Cinci texte scrise în jurul unor teme profund existențialiste.
În Zidul, avem un zid fizic, o așteptare a morții în fața plutonului de execuție. AbsurCinci texte scrise în jurul unor teme profund existențialiste.
În Zidul, avem un zid fizic, o așteptare a morții în fața plutonului de execuție. Absurditatea și hazardul pot transforma viața în moarte. În fața morții, personajul principal are totuși libertatea de a alege, o libertate pe care nu i-o poate lua nimeni.
Camera este un spațiul al izolării, atât fizice, cât și emoționale. Avem aici două ziduri metaforice, între persoane care se iubesc. Și aici, personajul principal are puterea de a alege în fața conformismului și așteptărilor din partea societății.
Paul Hilbert, din Erostrat, se autoizolează față de societate. Pare să-și dea seama de absurditatea existenței sale și caută un mod să se revolte, însă nu e convins până la capăt (ceea ce existențialiștilor nu le prea place).
Lulu, din Intimate, este un alt personaj indecis, care se află undeva între dorința de libertate, de a evada, și sentimentul de responsabilitate față de alții și față de rolul prescris ei de societate.
Copilăria unui stăpân este cea mai dezvoltă nuvelă din volum și care, până la final, a ajuns să-mi placă cel mai mult. Lucien este tânărul al cărei formare o urmărim. Din copilărie până la maturitate vedem cum i se construiește și definește identitatea, felul în care convingerile altora le influențează pe cele proprii. Avem o luptă între conformism și libertate individuală.
Din păcate, textele nu sunt foarte memorabile. ...more
În mod normal astfel de cărți nu se află pe radarul meu și, chiar dacă apar pe radar, le ignor fără să mă gândesc de două ori. Asta însă mi-a fost recÎn mod normal astfel de cărți nu se află pe radarul meu și, chiar dacă apar pe radar, le ignor fără să mă gândesc de două ori. Asta însă mi-a fost recomandată, într-o perioadă în care (încă) încerc să reduc cantitatea de zahăr pe care o consum zilnic, simțind, la un moment dat, că exagerez.
Autoarea nu oferă informații revoluționare. Rezumă lucruri știute, cercetări recente și dovezi anecdotice. Totuși, cineva care a ignorat complet domeniul nutriției până acum poate afla lucruri noi. Recomandările autoarei sunt de bun-simț: consumă mai multe legume (și acum știu de care), mai multe proteine și mai puțini carbohidrați, consumă-le într-o anumită ordine, evită zahărul (dacă poți) sau consumă-l după o masă echilibrată, fă mișcare după ce mănânci etc. Dacă nu te poți ține de ele de fiecare dată, nu e nicio problemă, important e să încerci. Fii atent la cum te simți după ce mănânci ca să înveți semnalele pe care ți le trimite organismul. Nu merge la cumpărături pe stomacul gol. Chestii de genul.
În fine, nu trebuie să adopți tot ce zice autoarea, nu trebuie să te transformi într-un fanatic și să urmezi un regim draconic. Fă ceea ce pare ok pentru tine.
Cartea se citește ușor. Autoarea adoptă un stil (exagerat de) prietenos, gen influencer care vorbește cu fanii, uneori iritant, dar de înțeles. Apar multe grafice, unele chiar redundante, de la un punct. Cu puțin noroc, o dai gata în câteva ore....more
Mă mândresc că, la capătul a două săptămâni, pot să spun că am terminat de citit, în sfârșit, acest roman clasic al literaturii universale.
A fost plicMă mândresc că, la capătul a două săptămâni, pot să spun că am terminat de citit, în sfârșit, acest roman clasic al literaturii universale.
A fost plictisitor.
Romanul este un exponent al romantismului literar și știam la ce să mă aștept. Dar cele aproape 600 de pagini (în ediția mea) au fost scrise pentru un public dintr-un timp mult diferit de cel în care mă aflu eu. Mă gândesc la puținii care aveau luxul de a citi romane la 1831 și la serile plictisitoare în care căutau să-și omoare timpul cu ceva. Atunci descrierile detaliate ale Parisului din 1482 în comparație cu cel de la momentul scrierii (cei care citeau atunci aveau reperul prezentului, eu nu l-am mai avut), ale stilurilor arhitecturale, meditațiile lungi asupra filozofiei, arhitecturii ca mod de a răspândi idei, introducerile din cale-afară de lungi pentru personaje marginale, inclusiv descrierea felului în care a decurs o piesă de teatru, în aproape 100 de pagini, erau binevenite. Acum nu prea mai sunt. Dezbrăcat de toate acestea, zeci și sute de pagini, povestea romanului este foarte simplă și, îmi pare rău să recunosc, dezamăgitoare.
Există și alte aspecte pentru care Notre-Dame și-a pierdut relevanța și influența. Povestea, analizată de cineva conectat la evoluțiile lumii în care trăiește, este grotescă, uneori, și dezgustătoare, alteori. Dacă aș rezuma cuiva acțiunea în următorul fel: un preot de 36 de ani se îndrăgostește de o fată de 16 ani, o urmărește, hărțuiește, răpește, încearcă să o violeze în repetate rânduri și preferă s-o dea la spânzurat de două ori doar ca să n-o aibă nimeni altcineva, ca în final fata să-și piardă dragostea naivă pentru un cavaler în uniformă, mama abia regăsită și viața, cred că mi s-ar râde în față. Dacă aș mai spune că în roman bărbații decid totul și femeile sunt doar niște bunuri de care dispun cum doresc, având drept de viață și de moarte asupra lor, chiar dacă nu sunt ale lor, aș fi luat de nebun.
Evident că nu pot aplica standardele morale ale secolului al XXI-lea unui roman scris la începutul secolului al XIX-lea, cu acțiunea plasată la finalul celui de-al XV-lea, dar aceste elemente m-au împiedicat să mă conectez la poveste, să empatizez cu personajele (oricare dintre ele; trebuie să spun aici că mi s-a părut că toate personajele au fost secundare, numai naratorul-autor fiind cel principal, Quasimodo, acel Hunchback din denumirea idioată în edițiile în engleză, este și el un personaj secundar), cu acțiunea lor, cu crimele, violurile, distracțiile, dreptatea, răzbunarea și planurile lor.
O să-i dau 2/5 pentru că m-am enervat că nu mi-a plăcut, dar și pentru că mă bucur că am terminat de citit. Am simțit că mi-am pierdut (mult prea mult) timpul.
Ediția din Biblioteca Adevărul, 100 de opere esențiale, colecția cea verde (din 2008) este foarte prost tehnoredactată. Dintre toate chestiile enervante, de departe cele mai frecvente și frustrante au fost spațiile duble, care apăreau de câteva ori pe fiecare pagină....more
Interesante abordări ale unor teme despre care Camus a mai scris și sub alte forme. Bănuiesc că teatrul este/era un mod mai ușor de a ajunge la mase. Interesante abordări ale unor teme despre care Camus a mai scris și sub alte forme. Bănuiesc că teatrul este/era un mod mai ușor de a ajunge la mase. Unele dintre piesele din volum sper să le văd pe scenă.
Un fel de jurnal de călătorie scris de cineva predispus spre meditație.
Se pare că și Camus se gândea la fericire, înainte de a îmbrățișa în totalitatUn fel de jurnal de călătorie scris de cineva predispus spre meditație.
Se pare că și Camus se gândea la fericire, înainte de a îmbrățișa în totalitate absurdul. În fiecare eseu pare să dea o altă definiție fericirii. ...more
The writing is complicated and dull, but the idea is simple enough: a gift is never free. You are obliged to receive gifts, to offer gifts, and to recThe writing is complicated and dull, but the idea is simple enough: a gift is never free. You are obliged to receive gifts, to offer gifts, and to reciprocate. I still remember this from a political anthropology class from when I was too green to give a fuck, but now I get its relevance to political studies or to any social field. I don’t necessarily agree with it though. It may very well apply to most social interactions – gift as another form of currency –, but I don’t think these three obligations, which Mauss traces back to archaic societies, fully apply to our times. I would like to believe we evolved from this primitive form of favour trading, and that there are free gifts. ...more
Curious stuff. For the most part the book is filled with a lot of details important to the author, but less so to the reader. Yet, despite any motivatCurious stuff. For the most part the book is filled with a lot of details important to the author, but less so to the reader. Yet, despite any motivation one may have to read this book, one will most certainly discover interesting things.
I did not expect any confessions, nor did I need them. I came across this Camus quote recently and I think it applies here very well: A man’s works often retrace the story of his nostalgias or his temptations, practically never his own history especially when they claim to be autobiographical. No man has ever dared describe himself as he is.
_____________________________
“[...] in the most literal and precise sense, death is nothing. A person never is dead; there is no longer a ‘person’ to sustain the concept of ‘death’.”...more
Mică colecție de proze. Un mix între reportaj, eseu și jurnal de călătorie. Cică vorbesc toate despre spiritul mediteraneean, dar mie mi s-a părut o aMică colecție de proze. Un mix între reportaj, eseu și jurnal de călătorie. Cică vorbesc toate despre spiritul mediteraneean, dar mie mi s-a părut o adunătură destul de haotică....more
This was actually fascinating to read. I am aware it’s virtually impossible to remember in such detail one’s childhood and adolescence, but I was amazThis was actually fascinating to read. I am aware it’s virtually impossible to remember in such detail one’s childhood and adolescence, but I was amazed how scrupulously she pierced together this early part of her life. The important thing is not the exact truth, but how the author perceives her younger self. Or, she may have been brilliant from early age, and that would be equally impressive. I think I will enjoy more her later autobiographical volumes, as they speak of more curious things about her professional and personal life.
I didn’t even try to restrain the adoration in my gaze. I was learning by heart that face which was about to be extinguished forever. The presence of a person is so complete, his absence so final; there seemed to be nothing between the two extremes.
Love is not envy. I could think of nothing better in the world than being myself, and loving Zaza.
I persisted in the conviction that I alone would succeed in laying bare reality without either deforming or minimizing it. It was only when I compared myself with Zaza that I bitterly deplored my banality.
I noticed a young couple walking ahead of me; the boy was resting his hand slightly on the girl’s shoulder. Suddenly moved by the sight, I said to myself that it must be sweet to go through life with someone’s hand on one’s shoulder, a hand so well-known that one barely felt its weight, and so ever-present that loneliness would be banished for good.
I had just made a very painful discovery: the fine story of my life was gradually going wrong as I went on making it up.
“One’s integrity is no greater than the number of compromises one makes with oneself” (attributed to Jean Sarment)
I placed people in two categories: the few for whom I felt a lively affection, and the common herd, for whom I had a disdainful indifference. ...more
Artistul, niciodată complet liber şi niciodată complet sincer. Rolul lui e să-şi asume aceste două lucruri, libertatea şi adevărul, care pentru un artArtistul, niciodată complet liber şi niciodată complet sincer. Rolul lui e să-şi asume aceste două lucruri, libertatea şi adevărul, care pentru un artist se află în contradicţie. ...more
Ah, the duality of man. One cannot look easily at his own past, without judging others, for standing in judgement provides comfort to one’s own shalloAh, the duality of man. One cannot look easily at his own past, without judging others, for standing in judgement provides comfort to one’s own shallow and wasted life....more
Un roman mai personal, de reconstituire a amintirilor şi a propriei biografii. Chiar dacă mai puţin filosofic decât restul scrierilor lui Camus, urma Un roman mai personal, de reconstituire a amintirilor şi a propriei biografii. Chiar dacă mai puţin filosofic decât restul scrierilor lui Camus, urma totuşi să fie încadrat într-un context istoric mai larg. Din păcate Camus a reuşit să scrie doar o treime din ce şi-a propus.
Ar fi injust să dau o notă unei scrieri incomplete. Cred însă că rezultatul final ar fi fost foarte bun. Oh, well, păcat. ...more
Şase povestiri îmbibate cu (şi născute din) motive existenţialiste: moartea - destinul comun al tuturor, natura absurdă a religiei, singurătatea în coŞase povestiri îmbibate cu (şi născute din) motive existenţialiste: moartea - destinul comun al tuturor, natura absurdă a religiei, singurătatea în comunitate, singurătatea ca mod de evadare, timpul pierdut, cum să trăieşti cu propriile alegeri etc....more
Eseul începe de la întrebarea fundamentală a filosofiei: merită sau nu merită trăită viaţa? Când universul nu-ţi oferă răspuns la această întrebare, cEseul începe de la întrebarea fundamentală a filosofiei: merită sau nu merită trăită viaţa? Când universul nu-ţi oferă răspuns la această întrebare, când nu-ţi răspunde nici un dumnezeu, acela e momentul când descoperi absurdul. Să descoperi absurdul nu înseamnă neapărat că viaţa nu merită trăită. Când accepţi complet absurdul viaţa capătă o nouă dimensiune. Viaţa absurdă, lipsită de sens, înseamnă o continuă revoltă care nu acceptă şi nu tolerează niciun fel de explicaţii, înseamnă libertatea de a gândi şi a face tot ce-ţi doreşti, şi înseamnă să cauţi o existenţă cât mai plină în experienţe. O viaţă absurdă nu mai acceptă jumătăţi de măsură. În faţa absurdului, acceptarea este soluţia, doar aşa îl poţi învinge, doar aşa poţi găsi sens în lipsa de sens.
Sisif apare doar în câteva pagini. Acesta îi este interesant lui Camus în momentul în care coboară înapoi după piatră pentru a-şi relua urcarea. În acest moment, coborând hotărât pentru a începe din nou sarcina lipsită de sens despre care ştie că va continua la nesfârşit, Sisif se plasează mai presus de absurd, învinge absurdul....more
„Epidemiile, într-adevăr, nu sunt ceva neobişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi to
„Epidemiile, într-adevăr, nu sunt ceva neobişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciumele şi războaiele îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi.”
„Ciuma” este un avertisment. Ciuma vine atunci când te aştepţi mai puţin. Intră pe neprins de veste în interiorul unor cetăţeni şi le paralizează în totalitate viețile. La început este greu să accepţi schimbarea, te revolţi în sinea ta, te întrebi cum este posibil. Odată cu acceptarea simţi şi o dâră de speranţă, dacă tot a venit, nu există decât posibilitatea să plece cât mai curând, nu are cum să dureze. Când numărul de morţi începe să crească dispare şi speranţa. Unicul lucru la care te poţi gândi este ca toţi acei morţi să rămână anonimi pentru tine, să nu existe nicio faţă cunoscută şi nicio faţă pe care s-o iubeşti printre cadavre. Când ciuma pune stăpânire totală pe oraş şi devine unica care decide între viaţă şi moarte, sentimentul de serviciu devine resemnarea. Când nici resemnarea nu mai poate face faţă ororii, începe lupta. Fiecare, indiferent de poziţie, de statut, de talent sau capacităţi, poate deveni o armă împotriva molimei. Abia acum ciuma dă semne de slăbiciune, abia aşa poate fi ea învinsă.
„Spun numai că există pe acest pământ flageluri şi victime şi că trebuie, atât cât e posibil, să refuzi să fii de partea flagelului.”
Dar să nu ne amăgim. Ciuma poate revendica victime chiar şi atunci când e foarte slăbită. Nimeni nu este imun în faţa ei, nici cei care luptă împotriva ei, nici cei care sunt cu ea, nici oamenii simpli, nici cei cu statut, nici atei, nici oameni ai bisericii. În faţa ciumei (sau a sorţii) toţi suntem la fel de neputincioşi.
Camus ar fi vrut ca în loc de ciumă să citim ideologie, sau război, sau orice altă formă de prăpăd care poate pune stăpânire peste viaţa unei cetăţi şi poate duce la pierzanie.
Citit în timpul unei pandemii, romanul capătă însă şi ecouri imediate, directe. Descrierea modului în care ciuma s-a insinuat în viaţa oraşului pare a fi inspirată din ceea ce puteai observa doar câteva luni în urmă peste tot în lume. Modul în care oamenii au reacţionat este la fel şi într-un roman alegoric din 1947 şi într-o pandemie din 2020. Multe dintre pagini sunt de o actualitate izbitoare. Camus şi-ar fi dorit să învăţăm din istorie, dar omenirea rareori învaţă.
„Şi cum un om mort nu înseamnă ceva decât dacă l-ai văzut mort, o sută de milioane de cadavre semănate de-a lungul istoriei nu sunt în închipuire decât un fum.”
„Existau sentimente comune ca despărţirea şi frica, dar se continua de asemenea să se pună pe primul plan preocupările personale. Cei mai mulţi erau sensibili mai ales la ceea ce le deranja sau atingea obiceiurile sau interesele.”
Dacă pandemia a adus ceva bun cu ea atunci acest lucru este faptul că mai mulţi oameni au început să citească Camus. Poate pe lângă asemănările evidente, cei care citesc Camus pentru prima dată vor putea citi şi printre rânduri.
„El ştia un lucru pe care această mulţime în petrecere îl ignora şi care poate fi citit în cărţi, că bacilul ciumei nu moare şi nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile şi rufărie, că el aşteaptă cu răbdare în odăi, în pivniţe, în lăzi, în batiste şi în hârţoage şi că poate să vină o zi când, spre nenorocirea şi învăţătura oamenilor, ciuma îşi va trezi şobolanii şi-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”
„Dar Cottard nu zâmbea. El voia să ştie dacă se putea crede că ciuma n-o să schimbe nimic în oraş, adică dacă totul o să înceapă de la cap, ca înainte, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Tarrou credea că ciuma o să schimbe şi în acelaşi timp n-o să schimbe oraşul, că, bineînţeles, cea mai puternică dorinţă a concetăţenilor noştri era şi va fi să se poate ca şi când nimic nu s-ar fi schimbat şi că, prin urmare, nimic, într-un sens, nu se va schimba, dar că, în alt sens, nu se poate uita totul, chiar dacă ar voi lumea, şi ciuma o să lase urme cel puţin în inimi.”
Imaginea unui spaţiu şi a unui popor apare mereu mai bine conturată când vine din partea unui observator străin, neimplicat, detaşat (spre deosebire dImaginea unui spaţiu şi a unui popor apare mereu mai bine conturată când vine din partea unui observator străin, neimplicat, detaşat (spre deosebire de localnicul subiectiv care îşi descoperă tendinţe patriotice exagerate, mereu în stare să găsească o explicaţie care să-l pună într-o lumină mai bună în ochii interlocutorului). Paul Morand combină pasaje cu observaţii de o sinceritate debordantă (a se citi "obiective") cu interpretări şi concluzii personale care fac din Bucureştiul interbelic un loc pe care vrei şi nu vrei să-l vizitezi, în acelaşi timp. Imaginea cuceritoare a palatelor bucureştene, a cofetăriilor şi a ţinutelor la modă trebuie mereu pusă în contrast cu uliţele noroioase, cu câinii vagabonzi şi cu mahalalele sărace de la periferie.
Loading...
