acest volum. Pe de o parte, Alexe spune destul de multe lucruri interesante, iar pe de alta, îmi este cam greu să le cred pe toate, asta chiar dacă îmi place să-l urmăresc pe facebook și în multe cazuri avem opinii asemănătoare, iar din cauza asta, prin extensie, îi accept de bune și opiniile asupra unor lucruri la care nu mă pricep.
Alexe demontează niște mituri despre limbă/limbi (din perspectiva asta, volumul e un fel de anexă pentru Dacopatia). Exemple: nu există limbi frumoase sau urâte (logic, nu?); toată lumea are un accent și toate accentele sunt frumoase în felul lor, iar cei din Capitală pot să sugă o ceapă cu aerul lor de superioritate; nu există limbi superioare sau inferioare (se pare că nu era clar pentru toți... încă întâlnim naționaliști extremiști care cred că româna e ruptă din rai... mă rog, fiecare își acoperă limitele intelectuale cu poveștile care îi consolează). O singură idee m-a lăsat confuz. Spune Alexe că geografia nu influențează limba: vântul nu influențează felul de a vorbi, frigul nu influențează nici el o limbă, clima la fel, ploile torențiale nici atât. Acestea sunt fenomene meteo și climatice, care într-un fel se încadrează la „geografie”. Tot Alexe, însă, spune că jungla, muntele, litoralul stimulează diversitatea lingvistică și că pe două maluri ale aceluiași râu diversitatea poate fi la fel de mare precum cea dintre română și arabă. Aici aș avea de remarcat că relieful este și el un element geografic (la fel ca fenomenele climatice) și că relieful – deci geografia – totuși influențează limba (o izolează, o face să se dezvolte singură dacă e vorba de munți, râuri, junglă etc, dacă e vorba de stepă, de pildă, o apropie de alte limbi, de la care împrumută, cu care intră în contact).
În unele momente intră în detalii de lingvistică pe care nu le-am analizat prea mult pentru că mă depășesc. Dar trebuie să spun că nu pot accepta pur și simplu concluziile. Dan Alexe alege atent (presupun) exemplele, astfel încât să-i folosească argumentației. Un exemplu dintr-o limbă, altul din alta, ca în final să ajungă la o generalizare. Deși nu cunosc acele limbi, am dubii că autorul le-ar cunoaște (sunt totuși extrem de multe și diferite, iar Alexe scrie de parcă le-ar ști pe toate). Dacă într-adevăr autorul se pricepe atât de bine la lingvistică, la studii comparate între limbi și familii de limbi, încât să enunțe teorii, atunci el nu se adresează publicului potrivit. Ar trebui să scrie pentru specialiști, astfel încât ipotezele și argumentele sale să fie verificate într-un proces de peer review. Scrierea „sub un unghi ludic” pentru un public neinițiat nu oferă legitimitate considerațiilor sale științifice. Scrierea academică este, desigur, prea plictisitoare și plicticoasă pentru un personaj atât de rock 'n' roll ca Dan Alexe.
Nu mi-a plăcut că trece de la „vom vorbi” (stil academic) la meditații asupra eșecurilor sale sexuale, de la „te va învăța” la „veți mai afla” în același capitol. Nu mi-a plăcut că îl tot pomenește pe Trubetzkoy la fiecare două pagini. Nu mi-a plăcut că face trimiteri repetate la Dacopatia, de parcă prezența Dacopatiei în bibliotecă este o condiție prealabilă pentru a citi volumul dat. Nu mi-a plăcut că trece de la știință la referințe din cultura pop.
În cea mai mare parte sunt texte pe care i le-am mai citit pe facebook și mi-au plăcut. Dar sunt bune și puse alături pentru că forma de carte oferă mai multă coerență demersului. De citit, în ciuda neajunsurilor și orgoliului neîntrecut și imposibil de măsurat al autorului.
Un roman curios. Deși nu e foarte lung, se atinge de multe: comunism, viața la bloc, viața la țară, tineri, bătrâni, familii disfuncționale, relații pUn roman curios. Deși nu e foarte lung, se atinge de multe: comunism, viața la bloc, viața la țară, tineri, bătrâni, familii disfuncționale, relații parentale, singurătate, căutare, atașare etc. Reușește să le combine pe toate într-un fel unic și nu mi s-a părut a fi o lectură grea. Am citit la un drum lung cu autocarul și a curs lectura destul de ușor. Finalul a fost un pic meh.
Am simțit, după mulți ani de când nu am mai deschis o carte de Murakami (Haruki), aceeași atmosferă pe care o întâlneam la el: realism îmbinat cu mister și aproape-supranatural.
For the longest time I believed I have read this novel as a kid. There is just so much Crusoe in popular culture, that it altered my memory. I did havFor the longest time I believed I have read this novel as a kid. There is just so much Crusoe in popular culture, that it altered my memory. I did have a translated copy, but now I think that that was a retold version for a younger audience. It came as a surprise to me, while reading, that this is my first time doing so, for I love Robinsonades and survival novels/movies.
There are so many ways to interpret Defoe’s novel that I don’t know where to begin. Robinson Crusoe starts off as a self-discovery text, becomes a survival novel, a religious one, ends up an adventure. My first priority was the aspect of survival on an uninhabited island. Crusoe as a castaway having to fend off for himself was why I wanted to read it and why I read this kind of novels in the first place. In a way, the experience was disappointing. 28 years on an island and never to completely venture inside the island or on the other side is just wrong. Such a rich island, never to be fully taken advantage of. Of course, Crusoe was content with what he had. He only ate, hunted, grew, gathered what he needed. He was in perfect relation with nature. But I couldn’t imagine eating just goat, fowl (wild, not domesticated, for eggs at least), rice, barley, a turtle once in a while, milk, raisins (not fresh grapes, and not wine) and a few other fruits that he barely mentions. Given the resources at his disposal, he is satisfied with very little and I wonder how did he not get bored or sick with his lack of nutritional diversity. He is on an island and he rarely eats fish. There are many little details which bothered me. It’s safe to say that I have read better novels in this genre, inspired by Crusoe, where survival and adaptation to a new environment are better illustrated. 28 years of survival on an island should have offered more. Should have told us about the hardships of solitude (he’s had two dogs, parrots, and cats, but he doesn’t seem too fond of them, for he rarely mentions them and their importance), the psychological toll of always being alone, of madness, of need for human contact. 28 years should have offered us much much more than unspectacular time jumps.
I see Crusoe as a man living man’s natural history in a fishbowl. Locke would have been pleased to some extent to read Defoe. Crusoe, on his island, is a savage in a primitive natural state. He gathers, then hunts, then takes up agriculture and domestication of livestock. He builds a shelter. He starts making simple tools. Then manufactures more complex ones. (Crusoe was lucky. He salvaged a lot from the shipwreck. Still, he was highly unskilled, reduced to a primitive level.) He lives freely, with little to worry. There are no wild animals and no threats to his security so far. But he gets sick. He discovers God. He then discovers he may not be alone on the island. He begins to live in fear. For many years, he constantly looks over his shoulder. He has seen a footprint and he knows other men must be bad news. He then finds a companion. He rescues him because he needs him, life alone is hard to bear. There are two of them now and there are some basic rules. One rules and one is ruled. Had he stayed on the island he would have probably built a society. But he skips this step, he escapes (back) to civilization.
The religious part of the novel is a product of Crusoe 17th century Englishness. Enlightenment is in full force. Crusoe is undertaking a change spiritually. He is not religious but then finds deliverance by himself. His experiences are the ones that enlighten him, not anyone else. He gets sick in the first year and then he feels better. His life is spared so there must be a God. He never gets sick in the following 27 years, so he must have been right.
Another aspect of Crusoe’s Englishness is his imperialistic view on others. Joyce called Crusoe the embodiment of British imperialism (“the true prototype of the British colonist, as Friday is the symbol of the subject races”). Crusoe is the king, the governor of his island, his dominion, and Friday is always a creature, a savage, a slave, a subject, a servant, a cannibal. (I still can’t fathom that Crusoe, and Defoe respectively, believed that cannibals only eat other humans, and that they have never tasted anything else. I understand it still was a time of discoveries, but surely no one is that set in his beliefs, in his exceptionalism, to believe that.) Friday needs saving. He needs to be converted in a model Christian. If Crusoe found God by himself, Friday needs teaching. Crusoe undertakes now another role, that of a (European) missionary. He lingers if other cannibals should be pointed towards the right ways. There is some cultural relativism that he sees, but nevertheless he concludes that his way is the right way. His way is the absolute standard of morality.
The adventure in the end was meh. He had to get out, but not necessarily this way. I guess Defoe, as any other writer, wanted to appeal to all kinds of different readers so they would buy his book.
I won’t say Defoe is a great writer. He definitely had ideas, but his execution was hurried and full of inconsistencies. He didn’t seem to research much of what he was writing. He writes in a time where information travels by word of mouth, but still, just hearing something is not enough to use it. The island is carefully set in the Caribbean, but somehow there are penguins there. The chronology of Crusoe’s stay on the island is full of errors. Although Crusoe specifies multiple times that his calculations are off only by one day, his memories are off by years in some instances.
Reading this in its original English was a gruesome experience. I should have stuck with a translated, modern version....more
Aș fi preferat să nu știu niciodată cine este Alexandra, să nu-i spună nimeni niciodată că e victimăNu există destule lacrimi pentru atâta suferință.
Aș fi preferat să nu știu niciodată cine este Alexandra, să nu-i spună nimeni niciodată că e victimă, supraviețuitoare sau erou, să nu aibă nevoie de ajutor sau compasiune, ci să fie doar o față în mulțime care-și trăiește viața în siguranță într-o țară normală. Aș vrea să trăiesc într-o țară normală printre oameni normali, nu monștri....more
Deși are o mulțime de personaje și o acțiune care se întinde timp de trei secole jumătate, romanul are un singur protagonist: podul. Acest pod le-a văDeși are o mulțime de personaje și o acțiune care se întinde timp de trei secole jumătate, romanul are un singur protagonist: podul. Acest pod le-a văzut pe toate: iubiri și dușmănii, sărbători și tragedii, lupte și împăcări, dezastre și progres, retrasări de granițe, venirea, plecarea și moarte unor imperii. Peste el trec oameni de toate religiile, armate ale diferitelor puteri, în ambele direcții. În toate, el a rămas nemișcat, un martor tăcut, care nu judecă și nu se implică. Distrugerea lui în 1914 este de fapt distrugerea felului în care a curs istoria până atunci. Acest lucru trebuie să aducă schimbări majore și timpuri mult mai tumultoase decât a văzut podul și orașul până atunci.
Timpul trece, aproape mereu încet, așa cum o face și râul, iar autorul observă neimplicat viața orașului și a comunității, tot așa de detașat cum o face și podul. Spre deosebire de pod, însă, Andrić nu tace și comentează felul în care evoluează istoria și se schimbă natura oamenilor. Având în vedere că se uită la 350 de ani de istorie, are cum să observe marile și micile schimbări.
Un roman istoric atipic și foarte interesant....more
Întâmplător, după vreo jumătate de an în care a stat pe raft, am luat să răsfoiesc această antologie exact în ziua în care s-a născut Mariana Codruț (Întâmplător, după vreo jumătate de an în care a stat pe raft, am luat să răsfoiesc această antologie exact în ziua în care s-a născut Mariana Codruț (01.11). Nu cred în paranormal, dar uneori mă mai gândesc la coincidențe.
Nu sunt mare amator de poezie, iar dacă sunt, cu siguranță nu înțeleg multe din ce citesc. Aici am găsit câteva poezii pe placul meu.
în unele seri
în unele seri rămânem singuri în lume. și pentru că ne e silă în egală măsură de aceleași cuvinte neîncăpătoare și confuze, ne mărturisim unul altuia printr-o întrebare: ți-e frică de moarte? și dacă răspunsul vine: acum nu!, fiecare știe că aceasta-i deplina confirmare a dragostei.
_________________
totul e menit
totul e menit pentru înscrierea pe orbită, dar viața mea își urmează cursul după o necunoscută filozofie: chinuit plîns, rîs fără logică, bucurie mai vulnerabilă decît raza răsfrîntă de un măr.
și adesea, într-un moment fără nimic aparte, o inexplicabilă recunoștință.
_________________
un exercițiu al solitudinii
un măr verde și rece. o întîmplare vegetală între polii palmelor mele. ți-aș dărui acest măr verde și rece dar între mine și tine – un întunecat ev mediu, milenii și milenii de dispute care ne-au schimbat chipul. nimeni și nimic nu-și păstrează puritatea mai mult de-o clipă. deci nici mărul nici gestul pe care l-aș face ca să împart cu tine povara frumuseții lui (doar știi: frumusețea poate ucide mai sigur și mai durabil decît armele dacă nu ai un metabolism pe măsură ori măcar un îndelungat exercițiu al solitudinii).
aș putea să-ți dăruiesc acest măr – o întîmplare verde și rece pe care o țin în palme privind pe fereastră. dar, pentru că între noi e un întunecat ev mediu, rămîne să-i duc singură povara frumuseții și să-i suport consecințele pînă la capăt.
_________________
însă...
...dacă nimeni nu mă ține de mînă, drumul mi se pare lung și lung. tot acolo voi ajunge și dacă nimeni nu mă ține de mînă. dar drumul mi se pare lung și lung....more
Nu am multe de spus despre acest al doilea volum al Moromeților. Au trecut vreo două săptămâni de la lectură și am rămas mai mult cu un sentiment, decNu am multe de spus despre acest al doilea volum al Moromeților. Au trecut vreo două săptămâni de la lectură și am rămas mai mult cu un sentiment, decât cu detaliile care mi-au atras atenția în timp ce citeam.
Sentimentul seamănă cu melancolia specifică lui Ilie Moromete, împletită cu regrete și neînțelegere. Pentru că indiferent cât s-a chinuit Moromete-tatăl să țină timpul în mâini, să-l modeleze cum a vrut el și să le rezolve el pe toate așa cum credea că știe, acesta a trecut pe lângă Moromete fără să se împiedice, lăsându-l pe prispa sa să vadă schimbările fără să poată face nimic. E cumva o continuare a ideii din finalul primului volum, timpul nu (mai) are răbdare. Au venit comuniștii, activiștii, cotele, CAP-urile parcă prea repede ca să le înțeleagă Moromete. Rupturile din relațiile cu cei dragi – sentimentale, financiare, ideologice –, pe care Moromete spera că le va prinde la loc cândva și că le va aranja cum trebuie, parcă nu au mai ținut cont de el. Nici în bătătura sa, nici în sat, nici în marea schemă a lucrurilor, Moromete nu a mai avut puterea pe care credea că o are.
Volumul doi nu e la fel de bun ca primul, deși nu știu dacă e indicat să le compar. Moromeții II e un roman diferit. Se citește altfel. Poate pentru că așteptam o continuare într-un sens mai clasic, am fost dezamăgit la început. Mi-a fost greu să empatizez sau să depun efort să cunosc personajele noi. Parcă voiam altceva. Eram cumva ca Moromete, într-o fază de negare, deși știam ce trebuia să urmeze în viața satului, în raportul dintre țăran și pământ sau țăran și politică. Aș fi vrut mai multe pagini despre Moromeții la care țineam, decât despre intrigile din partid (asta nu înseamnă că nu am înțeles încărcătura ideologică a romanului și contextul în care a apărut, doar că nu aș fi vrut acestea să fie motorul). Finalul a fost aproape abrupt, pe repede înainte, dar totuși mulțumitor....more
Se pare că Jurnalul lui Defoe, sau mai bine zis al lui H. F., a fost cumva redescoperit începând cu 2020, din motive evidente. Eu însă am ales să-l ciSe pare că Jurnalul lui Defoe, sau mai bine zis al lui H. F., a fost cumva redescoperit începând cu 2020, din motive evidente. Eu însă am ales să-l citesc pentru că în nota pentru Starea de asediu, Camus menționează că Jurnalul din anul ciumei ar fi trebuit să fie sursă de inspirație atunci când lui Jean-Louis Barrault i-a venit ideea unei piese de teatru despre mitul ciumei. În final, Camus nu s-a mai folosit de romanul (nu știu exact cum să-l clasific și se pare că nu sunt singurul) lui Defoe și nici de romanul propriu, ci a inventat ceva nou.
Pe scurt: epidemie, boală, moarte, panică, predicatori ai apocalipsei, optimiști, nepăsători, negaționiști, inconștienți, experți autoproclamați, pseudo-medici, leacuri minune, vrăjitorii, distanțare socială, frică, neîncredere, suspiciune, reguli, carantină, autoizolare, baricadare, lucrători esențiali, buletine săptămânale, străzi goale, oameni care nu pot sta în casă, exod din orașe, stoparea activității economice, șomaj, izolare internațională, oprirea comerțului, donații, empatie, crimă. Acestea și încă multe altele fac evidentă paralela cu pandemia.
Jurnalul este un text lung, cumva cronologic, cu multe digresiuni, despre ciuma londoneză din 1665 (cu un an înainte de marele incendiu din Londra... o serie de tragedii teribile), când a murit aproape un sfert din populația orașului. A fost publicat în 1722, când se auzea despre o altă ciumă în Europa. Comportamentul oamenilor nu s-a schimbat mult între timp.
Textul are valoare documentară, dar nu și literară. Merită citit totuși....more
Loading...
