Mulți ani de-acum încolo, de voi ajunge în fața unui pluton de execuție, gândul n-o să mă ducă la cartea asta. Cu toată recunoașterea ei internaționalMulți ani de-acum încolo, de voi ajunge în fața unui pluton de execuție, gândul n-o să mă ducă la cartea asta. Cu toată recunoașterea ei internațională, nu mi s-a părut că ar avea ceva genial. Memorabilă rămâne doar fraza de început.
Am început să lecturez cu interes. Părea că duce undeva firul narativ. Până mi-am dat seama că autorul urmărește de fapt niște evenimente ciclice, oarecum banale. Scopul nu e să ducă undeva ci, din contră, să nu o facă. Oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, se ridică și se prăbușesc, totul se repetă, nimic nu rămâne în urmă, ce iese din cenușă se preface în cenușă și tot așa. Șapte generații dintr-o familie trec prin aceleași trăiri, probleme, pasiuni. Nici singurătatea fiecăruia nu e diferită de ce-au trăit înaintașii. Aparent, șapte generații sunt suficiente ca să nu-și mai amintească nimeni de tine (aș spune că mai puține). În șapte generații se naște și decade o comunitate. Te agiți degeaba, pare să fie mesajul. Ești condamnat la uitare. Deprimant.
Nu m-a prins. Nu prea înțeleg realismul magic (cu excepții). Și nici pe latino-americani (pe cei pe care i-am citit). Literatura lor melancolică pare prea bătută de arșiță. Totul parcă e fad, anemic, lipsit de viață (deși, paradoxal, personajul principal e viața).
„[...] a ajuns să le recomande tuturor să plece din Macando, să uite tot ce îi învățase despre lume și despre inima oamenilor, să-l dea naibii pe Horațiu și, în orice loc s-ar afla, să-și amintească întotdeauna că trecutul e minciună, că memoria nu are cale de întoarcere, că orice primăvară trecută este de nerecuperat și că dragostea cea mai nebună și mai tenace e oricum un adevăr efemer.”
Am decis să-mi fac o părere despre literatura lui Llosa mergând direct la titlul care i-a motivat Nobelul, scris la apogeul carierei. Nu am mai vrut sAm decis să-mi fac o părere despre literatura lui Llosa mergând direct la titlul care i-a motivat Nobelul, scris la apogeul carierei. Nu am mai vrut să mă bazez doar pe scrieri marginale, mai recente. În Războiul sfârșitului lumii am găsit un roman mai pe gustul meu, deși nu în totalitate.
Noi, cititorii, gravităm în jurul prezenței Sfătuitorului. La fel cum o fac, într-un fel sau altul, toate personajele. Despre persoana Sfătuitorului nu știm prea multe. Este un personaj ascuns în umbră, cu o aură mistică și mistuitoare, deși nu e justificată în totalitate. Este un fel de predicator, care după ce a perindat timp de vreo douăzeci de ani zona de nord-est a Braziliei, adică întinderi deșertice vaste, măcinate de secetă, boli și sărăcie, a devenit liderul unui fel de sectă, care, în culmea succesului, atrăgea sute de noi adepți zilnic. Astfel, slujitorii lui au întemeiat localitatea Canudos. Din cauza unor interpretări fanteziste asupra ce însemna republica (Brazilia abia abolise monarhia și sclavia), aceștia au intrat în conflict direct cu guvernul local mai întâi, apoi cu cel central. După mai multe campanii militare, fiecare mai ambițioasă decât precedenta, Canudos este distrus și aproape toți membrii sectei sunt omorâți, cu foarte multe pierderi și de partea armatei. Este un episod sângeros din istoria Braziliei, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, detaliile căruia s-au pierdut în negura timpului.
Llosa și-a propus să dea o formă literară acestui episod. Și-a desenat atent personajele, inspirate de realitate, și le-a pus să se lupte între ele sau cu propriul sine. Totul a mers bine, reușind să mă țină atent și captivat, hrănindu-mi cu doze mici nerăbdarea de a ajunge la deznodământ astfel încât să nu cedez tentației de a merge spre alte surse pentru răspunsuri rapide. A făcut asta până cu vreo 230 de pagini înainte de sfârșit, când dezvăluie finalul și se pierde vraja. Descrierile ulterioare despre campania finală împotriva locuitorilor din Canudos nu a mai avut farmec. Impresia era că citesc din obligație. Și oricât încercam să mă consolez cu faptul că fiecare autor are dreptul a-și alege structura poveștii, nu puteam să scap de gustul amar pe care mi l-a lăsat această alegere.
Acum nu mă mai interesează cum e văzut Llosa și care este locul lui în literatura universală. L-am citit și mi-a plăcut până la un punct. Nu a reușit, însă, mă transforme într-un fan, într-un adept, așa cum (aproape) fiecare personaj devine adeptul Sfătuitorului. Eu am nevoie de mai multă putere de convingere.
3,75/5
Am citit ediția 2023 de la Humanitas. Nu știu cum s-a ajuns până aici fără ca redactorul să se fi autosesizat sau să fi fost sesizat că atunci când apare cuvântul colonel, el trebui scris cu italic în doar câteva cazuri (când se referă la marii arendași), în rest e un grad militar obișnuit, într-un roman în care armata, cu ierarhia ei obișnuită, e prezentă aproape peste tot. ...more
Mulți îl apreciază pentru că e un roman semi-autobiografic, cu numele protagoniștilor păstrate, dar pentru mine acest lucru nu a contat aproape deloc.Mulți îl apreciază pentru că e un roman semi-autobiografic, cu numele protagoniștilor păstrate, dar pentru mine acest lucru nu a contat aproape deloc. Deși gândul că ar putea fi o poveste reală mă face să zâmbesc o dată în plus.
Mario e un tânăr de 18 ani, redactor de știri la Radio Panamericana. La postul de radio vecin, Radio Central (posturi de radio surori), se dă, în schimb, mai mult teatru radiofonic, foarte popular în rândul ascultătorilor, într-un timp în care nu existau încă televizoare. Teatrul radiofonic serializat e un fel de precursor al telenovelelor latino-americane.
La Radio Central e angajat un nou fenomen, un scenarist care scrie pe bandă rulantă astfel de telenovele radiofonice, de foarte mare succes, Pedro Camacho, din Bolivia. În același timp, Mario se îndrăgostește de mătușa sa Julia (nu e o mătușă biologică), proaspăt divorțată, mai în vârstă cu 13 ani decât el. Dragostea lor, pornită aproape în glumă, devine o pasiune adolescentină în toată regula, care se manifestă ca atare.
Cele două planuri, relația lui Mario cu Julia și relația profesională cu noul condeier, cu o poftă de muncă incredibilă și aproape neobosit, nu prea se intersectează, dar au loc concomitent. Dragostea evoluează, deși niciodată nu se consumă, până când se întrezărește iscarea unui scandal în familie, iar familia peruviană e un adevărat trib, cu care nu trebuie să te pui. Cariera lui Pedro Camacho cucerește noi culmi, după care se năruie la fel de repede. Pentru cititor și pentru Mario, mai importante decât piesele de teatru radiofonic ale lui Pedro sunt naivitatea și lipsa lui de umor, astfel încât Mario, deși de doar 18 ani, îl tratează mereu ca pe un bătrânel simpatic, care spune vorbe amuzante cu toată seriozitatea.
„— Dumneata crezi că aș mai putea face ceea ce fac dacă femeile m-ar stoarce de vlagă? mă dojeni el, cu dezgust în glas. Crezi că se pot zămisli copii și povestiri în același timp? Că ar putea cineva să născocească, să dea frâu imaginației, dacă trăiește sub amenințarea sifilisului? Femeia și arta se exclud, prietene. În fiecare vagin e înmormântat un artist. Mai are oare vreun haz să procreezi? N-o fac și câinii, păianjenii și pisicile? Trebuie să fim originali, amice!”
Llosa e original în construcția romanului său. Printre capitolele despre idila cu mătușa Julia (îi spune mereu mătușa, ceea ce e un pic ciudat) și treburile de la radio, include capitole – episoade – din creațiile radiofonice ale lui Camacho. Toate acestea par episoade pilot ale unor noi seriale, în care sunt introduse personajele, destul de pitorești, prin descrieri detaliate despre starea lor socială și talentele lor speciale – care explică și alegerea lor ca personaje –, despre familiile lor, despre cum au ajuns unde au ajuns. La un moment dat, dacă nu chiar inițial, personajul principal ajunge în „floare vârstei”, la 50 de ani, care, coincidență!, e chiar vârsta scriitorului. Toate sunt scrise bine (mult prea bine, având în vedere că Mario cel tânăr îl plasează pe Camacho doar cu o treaptă deasupra analfabeților!), cu un vocabular foarte diversificat și original, și se termină, inevitabil, într-un punct culminant, care să te facă să-ți programezi vizita lângă aparatul de radio și în ziua următoare. Oare ce se va întâmpla? Oare va apăsa sau nu pe trăgaci?! Inevitabil, din când în când, scribul introducere ironii și răutăți la adresa argentinienilor.
Scribul/condeierul/scenaristul dă, însă, semne de oboseală. După multe luni în care urmează un program creator draconic, începe să-și uite personajele, să le confunde între ele, astfel încât își fac apariția, tot mai des, în serialele nepotrivite. Lucru pe care îl putem urmări și noi, citind episoadele din roman, care sunt deosebit de amuzante.
Contactul acesta cu Llosa, cu unul din primele lui romane, a fost mult mai plăcut decât cel inițial, cu cel mai recent roman al său. Aici e amuzant, deși nu intențional și forțat; e interesant, natural. Nu pare să înflorească și nici nu mă interesează dacă a făcut-o. Povestea e plauzibilă, te simți chiar cumva implicat, și progresează într-un ritm potrivit. Aici scrie literatură, nu dramatizează fișe biografice din cărți de istorie, și scrie expresiv, diversificat, cu multe personaje colorate. Mi-a plăcut, deși eram sceptic înainte de lectură. A fost o recomandare și mulțumesc cui mi-a făcut-o!
Travel notes from a young man attempting to see as much as possible of his continent with little to no means. Nothing extraordinary, as the introductiTravel notes from a young man attempting to see as much as possible of his continent with little to no means. Nothing extraordinary, as the introduction makes the reader to believe. It's not a glimpse into the mind of Che, that man would come later. These are merely the notes of a young, naive man, who comes in contact with the realities of his time. It happens to everyone. Most pages are just about the itinerary and the search for food and shelter. The only novel element was that Ernesto describes places inaccessible to me, from a past time (although I sense that some things have not changed).
Good read but do not take this book as something it is not....more
O repovestire a evenimentelor care au avut loc în Guatemala în anii ’50 – alegeri libere, lovituri de stat, dictaturi militare, sprijin american, fricO repovestire a evenimentelor care au avut loc în Guatemala în anii ’50 – alegeri libere, lovituri de stat, dictaturi militare, sprijin american, frică de comunism, de toate. O poveste devenită clasică. Evenimentele par explicate bine, chiar dacă cronologia e un pic întortocheată şi în general America Latină e un spaţiu destul de confuz. Am început să citesc un roman, dar de multe ori parcă citeam o carte de istorie sau pagini de pe wikipedia. E clară nevoia de a clarifica şi de a oferi context cititorului care e departe de realităţile de acolo, dar prea multe date istorice într-un roman de ficţiune au un efect opus celui intenţionat (cred). E o ficţiune, dar personajele sunt reale şi biografiile par cele adevărate, deci unde e graniţa dintre imaginaţie şi realitate? Pot avea încredere în acest roman când vorbesc despre istoria Guatemalei? Nu prea cred.
Long story short: Guatemala a căzut rapid din democraţie în dictaturi militare fără sfârşit din cauza unei campanii de PR negativ la comanda unei mari companii producătoare şi exportatoare de banane care-şi simţea ameninţat monopolul de reformele noului regim democratic. ...more
Loading...
