Tolik Semerik (the author) is around 12 years old when Nazis enter his hometown. The Soviet Army has fThis is the story of Kyiv under Nazi occupation.
Tolik Semerik (the author) is around 12 years old when Nazis enter his hometown. The Soviet Army has fled in disarray. The Nazis where too strong to resist, the Soviets needed to regroup. Tolik is an only child. His mother is a teacher. He sees her rarely; she works long hours. He is mostly at home with his grandparents. His grandpa hates the Soviets. He feels he lived better under the tsar. There were no collective farms then. His grandma is more cautious of saying bad things about the former or the current occupiers. She is very religious.
Tolik is a typical adolescent. He ventures far and wide. He is curious. During the first days of the Nazi occupation, he sees it all. He witnesses the destruction of Khreshchatyk, where Nazi command was stationed (the NKVD planted and left explosives under the buildings), and he sees how Jews are moved to Babi Yar. He then meets a direct witness, someone who escaped the ravine, and tells her story in Babi Yar, with all the killing, the moving corpses and the dead.
In occupied Kyiv hardships soon began. There was little food. Tolik needed to get by and to help his family. There was no income for his grandparents and his mom, no longer a teacher, made little in the factory she worked at for a while. He starts buying and selling stuff on the black market. He was scavenging. At some point, he worked for a butcher who made horse-meat sausages in his home. Tolik was very enterprising. He managed to keep his family alive, with the exception of his grandma.
The years of occupation tell a sort of coming-of-age story. Tolik becomes more aware of his surroundings. He not only sees the darkness in his world but he comments on it. In the end he is transformed. He is no ordinary 14-year-old at the end of the occupation; he is an adult who has witnessed hunger, killing, crime, prostitution, collaboration, prisoners of war marching and dying, Jews marched to their death, Nazi soldiers, Soviet soldiers, resistance, the city, the villages, the bombings—everything.
This is not just a story of Babi Yar. In fact, the Holocaust, the killing in the ravine, makes up a small part of the book. The rest is comprised of stories in occupied Kyiv.
I realized that my grandfather, that great admirer of the Germans, was a fool. That there is in this world neither brains, nor goodness, nor good sense, but only brute force. Bloodshed. Starvation. Death. That I was alive and sitting there with my brushes beneath the stall, but no one knew why. That there was not the slightest hope, not even a glimmer of hope, of justice being done. It would never happen. No one would ever do it. The world was just one big Babi Yar. And there two great forces had come up against each other and were striking against each other like hammer and anvil, and the wretched people were in between, with no way out; each individual wanted only to live and not to be maltreated, to have something to eat, and yet they howled and screamed and in their fear they were grabbing at each other’s throats, while I, a little blob of watery jelly, was sitting in the midst of this dark world. Why? What for? Who had done it all? There was nothing, after all, to hope for! Winter. Night.
‘You stupid woman, you don’t understand a thing!’ Gramp shouted. ‘To hell with their lousy promises. But don’t you go comparing Hitler with Lenin or Stalin. He is at least a clever German, and they were just our own good-for-nothings.’ ‘They’re all as bad as one another,’ Lena said. ‘It’s the same story over and over again: whoever happens to be the latest scoundrel to get into power always declares right away that till he came along everything was wrong, that the struggle for a better future was only just beginning, and that therefore people would have to make sacrifices. Right from the outset—sacrifices! Sacrifices! The scoundrels!’
The most frightening thing on earth was death. It was such a terrible thing when a person died, even a very old person, even if it was the result of illness or just naturally, from old age. Was it not enough to have such a frightful prospect ahead of us in any case, without people continually inventing new artificial ways of bringing death about, arranging more and more of those cursed famines, executions and Babi Yars?
It is an interesting read from another point of the view: when it was first written and sent to the local Soviet publisher, the book was heavily censored. Kuznetsov seemed to have been unaware of how damning to the regime his book could be. He says that he writes things truthfully, as they happened, but in a dictatorship this doesn’t work. In the English version, after Kuznetsov emigrated, he did something remarkable: he included and highlighted all the censored words, sentences, paragraphs, and pages, as well as all the new additions. When you read it, you get the sense of how censorship actually works, of how a simple omission can change completely the meaning and the feeling of a story. How, with just a stroke of the pencil, a villain can become a hero. You also see what was sensitive to the regime, what was acceptable, and what was not (not always what you would expect).
I studied his hands. They were the big hands of a farm worker, with thick, calloused fingers and broken nails. He was obviously a very skilful operator who stole and sold grain belonging to the government, took a whole pile of money from Degtyaryov for it, smiled and went on his way. I never saw him again and never shall see him, but he engraved himself on my memory, perhaps because he put his arm round me like a father. At all events, because of him the whole frightful situation became even more confused for me. Those men who operated the machine-guns in the Yar had probably been the same sort of people, who knew how to handle horses, had unattractive wives and big-eared little boys. They would boil up their coffee on a bonfire, grasp the handle of a machine-gun as if it were the handle of a plough and shoot, and then go back and boil some more coffee and tell each other jokes…
How many there were of them we shall never find out. All the officially published figures are only estimates, changed to suit the occasion. All the same I believe that no major crime against society can remain undetected. Some old Masha who saw everything will always turn up, or else a few people—a dozen, two or even just one—will manage to escape and live to tell the tale. However much you burn and disperse and cover over and trample down, human memory still remains. History cannot be deceived, and it is impossible to conceal something from it for ever.
Billy Pilgrim is a young boy. He is still a child, although he is of age to be drafted into the US Army toward the end of the Second World War. He doeBilly Pilgrim is a young boy. He is still a child, although he is of age to be drafted into the US Army toward the end of the Second World War. He doesn’t experience much of the war on the battlefield, doesn’t fire any bullets, doesn’t even have a gun. He is taken prisoner early on. He and many other American POWs are moved around, in slow trains, with little food or water, until they arrive in Dresden. They work there in a syrup factory. One month into their stay in Dresden, the city is bombed. It is the apocalypse. The city is destroyed and many people die (Vonnegut says that 135.000 died, but the recent estimates are around 25.000. Still, a very tragic death toll, which left a mark on the author and on Billy). Billy survives. The POWs were living and sheltering in a former slaughterhouse. After the war, Billy gets back home in his fictional NY town. He becomes an optometrist, marries a rich, albeit unattractive, girl. Has children and is happy (or content) with his life. But there is more to his story than this.
Billy has never recovered from the war. He has what we now call post-traumatic stress disorder. The psychological toll of war was too great for him. He finds solace in reading cheap SF. The science-fiction gets mixed with his life. He is abducted by aliens. He sees time as a non-linear construct. He is simultaneously here, now, and there, in the war, or in other important moments of his life. The alien abduction allows Billy to escape reality. This way he understands that there is no free will, that there is no point in looking for meaning in war or anything else. Everything that is meant to be will be. (Similarly, the alien abduction allows the author to jump in time and to adopt a non-linear narrative structure.)
This is the story of Billy, but it is also the story of the narrator, who introduces himself in the first chapter, as well as the story of Vonnegut. These are sad stories of people trapped in a war they didn’t choose, trapped in a city bombed by their compatriots, where many innocent people died, and trapped in lives over which they have little control.
Eight Dresdeners crossed the steel spaghetti of the railroad yard. They were wearing new uniforms. They had been sworn into the army the day before. They were boys and men past middle age, and two veterans who had been shot to pieces in Russia. Their assignment was to guard one hundred American prisoners of war, who would work as contract labor. A grandfather and his grandson were in the squad. The grandfather was an architect.
The eight were grim as they approached the boxcars containing their wards. They knew what sick and foolish soldiers they themselves appeared to be. One of them actually had an artificial leg, and carried not only a loaded rifle but a cane. Still—they were expected to earn obedience and respect from tall, cocky, murderous American infantrymen who had just come from all the killing at the front.
And then they saw bearded Billy Pilgrim in his blue toga and silver shoes, with his hands in a muff. He looked at least sixty years old. Next to Billy was little Paul Lazzaro with a broken arm. He was fizzing with rabies. Next to Lazzaro was the poor old high school teacher, Edgar Derby, mournfully pregnant with patriotism and middle age and imaginary wisdom. And so on.
The eight ridiculous Dresdeners ascertained that these hundred ridiculous creatures really were American fighting men fresh from the front. They smiled, and then they laughed. Their terror evaporated. There was nothing to be afraid of. Here were more crippled human beings, more fools like themselves. Here was light opera.
This was my first Vonnegut novel. Not really what I expected, but I feel there are more to come....more
Cred că îmi plac cărțile lui Radu Oltean pentru că-mi dau prilejul să mă simt copil fără să renunț la calitatea de adult. Mă informez pe subiecte istoCred că îmi plac cărțile lui Radu Oltean pentru că-mi dau prilejul să mă simt copil fără să renunț la calitatea de adult. Mă informez pe subiecte istorice interesante, dar mă bucur și admirând ilustrații (pe subiecte în care imaginația mea nu face față complet).
Am tot așteptat să apară Din vremea lui Tudor, după care am tot așteptat să citesc volumul (nefiind chiar o carte pe care să ți-o iei la drum, a stat vreo câteva luni pe raft). Povestea este interesantă, bine simplificată și, totuși, suficient de detaliată pentru a-ți face o idee cuprinzătoare asupra perioadei, a actorilor implicați, a conflictelor și problemelor. Unele paranteze mi-au părut, însă, prea mari. Ilustrațiile și reconstituirile vin în ajutor. Chiar dacă autorul e mai mult ilustrator decât istoric, am simțit că ilustrațiile, ca pondere în volum, sunt în plan secund (au fost cam puține). Dar măcar au fost frumoase și informative.
Levitsky and Ziblatt examine the ways in which our democracies die. They provide some historical examples, from Europe and Latin American, but their mLevitsky and Ziblatt examine the ways in which our democracies die. They provide some historical examples, from Europe and Latin American, but their main focus is the US. There are plenty of bad examples in the American history to illustrate their points.
They offer four key indicators of authoritarian behavior: rejection of democratic rules of the game; denial of the legitimacy of political opponents; toleration of encouragement of violence; readiness to curtail civil liberties of opponents and the media. By answering some key questions, we can see if our own political leaders have some authoritarian tendencies or not. These key indicators could have been used for some statistical work or for some scientific method, but the authors don’t go too much into them. The whole book is more of an extended essay.
They are concerned about Trump and the state of the US democracy. A strong democracy does not only rely on the Constitution and the rules of the game, but on some guardrails and unwritten norms and understandings. In the US, these guardrails were strong enough to curtail the rise of populists (Trump was not the first one), to stop attacks on the democratic institutions (like court packing or ruling by decree). The political parties had a mutual understanding to respect and tolerate each other. They recognised the other party as legitimate and even though they did not have the majority all the time, they respected the right to exist of the other. The guardrails were strong enough.
However, in recent decades, from the 90s onward, these guardrails lost in strength. American democracy started to erode. More and more direct attacks on each other began a process of polarization in the American society. The supporters of one party see the other as an enemy. No reconciliation is possible. The GOP moved to the extreme right. The unwritten rules were broken more and more often. In 2016, a 150-year tradition of not opposing a sitting president to appoint a Supreme Judge was broken by the Republicans. Since then, the Republicans stopped speaking against their own, even if they saw that a demagogue was threatening their democracy.
Unfortunately, the book was written in 2017, after just one year of Trump presidency. The conclusion, up to that point, was that the rest of the US institutions managed to contain, to some extent, the chaotic presidency, however the damage to democracy was big and very hard to repair. For the rest of the world, the conclusion is that the American democracy is far from perfect and is just as fragile as the others. The American constitution is very lax, and unwritten norms and precedents were very powerful up to recent times. This changes now. We see norm-breaking at an unprecedented scale. Another conclusion is that we don’t often see the erosion of democracy. When we do, it may be too late.
Because there is no single moment – no coup, declaration of martial law, or suspension of the constitution – in which the regime obviously “crosses the line” into dictatorship, nothing may set off society’s alarm bells. Those who denounce government abuse may be dismissed as exaggerating or crying wolf. Democracy’s erosion is, for many, almost imperceptible.
By capturing the referees, buying off or enfeebling opponents, and rewriting the rules of the game, elected leaders can establish a decisive – and permanent – advantage over their opponents. Because these measures are carried out piecemeal and with the appearance of legality, the drift into authoritarianism doesn’t always set off alarm bells. Citizens are often slow to realize that their democracy is being dismantled – even as it happens before their eyes. One of the greatest ironies of how democracies die is that the very defense of democracy is often used as a pretext for its subversion.
Despre Maria Ressa și luptele ei cu regimul lui Duterte știam dintr-un capitol din Asta nu e propagandă, de Pomerantsev. A fost chiar interesant să ciDespre Maria Ressa și luptele ei cu regimul lui Duterte știam dintr-un capitol din Asta nu e propagandă, de Pomerantsev. A fost chiar interesant să citesc perspectiva ei asupra lucrurilor, într-o carte autobiografică, în care se concentrează pe parcursul ei profesional și pe felul în care a ajuns să lupte cu un regim profund corupt și cu marile platforme de tehnologie, în special Facebook, care contribuie la instaurarea regimurilor corupte, nedemocratice.
Nu pot să-i judec prea mult activitatea jurnalistică. Nu am urmărit Filipinele și peisajul mass-media de acolo, nu i-am urmărit reportajele și nu i-am citit textele. Pot să accept doar lunga listă de laude și oameni importanți, în care am încredere, care o susțin. Nobelul pentru Pace cântărește mult și el. În cartea sa, mă convinge. În special pentru că am ajuns la concluzii asemănătoare despre felul în care democrațiile se erodează din cauza marilor companii tehnologice și a rețelelor sociale.
Fiind pe Facebook de mai mult de 15 ani, am observat cum se schimbă treptat algoritmii, cum se modifică feedul, cum se schimbă conținutul promovat și accentul pus de companie. Dacă înainte erau promovate știrile, acum ele sunt marginalizate, fiind preferat conținutul care naște emoții puternice, cu cât mai negative cu atât mai bine, conținut care incită la ură, care naște frică și violență.
Dintr-un potențial motor al democrației, al comunicării și al dezvoltării relațiilor sociale, Facebook a devenit principala sursă de polarizare în societate, mizând pe dezvoltarea unor bule și pe confruntările dintre ele. Nu mai contează adevărul, presa de calitate și bunăstarea utilizatorilor. Oamenii politici și inginerii sociali din staff-urile lor au știut cum să profite de goana după profit a companiilor tehnologice.
Strategiile au fost diferite. Mai întâi au acționat într-un „gol” al moderării, pentru că o companie gigant ca Facebook/Meta nu a știut să-și vegheze spațiul de pe platformă, permițând tot felul de comportamente, lăsate nesancționate, precum comportamentul neautentic coordonat, prin care un grup relativ mic de oameni poate înainta și promova masiv o agendă sau o problemă politică. Mai apoi, strategiile s-au bazat pe folosirea unor nuclee de influenceri și pagini publice care prin ură, minciuni și manipulare reușesc să decredibilizeze presa și opoziția politică.
Oamenii de la Facebook au devenit conștienți de aceste lucruri, inclusiv prin faptul că Maria Ressa le-a comunicat direct ceea ce se întâmplă în Filipine – o țară cu cel mai mare grad de prezență pe Facebook și o țară în care companiile tehnologice testează tot felul de produse, bazându-se pe golurile din legislație și pe lipsa de oversight. Facebook s-a arătat îngrijorat în public, însă a continuat să se axeze pe profit, ignorând efectele profund nocive pe care le are asupra a miliarde de oameni.
Rappler-ul fondat de Maria Ressa, alături de cele trei prietene/„surori” ale sale, pare o instituție de presă serioasă. S-a folosit de Facebook, la începuturile sale, crezând în potențialul său de a conecta oamenii și de a duce la ei știri de calitate și investigații care demascau corupția, crimele și ilegalitățile regimului lui Duterte. Echipa de la Rappler a profitat de pe urma feedback-ului primit de la cititori, de pe urma datelor pe care ei le puneau la dispoziție, pentru a le oferi materiale jurnalistice care să-i intereseze, i-a implicat în decizii și în felul în care făceau jurnalism. Cu timpul, însă, Facebook a început să folosească diferit aceste date.
Rappler a ajuns ținta regimului, care a folosit masiv Facebook pentru a manipula și pentru a legitima atacurile asupra Rappler făcute în justiție. Recent, la putere în Filipine a ajuns fiul unui fost dictator, care a furat peste 10 miliarde de dolari din vistieria statului cât a fost la putere. Cum? A folosit rețelele, grupurile și influencerii de pe Facebook pentru a rescrie istoria. Iar Rappler se confruntă cu numeroase chemări în justiție, activitatea fiindu-i profund afectată de cheltuielile pentru avocați.
Concluzia Mariei Ressa e că Facebook este profund nociv pentru democrații. Datele pe care le folosește pentru a ne influența comportamentele duc la un fel de sclavie, de care nici măcar nu suntem conștienți.
O să citez câteva fragmente mai lungi care ilustrează câteva din ideile din carte ale autoarei.
Atacurile de împart în mai multe categorii. Există sock puppets, sau conturi false care atacă sau laudă; mass reporting, care înseamnă acțiuni organizate pentru a induce un impact negativ asupra contului-țintă; și astroturfing, sau postarea de fabricații sau minciuni concepute pentru a da impresia de sprijin popular, de la „firul ierbii”, sau de interes public pe o chestiune dată.
[…] Facebook, un site despre care milioane încă credeau că pune accent pe comunitate și pe conexiunea între oameni, a înlocuit media tradițională. Nu ne dădeam seama că acei „creatori de conținut”, cu postările lor bădărănești, uneori obscene și manipulatoare, treceau acum drept experți într-ale politicii, ba chiar drept jurnaliști care relatează „fapte”. Astfel de conturi erau parte din nucleul unei mașinării de propagandă care își intimida și hărțuia adversarii și își incita la violență susținătorii. La fel s-a întâmplat cu Stop the Steal în Statele Unite, cu revoltele antimusulmane în India, cu invazia Ucrainei de către Rusia și cu multe alte evenimente din întreaga lume. Facebook nu doar că a oferit o platformă pentru mesajele acestor propagandiști sau cel puțin le-a facilitat; în realitate, le-a acordat tratament preferențial, pentru că furia e moneda de schimb contagioasă a mașinăriei de profit a Facebook. Doar furia, indignarea și frica au determinat tot mai mulți oameni să acceseze, de mai multe ori pe zi, Facebook. Violența a îmbogățit Facebook.
Era important să definim ce înțeleg oamenii prin „obiectivitate”, pentru că termenul e folosit pentru a-i ataca pe jurnaliști pe motiv că ar fi necinstiți sau partizani. De asta și am reacții atât de intense pe această temă. Întotdeauna înlocuiesc „obiectivitate” cu „bun” pentru a descrie un jurnalist. Un jurnalist bun nu caută echilibrul – când, să zicem, un lider mondial comite crime de război sau spune minciuni sfruntate cetățenilor săi –, pentru că asta ar crea o falsă echivalență. Când un jurnalist îi înfruntă pe cei puternici, cel mai simplu și mai sigur e să scrie despre asta într-un mod „echilibrat”. Dar o astfel de abordare este una lașă. Un jurnalist bun, de exemplu, nu va acorda timp și spațiu egal de emisie negaționiștilor schimbărilor climatice, pe de o parte, și oamenilor de știință specializați în asta, pe de cealaltă. Jurnaliștii buni se situează pe partea dovezilor, a faptelor incontestabile.
Convingerea mea e că Facebook e una dintre cele mai grave amenințări la adresa democrațiilor din întreaga lume și sunt consternată că noi suntem cei care au permis ca libertățile să ne fie devorate de lăcomia companiilor de tehnologie, preocupate doar de creștere și de venituri. Tehnologia ne-a înmagazinat experiențele și datele personale, le-a organizat cu ajutorul inteligenței artificiale, ne-a manipulat cu ele și a creat comportamente la o scară care scoate la iveală tot ce e mai rău în umanitate. Shoshana Zuboff, profesor emerit la Harvard Business School, a numit modelul de afaceri care exploatează toate astea „capitalism de supraveghere”. Noi toți am permis să ni se întâmple așa ceva.
Oferind exemplul unui fals distribuit de peste 330.000 de ori și al unui articol de fact-checking care a strâns doar 3500 de distribuiri, autoarea afirmă:
[...] sunt atât de eficiente rețelele de propaganda pentru rescrierea istoriei: distribuirea, răspândirea unei minciuni e cu mult mai mare decât a fact-checking-ului care o demontează, iar în momentul în care minciuna este devoalată, cei care au crezut-o refuză adesea să-și schimbe opiniile, în concordanță cu impactul social media asupra comportamentului uman în alte părți ale lumii.
Cinci texte scrise în jurul unor teme profund existențialiste.
În Zidul, avem un zid fizic, o așteptare a morții în fața plutonului de execuție. AbsurCinci texte scrise în jurul unor teme profund existențialiste.
În Zidul, avem un zid fizic, o așteptare a morții în fața plutonului de execuție. Absurditatea și hazardul pot transforma viața în moarte. În fața morții, personajul principal are totuși libertatea de a alege, o libertate pe care nu i-o poate lua nimeni.
Camera este un spațiul al izolării, atât fizice, cât și emoționale. Avem aici două ziduri metaforice, între persoane care se iubesc. Și aici, personajul principal are puterea de a alege în fața conformismului și așteptărilor din partea societății.
Paul Hilbert, din Erostrat, se autoizolează față de societate. Pare să-și dea seama de absurditatea existenței sale și caută un mod să se revolte, însă nu e convins până la capăt (ceea ce existențialiștilor nu le prea place).
Lulu, din Intimate, este un alt personaj indecis, care se află undeva între dorința de libertate, de a evada, și sentimentul de responsabilitate față de alții și față de rolul prescris ei de societate.
Copilăria unui stăpân este cea mai dezvoltă nuvelă din volum și care, până la final, a ajuns să-mi placă cel mai mult. Lucien este tânărul al cărei formare o urmărim. Din copilărie până la maturitate vedem cum i se construiește și definește identitatea, felul în care convingerile altora le influențează pe cele proprii. Avem o luptă între conformism și libertate individuală.
Din păcate, textele nu sunt foarte memorabile. ...more
Avem aici mărturiile a opt români supraviețuitori ai Holocaustului, culese și publicate inițial în 2009. De fapt, nu sunt mărturii, sunt portrete – unAvem aici mărturiile a opt români supraviețuitori ai Holocaustului, culese și publicate inițial în 2009. De fapt, nu sunt mărturii, sunt portrete – un gen ziaristic din ce în ce mai rar. Portretele sunt scrise foarte bine. Sunt emoționante și tulburătoare. Lovesc exact cum trebuie și (sper) unde trebuie. Deși e un volum micuț, ar putea fi citit lejer într-o jumătate de oră, totuși nu ai cum să nu faci pauze în care să te reculegi și să te liniștești.
Acum, în 2024, din cei opt mai sunt în viață doar doi. Șase dintre ei (dar și alții) au fost intervievați la sfârșitul anilor ’90 de Shoah Foundation/Visual History Archive, organizație înființată de Steven Spielberg după ce a făcut Schindler’s List. Unele mărturii video sunt disponibile dacă îți faci cont, la altele poți ajunge doar printr-o instituție (bibliotecă) cu acces instituțional. Despre Leonard Zăicescu a apărut un articol recent în Europa Liberă. Trei din supraviețuitorii din acest volum au publicat cărți/memorii despre Holocaust....more
După Cornul inorogului am zis că aş mai citi romane de Bogdan Creţu. Totuşi, am evitat Mai puțin decât dragostea. Nu știu de ce, dar se pare că inDupă Cornul inorogului am zis că aş mai citi romane de Bogdan Creţu. Totuşi, am evitat Mai puțin decât dragostea. Nu știu de ce, dar se pare că intuiția îmi era bună.
Romanul pare să aibă toate elemente, are o poveste (de fapt, mai multe), personaje interesante (unele), intrigă șamd, dar au fost legate neinspirat. Pot să trec peste faptul că m-am plictisit deja de traume din comunism, de parcă România post-decembristă duce lipsă de ele. Pot să trec și peste faptul că lucrurile se aranjează aici într-un stil telenovelistic, de care autorul, prin vocea personajelor sale, este conștient și autoironic. Pot să trec peste marea de coincidențe. Dar nu pot să trec peste atâtea pagini de umplutură.
Cred că două treimi din text puteau fi tăiate. Sunt doar balast. Nu adaugă nimic. Descrierile sunt clare și sugestive din primele fraze, nu e nevoie de o pagină de completare pe același loc. Nu pot să-i iert unui autor când îmi irosește timpul. Am devenit conștient de această sete a autorului de a scrie și descrie de pe la al doilea capitol, ceea ce mi-a stricat tot cheful pentru mai departe. Lectura a devenit obositoare. De ce să tot citești același lucru rescris, parcă la nesfârșit, cu alte cuvinte?
Crețu e un scriitor erudit. Face multe trimiteri interesante. Își găsește inspirația în domenii diverse. Dar ar trebui să fie mai potolit la scris. Și un pic mai atent la detalii. (De pildă, cronologia vieții Mariei nu are sens, având în vedere punctul de pornire – anul nașterii sale – oferit în text. Nici detaliile despre misiunile în Afganistan nu sunt veridice, pentru că nu corespund felului în care acestea se desfășurau. Mai există și câteva mici anacronisme.)
Am observat că autorul e un pic chinuit de ideea de milă, care apare obsedant și în acest roman, ca și în precedentul. E și un pic obsedat de voi femeile și de voi bărbații. E și cam siropos.
Sara nu era o făptură făcută pentru a fi strânsă în brațe tradițional-bărbătește. Sara nu putea fi dominată. Sara putea să se supună, dar nu putea fi supusă. Cel puțin nu de el.
Poate că e mai simplu așa, să te atașezi de o fantasmă decât de un om în carne și oase. Pentru că și suferința asta, când se blochează omul în ea, are partea ei de ipocrizie. Și atunci, cum rămâne cu cei care se iubesc ani și ani la rând? Probabil își construiesc fantasme unul despre celălalt. Iubirea e imaginație continuă. Fugă din imediat. Nu iubim aici și acum. Iubim proiectat undeva în mintea și sufletul nostru. Dragostea e mai puțin decât dragostea. Sau mai mult. Tot aia.
Din Paradis nu se poate evada decât într-o direcție. E o singură cale. Iadul.
I must admit, I don’t spend much time researching the books I am buying/picking up. Most of the time, a trusted recommendation, the name of the authorI must admit, I don’t spend much time researching the books I am buying/picking up. Most of the time, a trusted recommendation, the name of the author, a well-written review or a feeling about what the book is about is enough. In this case, I was under the impression that I would get Vasily Grossman’s texts published in Krasnaya Zvezda throughout the Second World War, which would have been good enough. Instead, I got his unpublished and uncensored notes from the war, with very detailed context by the editor, something even better. However, now I need his texts, in the form they were published, for comparison.
Grossman was not fit to fight, but he spent almost three years (out of four) on different fronts with the Red Army. He lived amongst the soldiers, and he gained their trust. His reporting became very popular both on the frontline and back home. Krasnaya Zvezda, the Red Army’s official newspaper, became more popular and read than other, more widespread newspapers. This was all thanks to Grossman and his style of reporting. He was not interested in official propaganda, in big battles and big victories; he was focused on the individual. He picks characters and follows them: soldiers, commanders, infantry, tanks corps, aviation, snipers, people under occupation and people freshly liberated, collaborators, women – auxiliary staff, nurses, campaign wives, rape victims, children. He had some time off in 1942 and he wrote a very well-received war novel. He was appreciated and published even though he was not following any directives. With time, however, his articles were modified and censored. He became very frustrated with this.
He was with the Red Army when it retreated from Ukraine – a very sad time for him. He knew that his mother didn’t get out and he would probably never see her again. He was at Stalingrad for most of the battle. He was with the counter-offensive: at Kursk, liberating Ukraine, in Poland – in Warsaw and Lodz, but also at Majdanek and Treblinka, and all the way to Berlin. Sometime during 1943 he was becoming aware of Soviet antisemitism, at the time when he was discovering the scale of the Nazi atrocities. He was also a Jew. The official Soviet propaganda did not recognize the Nazi antisemitism and Holocaust as a distinct crime, and every time Grossman reported on this, he was censored. He worked, together with other writers, on The Black Book (of Soviet Jewry). It was not allowed to be published in the Soviet Union.
One reason I became interested in Grossman is because I knew he was with the Red Army when it got to Treblinka. When he got there, there was nothing left of Treblinka but fields and roads covered in ashes, a few personal effects sticking out from them and a handful of survivors hidden in the forest. However, Grossman was able to write a beautiful, albeit sad, tragic and heart-piercing essay. (It was not published in Krasnaya Zvezda, but in Znamya, a few months later). Thankfully, this essay is quoted in full. It is an impressive long piece of reconstructive journalism, where Grossman pieces together everything he learns there, all the small details, all the survivors’ and witnesses’ testimonies, to tell the story of Treblinka and its factory of death, from the moment people arrived there to the last days of the camp. He gets almost everything right (apart from the number of victims, which was estimated better later, on different methodology).
‘It was a luxury to get a bullet’, said Kozensky, a doctor who escaped from the camp. People said to me that it was many times more terrible to live in Treblinka than to die there.
It is a miracle that Grossman’s notes survived. Some of them would have been reason enough for a death sentence in the era of Stalinism. On the counter-offensive, Grossman notices more and more than the Red Army is not what he had idealized. After crossing into Poland and then into Germany, he saw how Soviet soldiers became beasts, interested only in raping and looting. It was very sad for him, even though he remained loyal to the Army. He could not forget the sacrifice and the resilience at Stalingrad.
He used his notes in his later novels: For a Just Cause and Life and Fate. The first one was censored, published and then, a few years later, removed from the libraries. The second one, his masterpiece, where his family is the inspiration, where there is a tribute to his mother, where he puts on the same plate Nazism and Stalinism, was never published during his lifetime (it is a miracle a copy survived and found later)....more
What is the definition of Capitalism? The exploitation of man by man. And what is the definition of Communism? The exact opposite.
An old man with a bi
What is the definition of Capitalism? The exploitation of man by man. And what is the definition of Communism? The exact opposite.
An old man with a big bushy grey beard knocks on the door of Heaven. Peter Petrovich greets him and asks him firmly: ‘Who was your father?’ ‘An industrialist.’ ‘And your mother?’ ‘The daughter of a merchant.’ ‘And your wife?’ ‘An aristocrat.’ ‘And what did you do all your life long?’ ‘I travelled and wrote books.’ ‘Bourgeois stock,’ Peter notes. ‘It will be difficult, but tell me your name?’ ‘Karl Marx.’
I got this book for the jokes. It wasn’t the wisest choice, but there is not much to choose from. Political jokes need, most of the time, context, otherwise they are not funny. I know enough about Communism, but local details may not be familiar to me.
At a concentration camp in Siberia, several inmates are talking with each other about why they are in the camp. One says, ‘I am here for saying that Karl Radek was a counter-revolutionary.’ The second says, ‘Isn’t that interesting? I am here for saying that he was not a counter-revolutionary.’ They turned to the third man and asked, ‘What are you here for?’ He answered: ‘I am Karl Radek.’
How do the Czechs know that the Earth is round? In 1945 the imperialists were driven out to the west and in 1968 they returned from the east.
A donkey is standing next to a Trabant. He turns to the car and asks it, ‘What are you?’ ‘I am a car,’ says the Trabant. ‘What are you?’ ‘Oh,’ says the donkey, laughing, ‘I am a horse.’
Ben Lewis researches Communist political jokes across the Soviet bloc. He seems serious about it. He mentions that there are different lines of thought. First comes the minimalist position that considers political jokes an expression of public opinion, nothing more, and that they had no effect on the system. The maximalists argue that the jokes brought down Communism, because ‘every joke is a tiny revolution’ (George Orwell). And then there are the denials that say joke-telling actually helped prolong Communism, because it was a way to blow off steam, and so it was advantageous to the system.
After the October Revolution, God sends three observers to Russia: St Luke, St George and St Peter. They send him three telegrams. ‘I’ve fallen into the hands of the Cheka – St Luke.’ ‘I’ve fallen into the hands of the Cheka – St George.’ ‘All’s well. Doing fine. Cheka Superintendent Petrov.’
An old peasant woman is visiting Moscow zoo, when she sets eyes on a camel for the first time. ‘Oh my God,’ she says, ‘look what the Bolsheviks have done to that horse.’
Lewis is a maximalist. From the beginning he wants to prove that jokes were the reason Communism failed. As his research advances, he can’t prove that.
A dissident arrives at a remote village, to which he has been exiled. Everywhere seems deserted, but as he gets towards the centre of town he notices an overpowering horrible smell. In the main square he comes across a big crowd of people standing quietly in a lake of sewage coming up to their chins. Suddenly he falls in. He starts flailing his arms and shouting in disgust, ‘Yuk! I cannot stand this! How can you people just stand here not doing anything?’ They reply, ‘Shut up and keep still, you are making waves.’
He writes a history of Communism through jokes. He uses underground humour and official satire. He discovers, to his disappointment, that only 200,000 people were sent to the Gulag by Stalin for anti-Soviet propaganda (jokers), and even more disappointment that in other countries it was a few thousand or a few hundred. How can he prove this theory if ‘only’ 200,000 people were sent to the Gulag for jokes?
A clerk hears laughing behind the door of a courtroom. He opens the door. At the other end of the room, the judge is sitting on the podium convulsed in laughter. ‘What’s so funny?’ asks the clerk. ‘I just heard the funniest joke of my life,’ says the judge. ‘Tell it to me.’ ‘I can’t.’ ‘Why not?’ ‘I just sentenced someone to five years’ hard labour for doing that.’
Who dug the White Sea canal? The right bank was dug by those who told jokes… And the left bank? By those who listened.
Another one of his disappointments is when he is told that most jokes are recycled throughout history. He was aware that Communist jokes were re-adapted and re-used in different times with only minor alterations, some of them even coming from Nazi Germany or the 19th century, but somehow he didn’t consider the fact that they can date back to much earlier times, in many cases even impossible to date exactly.
A man was reported to have said: ‘That Nicholas is a moron!’ He was arrested by the policeman for insulting Tsar Nicolas II. ‘No, sir,’ said the man, ‘I did not mean our respected Emperor, but another Nicholas!’ ‘Don’t try to trick me,’ replied the policeman. ‘If you say “moron”, you obviously refer to our Tsar.’
Goebbels was touring German schools. At one, he asked the students to call out patriotic slogans. ‘Heil Hitler,’ shouted one child. ‘Very good,’ said Goebbels. ‘Deutschland über alles,’ another called out. ‘Excellent. How about a stronger slogan?’ A hand shot up, and Goebbels nodded. ‘Our people shall live for ever,’ the little boy said. ‘Wonderful,’ exclaimed Goebbels. ‘What is your name, young man?’ ‘Israel Goldberg.’
In the end he does not prove anything, and he reaches no conclusion. He has no method. He goes from place to place and talks to a few people and that’s it. As his quest progresses, he discovers that joke-telling become a part of daily life. People were not sentenced and deported for it anymore. The subjects changed and after the fall of Communism they disappeared completely.
He goes to a few former Communist countries, but not too many. The biggest contribution to his research comes from a Romanian statistician, who catalogued the jokes in the '80s and attempted a scientific statistical analysis.
Polish, Hungarian and Romanian dogs get to talking. ‘What’s life like in your country?’ the Polish dog asks the Hungarian dog. ‘Well, we have meat to eat but we can’t bark. What are things like where you are from?’ says the Hungarian dog to the Polish dog. ‘With us, there’s no meat, but at least we can bark,’ says the Polish dog. ‘What’s meat? What’s barking?’ asks the Romanian dog.
A Romanian cosmonaut goes to the moon. He leaves a note for his mother on the kitchen table: ‘Gone to the Moon, back in a week.’ He comes back and the house is empty. There’s a note on the table from his mother: ‘Gone to buy cheese. Don’t know when I’ll be back.’
Most of the time, Lewis collects jokes and re-tells them. The jokes are used to support the points and claims he is making. I was hoping for more jokes or, if not, a more serious/scientific research. I got neither. The entire corpus of Radio Yerevan corpus of Communist jokes is only briefly mentioned. He travelled to different countries, but he missed or ignored the jokes with local popular characters.
A teacher asks his class: ‘Who is your mother and who is your father?’ A pupil replies: ‘My mother is Russia and my father is Stalin.’ ‘Very good,’ says the teacher. ‘And what would you like to be when you grow up?’ ‘An orphan.’
Stalin is giving a speech to an assembly of workers in a big factory. ‘The thing we hold most precious in the Soviet Union is a human life,’ he says. Suddenly someone in the audience has a fit of coughing. ‘Who is coughing?’ bellows Stalin. Silence. ‘Okay, call in the NKVD,’ says the dictator. Stalin’s political police, the NKVD, rush in with semi-automatic weapons blazing. Soon only seven men are left standing. Stalin asks again: ‘Who coughed?’ One man raises his hand. ‘That’s a terrible cold you’ve got,’ says Stalin. ‘Take my car and go to hospital.’
Stalin is in his limo, alone with his driver. ‘Let me ask you a question,’ he says to the chauffeur. ‘Tell me honestly, have you become more or less happy since the Revolution?’ ‘In truth, less happy,’ says the driver. ‘Why is that?’ asks Stalin, his hackles raised. ‘Well, before the Revolution I had two suits. Now I only have one.’ ‘You should be pleased,’ says Stalin. ‘Don’t you know that in Africa they run around completely naked?’ ‘Really?’ the chauffeur replies. ‘So how long ago did they have their revolution?’
One day Stalin is in his office in the Kremlin and notices that there are mice in his study. He complains to President Kalinin about this. The President thinks for a moment and then suggests: ‘Why don’t you put up a sign reading “Collective Farm”? Half the mice will die of hunger and the other half will run away.’
This felt more like a book about another (academic) book. Like the adventures and musing of a social scientist in his research. Like a behind-the-scenes of a real book. Otherwise, what purpose do his long pages about his relationship serve?
Two Gulag inmates are talking about why they got put away. ‘I’m here for laziness, ’ says one. ‘What do you mean? Did you fail to turn up for work?’ asks the other. ‘No. I was sitting with a friend telling jokes all night, and I thought, at the end, I’ll go to bed, I can report him to the police in the morning.’ ‘And why was that so lazy?’ ‘He did it the same evening.’
I was disappointed. But at least I got to save some funny jokes.
You remember the police investigator who asks the accused: ‘What were you doing five years ago on 23 October at 17.15?’ The accused replies promptly: ‘I remember exactly. I had one eye on my clock and the other on my calendar.’
What is the definition of a Russian string quartet? A Soviet orchestra back from a US tour
Brezhnev is walking with his grandson. ‘Granddad, when I grow up, will I be General Secretary?’ ‘What are you saying, boy? How could there be two general secretaries?’
Foametea organizată de Stalin în Basarabia în 1946-1947 este un capitol negru al istoriei moldovenilor puțin cunoscut până recent. Abia în 2022 a fostFoametea organizată de Stalin în Basarabia în 1946-1947 este un capitol negru al istoriei moldovenilor puțin cunoscut până recent. Abia în 2022 a fost instituită o zi oficială de comemorare a victimelor. Deși cartea asta a apărut pentru prima dată în 1991, abia recent, cu publicarea la Cartier, a ajuns la un public numeros și s-a bucurat de publicitatea necesară. Eu nu am deschis-o cu prea mult entuziasm. Știam subiectul și știam, aproximativ, ce voi citi, pentru că foametea e asemănătoare peste tot și pentru că citisem și Red Famine: Stalin's War on Ukraine de Anne Applebaum, despre Holodomorul din Ucraina, un alt genocid prin foamete organizat de Stalin, unde apar mărturii similare și unde foametea a fost organizată într-un mod similar.
Cartea prezintă o istorie orală a foametei, pe modelul Svetlanei Alexievici, unde oamenii sunt lăsați să vorbească, fără niciun comentariu, și una documentară, cu acte și rapoarte traduse pentru a vedea cum se raportau autoritățile la victime și la cererile de ajutor din partea celor care mureau de foame.
Prin toate mărturiile se observă aceleași elemente comune. Numărul lor mare întăresc lucrurile spuse de alții, astfel încât să nu poată fi ignorate sau desconsiderate. În 1945-1946 fusese secetă și roada era destul de săracă. Pentru puterea sovietică asta nu conta. Cerea „postavcă” de la fiecare familie, o normă de cereale pe care trebuia să o predea statului. Oamenii se conformau, erau obișnuiți cu anii de secetă și erau prevăzători, aveau rezerve. În mod normal, n-ar fi îndurat foamete. Dar această normă creștea în permanență și deși mulți o predaseră, autoritățile veneau din nou și din nou, până le măturau tot din pod și până găseau și ultimul bob de grâu sau de porumb din ascunzători. Cine nu voia să predea era amenințat cu deportarea. Oamenii nu mai aveau ce mânca și cu ce să-și hrănească copiii.
Mâncau buruieni din grădină sau din pădure, animalele de pe lângă casă, câini, pisici, șobolani, țistari, ciori, rumeguș de salcâm. În sate era liniște. Unii călătoreau clandestin în Ucraina apuseană pentru a-și vinde lucrurile de valoare și a cumpăra câteva ceva de mâncare. Alții se opreau lângă o fabrică de zahăr și adunau borhot, printre cadavrele altora mai nefericiți, pe care să-l ducă acasă. Puteau să moară pe drum. Se înregistrau multe furturi. Unele familii supraviețuiau doar datorită laptelui de la o vacă sau de la câteva oi, care le erau furate din curte.
O mulțime de tineri au plecat sau au fost luați la școli de meserii (FZO) în alte părți ale URSS, pe lângă uzine sau mine unde li era pusă viața în pericol. Foarte mulți copii au rămas orfani. Orfelinatele erau pline. Iarna a fost foarte grea. Nu se puteau săpa nici morminte. Oamenii erau îngropați în gropi comune, uneori neacoperite până la venirea primăverii. S-au înregistrat multe cazuri de canibalism sau alimentare cu cadavre rămase neîngropate. Mulți au murit în primăvara 1947, pentru că nu au mai putut rezista până la primul grâu. Autoritățile erau conștiente de dezastru, dar se făceau că nu văd. În primăvara lui 1947 au deschis niște cantine sociale, dar era prea târziu, oamenii mureau cu bolul de supă chioară în mână.
Puterea sovietică era abia instalată și activiștii și nomenclaturiștii căutau să se afirme, colectau mai mult decât era nevoie. Erau analfabeți, needucați și foarte răi. Se răzbunau. Toate aceste lucruri se întâmplau în timp ce URSS exporta cereale pentru valută la cote mai mari decât înainte de război și în timp ce guvernul sovietic decidea să vină „în ajutorul aliatului să Franța, având în vedere dificultățile aprovizionării cu produse alimentare”. Multe cereale au stat nefolosite prin gări, unde se aprindeau.
Nu se cunosc cifrele dezastrului. Estimările încep la 200.000 de morți, dar au murit probabil mult mai mulți. Nu se păstra o evidență strică. Mulți mureau fără a fi declarați. Fără să aibă acte. Nou-născuți. Copii. Nici autoritățile nu erau interesate să știe sigur câți oameni mor.
Fiecare mărturie e un pumn în stomac. Nu vreau să dau citate.
Documentele de arhivă, puse cap la cap, confirmă aceeași poveste.
Cartea e la a patra ediție, dar simt că ar fi niște lucruri de îmbunătățit. Există termeni din rusă neexplicați/netraduși sau care sunt explicați mai târziu, la o folosire ulterioară. Există în câteva locuri propoziții în rusă netraduse. Unii termeni sunt explicați prin note de subsol, alții prin nota autoarei în paranteze (mie îmi place consecvența). Mi-ar fi plăcut mult să fie indicat când a avut loc interviul, având în vedere că o parte sunt dinainte de 90, iar altele după prima ediție a cărții (doar în două locuri este menționată data interviului). Mi-ar fi plăcut să știu și vârsta intervievaților. Cred că ar fi elemente utile într-un volum ca acesta....more
Un volum scos în grabă, prilejuit de războiul din Ucraina. Ce poți să înveți din acest război în câteva luni? Nu prea multe. Contribuțiile sunt foarteUn volum scos în grabă, prilejuit de războiul din Ucraina. Ce poți să înveți din acest război în câteva luni? Nu prea multe. Contribuțiile sunt foarte slabe. Articole descriptive din care nu rămâi cu prea multe. După ce am citit vreo câteva, am trecut la răsfoit. Impresia proastă e creată din primul rând al primului capitol (George Vișan), unde e greșită data începerii invaziei ruse în Ucraina. Capitolul trei (Vladimir Socor) reia niște articole anterioare invaziei, neactualizate în niciun fel după 24 februarie 2022, cu utilitate zero. Restul se axează asupra unor „dosare” internaționale. Fiecare cum poate. Chiar și titlurile capitolelor – foarte clickbaity – mi-au lăsat o impresie proastă.
Pentru cineva cu abonament la FA/FP/The Economist, volumul acesta este inutil. Nu știu care e publicul țintă....more
Am renunțat după vreo 150 de pagini, citite cu greu. Acțiunea parcă bătea pasul pe loc și relua ideile din primul volum. Narațiunea nereușind să mă prAm renunțat după vreo 150 de pagini, citite cu greu. Acțiunea parcă bătea pasul pe loc și relua ideile din primul volum. Narațiunea nereușind să mă prindă, a început să mă irite și calitatea scrierii, fără farmec, de roman de chioșc scris conform unui deadline. Mi-a fost dificil să renunț pentru că de obicei îmi duc lecturile până la capăt, indiferent cum sunt, dar romanul ăsta m-a făcut să-mi regândesc prioritățile. Oh, well....more
Mulți ani de-acum încolo, de voi ajunge în fața unui pluton de execuție, gândul n-o să mă ducă la cartea asta. Cu toată recunoașterea ei internaționalMulți ani de-acum încolo, de voi ajunge în fața unui pluton de execuție, gândul n-o să mă ducă la cartea asta. Cu toată recunoașterea ei internațională, nu mi s-a părut că ar avea ceva genial. Memorabilă rămâne doar fraza de început.
Am început să lecturez cu interes. Părea că duce undeva firul narativ. Până mi-am dat seama că autorul urmărește de fapt niște evenimente ciclice, oarecum banale. Scopul nu e să ducă undeva ci, din contră, să nu o facă. Oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, se ridică și se prăbușesc, totul se repetă, nimic nu rămâne în urmă, ce iese din cenușă se preface în cenușă și tot așa. Șapte generații dintr-o familie trec prin aceleași trăiri, probleme, pasiuni. Nici singurătatea fiecăruia nu e diferită de ce-au trăit înaintașii. Aparent, șapte generații sunt suficiente ca să nu-și mai amintească nimeni de tine (aș spune că mai puține). În șapte generații se naște și decade o comunitate. Te agiți degeaba, pare să fie mesajul. Ești condamnat la uitare. Deprimant.
Nu m-a prins. Nu prea înțeleg realismul magic (cu excepții). Și nici pe latino-americani (pe cei pe care i-am citit). Literatura lor melancolică pare prea bătută de arșiță. Totul parcă e fad, anemic, lipsit de viață (deși, paradoxal, personajul principal e viața).
„[...] a ajuns să le recomande tuturor să plece din Macando, să uite tot ce îi învățase despre lume și despre inima oamenilor, să-l dea naibii pe Horațiu și, în orice loc s-ar afla, să-și amintească întotdeauna că trecutul e minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este de nerecuperat și că dragostea cea mai nebună și mai tenace e oricum un adevăr efemer.”
Un volum ca o șaorma cu de toate. Nu știu exact cui i se adresează Gorzo. Critica lui nu e nici complet academică, nici accesibilă – prin multitudineaUn volum ca o șaorma cu de toate. Nu știu exact cui i se adresează Gorzo. Critica lui nu e nici complet academică, nici accesibilă – prin multitudinea de referințe și trimiteri spre alții – publicului larg. Textele din volum nu urmăresc o temă anume. Sunt scrise în diferite perioade, cu scopuri diferite, fiind adunate într-un volum doar pentru că sunt despre filme (kind of). Unele sunt mai bune, altele mai slabe. Cel mai mult mi-au plăcut introducerea, despre critica de film în general, și capitolul despre O vară de neuitat – poate și pentru că îmi place filmul. ...more
Ciorcâlia este un roman scurt, ușor prin formă, dar puțin mai greu prin temele pe care le introduce și atacă.
Ciocârlia este fata necăsătorită, de 35 Ciorcâlia este un roman scurt, ușor prin formă, dar puțin mai greu prin temele pe care le introduce și atacă.
Ciocârlia este fata necăsătorită, de 35 de ani, a soților Vajkay. Stă cu ei acasă, într-un mic târg de provincie din Imperiul Austro-Ungar al anului 1899. Este cuminte, harnică, dar și urâtă, chiar ei o spun. Necăsătorită fiind la o asemenea vârstă, s-au născut, de-a lungul timpului, resentimente și dezamăgiri, îngropate adânc sub straturi de bunăvoință și mulțumire sufletească pentru sănătatea și starea socială existente.
Într-una din zile, Ciocârlia pleacă într-o mică vacanță la niște rude, într-un loc mai îndepărtat (vreo două jumătate de călătorie cu trenul, la acea vreme). Timp de o săptămână, părinții (re)descoperă viața. Inițial sunt panicați, confuzi și triști, neștiind cum să-și umple timpul fără fiica din centrul existenței lor. Acum merg la restaurant, la teatru, descoperă compania unor foști prieteni și plăceri demult uitate: mâncăruri pe care Ciocârlia de obicei nu le gătește, vinul rece, trabucurile, bârfele, jocul de cărți.
Deși ani la rând s-au izolat de lume, dedicându-se total odraslei, acum au descoperit că nu au fost uitați, că lumea îi respectă și îi dorește alături. Astfel ies la suprafață frustrări și reproșuri. Nu duc la o confruntare definitivă și nici la o rezolvare satisfăcătoare. Părinții rămân blocați în universul lor, în care gravitează în jurul Ciocârliei, dar măcar acum și-au amintit la ce au renunțat pentru ea. Vedem care sunt sacrificiile pe care trebuie să le facă părinții pentru odrasla lor. Și cum starea de fapt persistă atunci când copilul nu-și poate lua zborul din cuibul părintesc. ...more
I have to say from the start, Primo Levi is one of the best writers about the Holocaust.
This series of essays follows his two memoirs about the experI have to say from the start, Primo Levi is one of the best writers about the Holocaust.
This series of essays follows his two memoirs about the experience at Auschwitz. I am always surprised to see how serene Primo Levi is in his writing. He is not enraged; he does not hate. He also does not forgive. He is still looking for answers, 40 years later after Auschwitz. Here he dwells on different aspects of the experience in an extermination camp but also on the life and character of the survivor. He speaks of the hope in the Lager, of the grey zone in which the survivors lived – because, as he sees is, only the privileged, corrupted ones survived, because, otherwise, without moral compromises, they would have also died –, of the shame to have survived when so many perished, of the useless violence they had to endure, violence that served no purpose, that was an end in itself. He also tries to answer a few questions he was constantly asked: Why did you not escape? Why did you not rebel? Why did you not avoid capture?
I have no energy to write more.
I had to pour me some hard alcohol to be able to transcribe the paragraphs below:
“Until September 1944 there were no children in Auschwitz, they were all killed by gas on arrival. After this date, there began to arrive entire families of Poles arrested at random during the Warsaw insurrection: all of them were tattooed, including the new-born babies. The operation was not very painful and lasted no more than a minute, but it was traumatic. Its symbolic meaning was clear to everyone: this is an indelible mark, you will never leave here; this is the mark with which slaves are branded and cattle sent to the slaughter, and that is what you have become. You no longer have a name; this is your new name. The violence of the tattoo was gratuitous, an end in itself, pure offence. Were the three canvas numbers sewed to pants, jackets and winter coat not enough? No, they were not enough: something more was needed, a non-verbal message, so that the innocent would feel his sentence written on his flesh. It was also a return to barbarism, all the more perturbing for orthodox Jews: in fact, precisely in order to distinguish Hews from the barbarians, the tattoo is forbidden by Mosaic Law.”
“For an orthodox Nazi it must have been obvious, definitive, clear that all Jews must be killed: that was a dogma, a postulate. The children also, of course and especially pregnant women, so that no future enemies should be born. But why, during the furious round-ups in all the cities and villages of their boundless empire, violate the houses of the dying? Why go to the trouble of dragging them on to their trains, take them to die far away, after a senseless journey, die in Poland on the threshold of the gas chambers? In my convoy there were two dying ninety-year-old women, taken out of the Fossoli infirmary: one of the dies en route, nursed in vain by her daughters. Would it not have been simpler, more ‘economical’, to let them die, or perhaps kill them in their beds, instead of adding their agony to the collective agony of the transport? One is truly led to think that, in the Third Reich, the best choice, the choice imposed from above, was the one that entailed the greatest amount of affliction, the greatest amount of waste, of physical and moral suffering. The ‘enemy’ must not only die, but must die in torment.”
“The human ashes coming from the crematoria, tons daily, were easily recognised as such, because they often contained teeth and vertebrae. Nevertheless, they were employed for several purposes: as fill for swamp lands, as thermal insulation and especially notable, they were used instead of gravel to cover the paths of the SS village located near the camp. I couldn’t say whether out of pure callousness or because, due its origins, it was regarded as material to be trampled on.”
“[T]here were insurrections; they were prepared with intelligence and incredible courage by resolute, still physically able minorities. They cost a fearful price in terms of human lives and the collective sufferings inflicted in reprisal, but served and still serve to prove that it is false to say that the prisoners of the German Lagers never tried to rebel. In the intentions of the insurgents, they were to supposed to achieve another, more concrete result: bring the terrifying secret of the massacred to the attention of the free world. And indeed those few whose enterprise was successful, and who after many more depleting vicissitudes had access to the organs of information, did speak: but, as I mentioned in my introduction, they were almost never listened to or believed. Uncomfortable truths travel with difficulty.” (emphasis mine)
Primo Levi committed suicide in 1987, a year after completing this book. Elie Wiesel said, at the time, “Primo Levi died at Auschwitz forty years later.”...more
Am văzut cartea asta întâmplător la anticariat unu, când ridicam o altă comandă. Era la 10 lei, nou-nouță, și mi-am amintit că voisem să o răsfoiesc lAm văzut cartea asta întâmplător la anticariat unu, când ridicam o altă comandă. Era la 10 lei, nou-nouță, și mi-am amintit că voisem să o răsfoiesc la un moment dat. Nu mai știu de ce.
Acum pot să spun că mi-a fost stinsă curiozitatea, indiferent de unde venea ea. E un document dintr-o perioadă foarte îndepărtată. Autorul, un ardelean la origine, a fost luat în captivitate de turci după asediul asupra Sebeșului (1438; autorul avea 16 ani). A stat 20 de ani sclav. La început a tot încercat să fugă (opt încercări), a fost prins, vândut și revândut, până s-a resemnat. A renunțat, la un moment dat, la religia sa, dar a revenit rapid înapoi, speriat. După 20 de ani, a ajuns la Roma. A scris cartea mult timp după aceea, în perioada asedierii și cuceririi orașului italian Otranto de către otomani (1480). Autorului îi era frică să nu ajungă iar prizonier și voia să-și prevină cititorii asupra pericolului pe care îl reprezintă turcii și religia lor. Uneori pare să fie obiectiv și povestește și despre lucrurile bune pe care le-a văzut în perioada captivității, dar de cele mai multe ori pictează islamul ca fiind o religie a satanei. Tot tratatul e scris în cheie religioasă, creștinism (catolicism) vs. islam, credincioși vs. eretici, Dumnezeu vs. Diavol. Nu e de mirare, astfel erau lucrurile acum cinci secole și așa a fost comanda.
Sunt unele pagini destul de interesante, mai ales despre stilul de viață al turcilor și captivitate, dar aceste pagini sunt puține. În rest descrie istoria islamului, practicile și viața religioasă. Lucruri care erau, bănuiesc, extrem de interesante pentru cititorii vremii, nu și pentru mine.
Volumul e mai mult un document, o sursă, pentru istorici, nu neapărat literatură pentru oricine....more
Plokhy does a very useful and welcome thing. He gives us a crash course on Russo-Ukrainian relations prior to the beginning of the military conflict iPlokhy does a very useful and welcome thing. He gives us a crash course on Russo-Ukrainian relations prior to the beginning of the military conflict in 2014 and the all-out war in 2022. I had, of course, known much of what he summarized here (from others; he writes extensively on the subject in his other books, which I have not read), but I still found events and connections of which I was not aware. As one thing leads to another, the short summary of the history between these two countries and peoples (about half the book) leads to the analysis of hostilities in the first year of the war.
I followed the war since Russia invaded Ukraine, but Plokhy has two advantages: he is Ukrainian, connected to everything that happens in his country, and he is also a very good writer. I was impressed at how well he structured his book, making sense of what, at times – when I was following developments live –, seemed confusing. He does not stop only on the battlefield of military hostilities, but also on the international stage.
I found his writing compelling and convincing, even though it is clear that he is not an impartial observer. Sometimes emotions get the better of him, and sometimes it is clear that we see everything through the eyes of a Ukrainian historian. But I can forgive these shortcomings (when it comes to different interpretations of older history, involving my own country) and also his emotions and subjectivity.
In this war there is no such thing as objectivity. I don’t think there was a clearer case in history, at the start of a war, where everyone saw who was right and who was wrong, who is the aggressor and who is the victim. We, naturally, picked sides, and I, as Plokhy, know what side I am on.
As the Russian war in Ukraine tragically continues, I think Plokhy should continue his endeavour in documenting everything that is happening. He is very good at it.
“It’s up to every government to decide how much of the burden its people are ready to carry. But it is equally necessary we get the message through to our people – what is our neighbour’s problem today will be our problem tomorrow. We are in danger when our neighbour’s house is on fire.” (Prime Minister of Estonia, Kaja Kallas)
Loading...
