Trebuie să spun din start că mă așteptam să fie altceva această carte. Despre Jessikka Aro nu știam prea multe, dar știam că a scris despre fabrica deTrebuie să spun din start că mă așteptam să fie altceva această carte. Despre Jessikka Aro nu știam prea multe, dar știam că a scris despre fabrica de troli de la Sankt Petersburg. Bănuiam, greșit, că în cele 400 de pagini va dezvolta acest subiect. Din păcate, despre lucrul ei și despre articolele și reportajele despre trolii lui Prigojin abia a vorbit. S-a concentrat pe hărțuirea la care sunt supuși jurnaliștii din întreaga lume din partea mașinării de dezinformare rusească. Și acest subiect e interesant, doar că nu se lega cu așteptările mele inițiale.
Mai pe scurt, Aro, angajată la compania publică finlandeză de radiodifuziune Yle, a decis, prin 2014, să analizeze activitatea trolilor ruși pe rețelele sociale. Astfel, a intrat și ea în vizorul și colimatorul acestor troli. Dacă la început credea că sunt poate cazuri izolate, a descoperit un efort concertat, organizat de a o discredita pe ea, în particular, din cauza articolelor sale, și întreaga democrație finlandeză (dar nu numai). În centrul acestui efort erau doar câteva personaje, despre care autoarea bănuiește că erau doar niște fețe publice, în spatele cărora se ascundeau personaje mai importante, și un site de dezinformare, care a publicat sute articole în care încerca să o discrediteze, să promoveze diferite teorii aberante despre ea, să-i folosească trecutul și informații personale. Dacă la început a luat tot acest efort ca pe o glumă, cu timpul campania împotriva ei a început să-i afecteze munca, viața personală și securitatea fizică. A depus nenumărate plângeri la poliție și la organele abilitate, precum și la rețelele sociale folosite în această campanie, fără prea mult succes. Abia peste patru ani, instanța a condamnat principalii orchestratori, dar fără prea mult efect. Campania a continuat. Site-ul în cauză a promovat intens retorica Kremlinului, preluând articole de pe RT, Sputnik și alte platforme rusești de dezinformare, iar personajele de la suprafață au declarat direct că lucrează cu rușii, cu FSB-ul, și s-au afișat public alături de lideri separatiști ruși din republicile ocupate de ruși în Ucraina sau în Crimeea. Au călătorit chiar și în Siria pentru a face propagandă rușilor.
În tot acest timp, Aro a descoperit și alte persoane, din alte țări, victime ale unor astfel de campanii. Exemple: diplomatul lituanian Renatas Juška, incomod rușilor și bielorușilor; Roman Burko, ucrainean din Crimeea care a pus pe roate platforma de combatere a propagandei rusești InformNapalm; Bill Browder, afaceristul alungat din Rusia și care promovează legile Magnițski în întreaga lume; Thomas Nilsen, de la platforma norvegiană International Barents Observer, care scrie despre activitățile rusești în Nord; Martin Kragh, profesorul suedez care a cercetat și publicat studii despre dezinformarea rusească; Jelena Milić, din Serbia, de la Centrul de Studii Euro-Atlantice; Eliot Higgins, care a fondat platforma de investigații Bellingcat; Liz Wahl, jurnalista care și-a dat demisia de la RT America în direct, în 2014, înainte de a fi clar că RT e un instrument de propagandă rusească. Toți acești oameni au avut de suferit de pe urma hărțuirii trolilor. Acest lucru le-a afectat capacitatea de a-și face munca, viața personală, relații personale și profesionale și le-a murdărit imaginea. Fiecare a luptat cum a putut, dar cu puține rezultate. Din poveștile lor deducem că trolii sunt foarte eficienți. Operează într-o zonă gri, într-un gol legislativ în care autoritățile nu prea au ce să le facă. Folosesc cu succes rețelele sociale și instrumentele google fără să fie opriți, pentru că marile companii IT nu au interesul de a le limita accesul. Autoritățile nu au instrumente, expertiza, competența și timpul necesare pentru a investiga aceste lucruri. Și trolii nu sunt eficienți doar la a hărțui organizat oameni vocali și incomozi, ci și la a manipula publicul și schimba percepții, deosebit de importante în preajma alegerilor.
Aro pictează o imagine foarte sumbră. Încearcă, prin exemplele oferite, să transmită o doză de optimist: ea nu s-a oprit din a lupta cu trolii, alți curajoși la fel, dar mă tem că exemplele nu sunt de ajuns. Am fost mirat să aflu că aceste lucruri s-au întâmplat în Finlanda, țara nr 1 în ceea ce privește libertatea presei, fericirea și în alte statistici pozitive. E o țară dată ca foarte bun exemplu pentru alții. Dacă în Finlanda se întâmplă așa ceva, oare cât de rău stăm noi? Sau poate la noi Kremlinul încă nu depune eforturi multe pentru că nu există o miză prea mare?
Cartea a fost interesantă, dar nota pe care i-o dau nu e foarte mare.
3,4/5
De ce? Pentru că e o carte prea lungă. Nu e o problemă să citesc multe pagini, dar am o problemă când ele sunt inutile. Conținutul putea fi ușor comprimat la jumătate. Apreciez la jurnaliști în special calitatea de a fi conciși și de a exprima multe în puține cuvinte. Aici, Aro, face opusul. Scrie și explică mult, uneori redundant, alteori explică lucruri evidente, repetă idei și povestește cronologic multe lucruri care puteau fi rezumate multe mai bine.
Nici traducerea și nici tehnoredactarea nu m-au dat pe spate. Traducătoarea nu pare să stăpânească prea bine anumite concepte legate de jurnalism, dezinformare sau Rusia. Uneori explică și traduce lucruri care nu necesită explicații, termeni care au intrat deja și la noi în limbă. ...more
Loading...
