Povești cu femei măritate

Soți și soții

Cu un an înainte ca Gabriela să se prăbușească în brațele amantului ei, o găsim senină, fericită, întinsă pe pat, privindu-și soțul cum doarme.

Sunt împreună de douăzeci de ani, douăzeci de ani de iubire sau mai degrabă de afecțiune. Douăzeci de ani în care s-au acceptat unul pe celălalt. Douăzeci de ani în care au acumulat mici discuții cotidiene care au fost, în mai multe rânduri, pe punctul de a-i despărți, dar iată-i laolaltă, luptând pentru dragostea lor, pentru familia lor.

Germán este inginer, un inginer mizantrop și taciturn. Acestea sunt cele două adjective pe care Gabriela le-a folosit ca să-l descrie la un prânz cu cele două prietene dragi sufletului ei — Silvia și Cósima — în timp ce își împărtășeau printre râsete intimități despre soții lor. Mizantrop, nu misogin, precizare lexicală esențială pentru înțelegerea acestei povești. Și dacă e să continuăm cu adjectivele folosite de Gabriela pentru a-și descrie soțul, al doilea, taciturn, l-a folosit cu referire la prima semnifica­ție dată de Diccionario de la Real Academia Española: „Posac, tăcut, ursuz, căruia nu-i place să vorbească".

Faptul că e inginer contează, de asemenea, căci, dacă nu ar fi fost profesia lui Germán, viețile lor nu s-ar fi intersectat. Pe vremea aceea, la sfârșitul anilor ʼ90, Gabriela era o jurnalistă în vârstă de douăzeci și ceva de ani, proaspăt licențiată; Germán, un tânăr inginer pe care trebuia să-l intervieveze fiindcă se număra printre cei cinci spanioli câștigători ai bursei Fulbright, o bursă sponsorizată de Biroul pentru Educație al Departamentului de Stat al SUA în cooperare cu Ministerul Culturii spaniol, la care se poate aspira doar cu o medie minimă de nouă pe foaia matricolă, doi ani de experiență profesională și un nivel înalt de cunoștințe de limba engleză, scris și vorbit. Această bursă reprezenta o finanțare generoasă și avea să-i permită lui Germán să urmeze un master în inginerie navală și oceanografie la prestigiosul colegiu universitar din Boston. Gabriela i-a luat un interviu pentru ziarul local al cartierului Raval, unde își făcea stagiatura, iar în acea zi, în urmă cu aproape douăzeci de ani, a început povestea lor de dragoste. Povestea de dragoste dintre Gabriela și Germán. Povestea căsniciei lor.

*

E sâmbătă dimineața. Fiul lor doarme acasă la mama Gabrielei, se vor duce să-l ia după-amiaza târziu, așa că sunt doar ei doi. Nu se întâmplă des. Ea știe că, atunci când Germán se va trezi, va dori să facă dragoste. Mizantrop, nu misogin.

Gabriela e impresionată de faptul că, în ciuda celor douăzeci de ani care au trecut, el continuă să o găsească frumoasă, că încă o dorește la fel de mult ca în prima zi, ba chiar mai mult. Uneori se întreabă cum de este posibil ca el să nu-și fi pierdut interesul pentru ea.

„La ce te uiți?", l-a întrebat Gabriela nu demult, surprinzându-l cum o privea în tăcere, când ea ieșea de la duș.

„La soția mea."

Pe Gabriela o impresionează noblețea soțului ei. Pentru că ea este cea care îl respinge în nenumărate rânduri, mereu cu scuza că îi aude copilul sau că a avut o zi dificilă la serviciu. Mai sunt și durerile menstruale, care durează o săptămână. În privința asta nu minte niciodată, pentru că le are. Sâmbăta aceasta copilul nu e, nici ciclul nu i-a venit, nu există nicio scuză.

Gabriela se ridică în liniște, ca să nu-l trezească și iese de sub plapumă fără alte haine în afară de una dintre cămășile de noapte subțiri, cu bretele, lungi până la glezne, cu care doarme tot anul. Îi place să simtă frigul când se vâră în pat și-l îmbrățișează pe bărbatul generos care o însoțește în viață.

Ia de pe un fotoliu un pulover vechi de cașmir al lui Germán, cu o arsură pe mânecă, de la țigările Camel pe care le fumează de douăzeci și cinci de ani. Germán le arde pe toate. Gabriela este cea care îi cumpără puloverele; dacă ar fi fost după el, ar fi trecut prin viață plin de arsuri de țigară, fără ca acest lucru să-l schimbe în vreun fel. Și așa e. El este inginer naval în departamentul maritim și în guvernul provinciei Barcelona. Profesor adjunct la Facultatea de Inginerie Navală și asociat al companiei americane ASCE Naval Engineering. Să poarte un pulover de cașmir cu arsuri de țigară nu l-ar schimba cu nimic, așa că Gabriela colecționează puloverele astea găurite, talia XXL, pe care le poartă peste cămășile ei de noapte lungi din bumbac.

Se uită la ceasul digital înainte de a ieși din dormitor. E 7:05. Calculează că are o oră la dispoziție pentru ea. Poate două.

S-au culcat târziu aseară. Gabriela rezervase o masă la restaurantul Ca La Mariona, unul dintre puținele res-taurante din centrul Barcelonei ce au păstrat bucătăria tradițională catalană. Se servește trinxat¹ de la Cerdanya și escudella amb carn d‘olla²; bucătăria japoneză sau fuziunile thailandezo-vietnameze, care tot apar prin oraș, nu sunt pe gustul lor.

Se pregăteau să iasă. Gabriela era la duș, iar Germán, știind cât de puțin amatoare de ieșiri nocturne este ea, a scos asul din mânecă:

— La televizor se difuzează Povești întretăiate.

— Serios? a răspuns cu nostalgie Gabriela. Parcă ieri l-am văzut.

Acest film american regizat de Robert Altman, o adaptare cinematografică a câtorva dintre povestirile lui Altman Raymond Carver, a avut o semnificație specială în viața lor. Foarte specială.

În timp ce lăsa apa de la duș să-i curgă peste trup, Gabriela și-a amintit de noaptea în care l-au văzut împreună, în august 1998, la Somerville Theatre din Boston, Massachusetts. Noaptea aceea, din urmă cu douăzeci de ani, le-a schimbat cursul vieții.

*

Mergeau pe strada Elm în direcția bulevardului Somerville, înapoi spre campusul universitar unde se cazaseră. Erau împreună de patru săptămâni în acel oraș liniștit de pe coasta de est a Americii, unde Germán avea să petreacă doi ani intenși, cu o viză de student, cufundat în masterul în inginerie, iar Gabriela mai avea trei zile la dispoziție până să ia zborul de întoarcere spre Barcelona. Revenea în Spania fără niciun plan concret. La vârsta de douăzeci și cinci de ani, abia intrase în vârtejul căutării unui loc de muncă în calitate de jurnalistă. Scrisul era punctul ei forte, în timp ce vorbitul în public o îngrozea, așa că exclusese radioul și televiziunea și își trimisese CV-ul la toată presa scrisă. Începuse cu ziarele naționale din Madrid și Barcelona și, neprimind niciun răspuns, continuase cu cele patruzeci și opt de provincii spaniole; ajunsese să-și trimită CV-ul la redacțiile mici ale ziarelor din orășelele catalane, ba chiar la ziarul local din iubita Formentera. De la redacțiile mici primise scrisori amabile prin care i se răspundea că nu existau posturi vacante în acel moment, dar că vor păstra datele ei; de la cele mari nu primise niciun răspuns. Nici nu avea să-l primească.

În cei cinci ani de studii lucrase în campanii de Crăciun la magazinul Zara de pe bulevardul Gràcia și se înțelesese foarte bine cu Zaira, șefa. Dacă nu primea niciun răspuns de la vreun ziar, putea oricând să se întoarcă acolo.

Cu dubla ei licență în Litere și Jurnalism, Gabrielei nu-i surâdea în niciun fel ideea să sfârșească împachetând pulovere și servind clienții pentru a-și câștiga existența, dar nici nu se fandosea dacă asta era tot ceea ce putea face atunci.

La ieșirea din cinematograf, Germán i-a înconjurat umerii cu brațul, pășind în tăcere, gânditor, în timp ce ea lăuda versiunea cinematografică a povestirilor lui Carver. Ea insistase să meargă să o vadă. De fapt, toată luna aceea o organizase Gabriela: călătoria cu mașina spre Vermont, sfârșitul de săptămână la Cape Cod, croaziera pe Mystic River. Și momentul de socializare. Socializarea cu colegii de masterat și cu sutele de studenți de la facultatea din Boston.

Germán în Boston nu era Germán, era cunoscut ca Prietenul Gabrielei. Gabriela se simțea prost, pe Germán îl durea în cot.

— Tu nu vorbești, Germán. De unde să știe ei cum te cheamă?

— N-am nevoie să vorbesc, Gabi. În plus, cei doi care îmi știu numele îmi zic Yirmen.

Și amândoi au râs de cât de nepricepuți la limbi străine sunt americanii.

— Nu știu, Germán, de obicei oamenii vorbesc. Iubi­tule, eu… Eu mă întorc în Spania peste câteva zile, și tu o să stai tot anul aici să înveți cu ei. O să rămâi toată ziua în dormitorul tău să faci calcule matematice și să zdrăngănești la chitara electrică?

Trebuie precizat că Germán avea două iubite pe care le-a păstrat toată viața. Prima, Gabriela; a doua, o chitară electrică Fender Bullet Mustang.

— Și de ce nu? De asta am venit aici — îi răspunsese el liniștit cu o săptămână în urmă, repetând un arpegiu pe corzile chitarei —, dar chestia cu zdrăngănitul la chitară e în plus.

— Poate o să găsim pe cineva printre cei șase sute de mii de bostonieni care să-ți placă.

— Dar mie nu-mi displac, Gabi, nu încurca lucrurile. Dar acum… nu știu… spusese fără să se uite la ea și jucându-se cu degetele pe Fender. Îi văd cum poartă șepcile Red Sox invers pe cap, cum devorează coaste de porc și beau bere până nu mai pot și… cum să zic, nu prea am multe în comun cu ăștia, oricât de ingineri ar fi ei.

Lăsase să treacă o secundă înainte de a adăuga:

— Dar deloc, deloc n-aș zice că nu-mi plac.

Era adevărat, nu prea avea legătură cu acei tipi. Și nici ea nu avea prea mult de-a face cu femeile care îi însoțeau, dar Gabriela era un cameleon care se simțea bine oriunde. Gabriela încă nu știa, dar avea să se transforme în legătura dintre soțul ei și lumea reală pentru tot restul vieții. Atât timp cât nu existau evenimente legate de mediul lor de lucru, deoarece la serviciu Germán era un alt om.

La finalul celor doi ani de master, s-a dus să-l asculte la susținerea tezei, care compara platformele petroliere din Marea Nordului cu cele din Golful Mexic. Gabriela era atât de emoționată pentru el, încât abia dacă ațipise în noaptea precedentă, în timp ce Germán, după ce făcuse dragoste cu ea, adormise de parcă a doua zi nu ar fi fost nimic în joc. Germán era așa: Gabriela își amintea de noaptea dinaintea examenului de admitere la facultate ca fiind cea mai lungă din viața ei; Germán o ștersese din memorie. Germán luase 9,7; Gabriela, 5.

Susținerea tezei a fost evaluată de către decanul uni­versității din Boston și o comisie formată din cinci ingineri navali sexagenari. În public — pe care Gabriela l-a estimat la aproximativ două sute de persoane, ceea ce însemna capacitatea maximă a sălii ovale a facultății — au fost prezenți toți colegii săi de master și recrutori de la marile companii de inginerie navală americane, care veniseră să vâneze creiere pentru companiile lor. WSP, din New York, Arup, din Seattle, și cea din urmă, ASCE Naval Engineering, la care, ani mai târziu, Germán avea să devină unul dintre asociații majoritari.

Gabriela s-a așezat în spatele sălii cu bănci aranjate în formă de amfiteatru și scaune din lemn de stejar. I se accelerase pulsul, de parcă ea și nu el urma să vorbească în public. Când Germán s-a ridicat ca să-și înceapă disertația, Gabriela a trebuit să facă un efort să nu-și acopere ochii. Timp de patruzeci și cinci de minute, Germán și-a susținut teza cu o seninătate totală și într-o engleză impecabilă. În plus, în timp ce o prezenta, i-a făcut pe toți să râdă: pe decan, comisia, pe recrutori și pe studenții care-l ascultau. I-a cucerit pe toți cei prezenți și a ieșit de acolo cu o diplomă de onoare și patru oferte de muncă. ASCE Naval Engineering s-a dovedit cea mai generoasă. Cel mai timid tip pe care Gabriela îl întâlnise în viața ei și pe care îl iubea la vremea respectivă — iar, după susținerea tezei, de o sută de ori mai mult decât în ziua precedentă — se transforma, când venea vorba de mediul profesional și câtă vreme era adâncit în numerele sale, într-un comunicator elocvent și sigur pe sine.

Aceste două extreme ale caracterului său au nedumerit-o toată viața.

Dar susținerea tezei era încă departe de acea după-amiază în care se plimbau îmbrățișati pe bulevardul Somerville.

Au ajuns la podul Charlestown, care traversa râul până la universitate, și au mers pe platformă în timp ce Gabriela lăuda, cu entuziasm, adaptarea poveștilor lui Carver.

Germán se bucura întotdeauna de compania acestei femei pasionale, extravertite și atât de diferită de el, de care, la cei treizeci de ani ai săi, se simțea profund îndrăgostit. Le mai rămâneau trei zile de petrecut împreună și simțea deja golul absenței ei. Abisul zilelor fără ea. Trecuse doar un an de când se cunoșteau, dar o iubea cum nu mai iubise niciodată o altă femeie.

Avusese o relație anterioară cu o fată pe nume Gina, una dintre puținele studente din facultate. Inteligentă. Mai inteligentă decât el. Mai rapidă la calculul mintal. Fuseseră împreună din al doilea an de studii până când Germán o cunoscuse pe Gabriela la acel interviu după ce câștigase bursa Fulbright și o părăsise pe Gina. Din cauza ei se despărțise de fosta iubită, asta era clar, dar — așa cum i-a mărturisit lui Gabi într-o zi — mai devreme sau mai târziu ar fi părăsit-o oricum pentru că „avea gleznele groase".

Gabriela râsese când îl auzise ce spunea.

„Dar ăsta nu-i un motiv să părăsești o femeie, Germán."

„Pentru mine este. Nu știu ce să zic. Nu-mi plac gleznele groase."

Gabriela râsese iar… și se gândise: „Bărbații…"

Mergeau în continuare pe pod. Germán se uita fix la Gabriela, care privea acum absentă silueta orașului Boston.

— La ce te uiți atâta? l-a întrebat Gabriela întorcându-se spre el.

Germán a așteptat câteva secunde și cu ochi de bărbat îndrăgostit a răspuns:

— Mă uit la tine.

Gabriela a zâmbit un pic timid, pentru că acel bărbat introvertit, atât de diferit de bărbații care trecuseră prin viața ei, i se păruse sincer. Alături de el se simțea o femeie iubită. Nu o făcuse niciodată să se îndoiască de el și nici nu o va face vreodată în toți anii de căsnicie care îi așteptau.

Ea trăise trei povești de dragoste înainte de a-l cu­noaște pe Germán. Era o femeie făcută pentru relații de durată. O primă iubire de liceu; o a doua de care prefera să nu-și amintească pentru că îi frânsese inima; apoi o siropoasă poveste de iubire în facultate, cu un ochelarist foarte simpatic care cântărea o sută de kilograme, poveste care se sfârșise pentru că el plecase la Madrid să studieze scenaristica la ECAM. Iar dragostea se risipise. Niciuna dintre aceste trei povești nu fusese atât de autentică precum cea pe care începea să o trăiască alături de Germán.

Germán s-a oprit, a tras-o pe Gabriela spre el și a sărutat-o ca și cum ar fi făcut-o pentru ultima dată.

— Ești bine? l-a întrebat ea mângâindu-i obrajii, când s-au depărtat unul de celălalt.

El nu a răspuns.

— Ce-i cu tine, Germán?

Întrebarea pe care el voia să i-o pună prietenei lui purta o încărcătură emoțională prea mare pentru un om de știință care are totul planificat în viață. Pentru că dragostea față de Gabriela nu intra în planurile sale. Urma să petreacă doi ani în Boston pe cont propriu. Fără femeia aceea care se intersectase pe neașteptate cu destinul lui.

— Nu vreau să pleci, a spus el neliniștit, îndreptându-și privirea spre râu. Nu vreau să te întorci la Barcelona.

Gabriela a zâmbit cu tandrețe.

— Nici eu nu vreau să plec, dar îmi expiră viza și n-aș vrea să vină poliția să mă caute.

L-a sărutat pe buze.

— Los mossos³ îmi inspiră siguranță și încredere, dar polițiștilor americani nu le-am prins șpilul. Mă uit la ei și… nu știu de ce, mă sperie, mă sperie cu adevărat.

— Vrei să te căsătorești cu mine? a rostit Germán fără ezitare și fără să o lase să-și termine propoziția.

Gabriela a pălit. Nu a răspuns. Își simțea pulsul accelerat.

Să se căsătorească era ultimul lucru la care se gândea la douăzeci și cinci de ani. Ultimul lucru la care se putea gândi, dar un an împreună fusese suficient ca să știe că Germán nu glumea. Întrebarea era cât se poate de serioasă.

Gabriela voia să spună ceva, dar nu-și găsea cuvintele. Nici măcar unul. Nu se gândise la asta, chiar dacă să petreacă doi ani despărțiți de Atlantic însemna un timp prea lung pentru un cuplu atât de tânăr. Se vor revedea de Crăciun. În vară. Iar ea ar putea să-l viziteze dacă ar găsi o slujbă care să o ajute să-și plătească zborul extrem de scump spre America.

Să te căsătorești la douăzeci și cinci de ani?

Era prea tânără ca să se lege pe veci printr-o căsătorie.

Germán aștepta un răspuns cu ochii ațintiți asupra ei. Un răspuns care nu mai venea. Se gândea la asta de câteva zile, mai exact de două săptămâni. Și, după ce se informase, trăsese concluzia că nu exista o altă cale legală pentru șederea Gabrielei în Statele Unite în afară de căsătorie și includerea ei în viza lui de studii.

Germán aștepta neliniștit, cu ochii ațintiți asupra ei, până când, după alte câteva secunde de tăcere, Gabriela a zâmbit și, încet și nesigură pe ea, a spus da.

Iar două săptămâni mai târziu și-au jurat unul altuia iubire eternă pe Constituția Statelor Unite în Park Square Building Office din Boston.

Dar de la acea cununie improvizată și minunată și de la acea plimbare pe podul din Boston au trecut aproape douăzeci de ani. Gabriela și-a adus aminte de momentul acela stând sub dușul din apartamentul ei din Barcelona. Și l-a amintit cu nostalgie, de parcă ar fi fost ieri… Și, într-adevăr, i-a spus soțului ei să anuleze rezervarea la restaurant. Jumătate de oră mai târziu stăteau așezați în fața televizorului urmărind adaptarea cinematografică a poveștilor lui Raymond Carver.

Gabriela reușește să iasă din dormitorul conjugal fără să facă zgomot. Germán continuă să doarmă liniștit. Doarme întotdeauna mai mult decât ea. Închide ușa cu delicatețe și se îndreaptă pe coridor, spre bucătărie.

Se place pe sine la ora aceasta, în singurătatea zorilor. Pentru prima dată simte iarna în casă, chiar dacă soarele inundă salonul. E 4 sau 5 noiembrie? Abia așteaptă să pornească centrala. Să lase în urmă vara care i-a însoțit în acest 2018.

Urmând ritualul din fiecare dimineață, aprinde o lămpiță de pe blatul din bucătărie, umple cu apă fierbătorul, aruncă în cană niște ceai alb și toarnă apa deasupra. Ia cana și își lasă mâinile să se încălzească în timp ce privește pe fereastra mare a bucătăriei bucățica din Barcelona ce-i aparține. O priveliște unică, splendidă, cu silueta orașului și a Mediteranei în depărtare. O priveliște care este doar a ei. A Gabrielei și a celor doi bărbați din viața sa: soțul și fiul ei.

La patruzeci și patru de ani, se simte norocoasă că poate să se afle acolo. Ceaiul dulce și unic care îi în­căl­zește mâinile și pe care îl duce la buze în fiecare dimineață, privind marea, o face profund fericită. E o femeie simplă când vine vorba de micile plăceri.

Iese din bucătărie și se duce în sufragerie.

O altă mică plăcere a fiecărei dimineți este să-și simtă picioarele reci pe covorul rotund, din lână albastru-cobalt, cu un diametru de patru metri, care acoperă întregul spațiu al salonului. Pe covor, o canapea ovală din pânză de in de culoarea lavandei, așezată în așa fel încât soarele să cadă pe ea. Și perdelele din catifea verde, lungi până la podea. Îi place contrastul dintre albul pereților, albastrul-lavandă, albastrul-cobalt și verdele-intens. Singură, cu cana de ceai în mâini, se așază acolo în fiecare dimineață, cu picioarele strânse sub ea pe canapea. Îi place să-și admire casa, acest cămin plin de farmec pe care l-a construit în timp, cu dragoste. Casa ei pentru toată viața.

Au trecut zece ani de când Gabriela și Germán au achiziționat apartamentul. Este un penthouse de o sută douăzeci de metri pătrați, pe bulevardul Born, în cartierul Ribera. La douăzeci și cinci de minute de mers pe jos de mare. De îndată ce au primit cheile, au început să dărâme pereții despărțitori, au îndepărtat tavanul fals și au descoperit prin tot apartamentul niște splendide grinzi frumos pictate cu motive florale roz. Au fost de acord să îndepărteze grinzile din salon și să le păstreze pe cele pictate din dormitoare. Să privești lumina soarelui cum se răsfrânge pe bolțile ce separă grinzile e ceva splendid. În plus, grinzile își schimbă nuanța: uneori sunt de culoarea mierii; alteori, a mahonului.

Gabriela simte frigul. Caloriferele încălzesc greu casa, așa că se acoperă cu o pătură albă, imensă, amestec de lână și cașmir, care zace întotdeauna neîmpăturită pe canapea. „Gabi, nu înțeleg de ce e atât de greu să o strângi înainte de a te duce la culcare. Chiar nu pricep", îi spune zilnic soțul ei.

În casa aceasta, totul este cu susul în jos: Gabriela reprezintă haosul, dezordinea, indisciplina. Germán, ordinea, coerența și disciplina.

Gabriela își soarbe ceaiul și aruncă o privire spre raftul din salon, plin de cărțile lui, de ilustrații înrămate, plin de fotografiile lor. În cele din urmă se oprește în fața pozei de la nuntă. În prim-plan, Germán o sărută pe Gabriela pe obraz. În spatele lor apare estompat verdele din Grădina Publică din Boston. Ea zâmbește, tânără. Foarte tânără. Îndrăgostită. Foarte îndrăgostită. Cu cât timp în urmă a fost făcută această fotografie? Nu-și amintește dacă sunt optsprezece, nouăsprezece sau douăzeci de ani. Evocă un moment din viața ei care, dintr-un motiv pe care nu reușește să-l înțeleagă, îi provoacă tristețe.

De câteva zile vrea să o scoată din ramă și să o lipească în albumul de fotografii care se află pe raftul cu cărți. La ce-i trebuie să o vadă în fiecare zi pe femeia aceasta tânără, brunetă, cu pielea albă și cu părul lăsat pe umeri? Femeia aceasta avea toată viața înainte, avea o mie de posibilități și s-a agățat de una. Se simte atât de departe de ea, fizic și psihic… Ea însăși se simte ciudat față de propriile gânduri. Pentru că Gabriela este o femeie fericită, cu o viață minunată. O viață liniștită, o viață sigură și tihnită.

Își termină ceaiul, ridică MacBookul, îl pune în poală, îl deschide și își lasă vârful degetului să alunece pe trackpad căutând Safari. O redirecționează către site-ul La Femme, revista pentru femei cu cel mai mare tiraj din țară, unde colaborează ca ziaristă de peste douăzeci de ani și unde din 2014 semnează o rubrică săptămânală.

În fiecare săptămână, indiferent că-i vine sau nu inspirația, are o pagină întreagă rezervată. În fiecare săptămână își scotocește prin imaginație ca să scrie trei mii cinci sute de semne. Uneori imaginația se dovedește debordantă. Alteori, haotică, dezordonată. Uneori, viguroasă. Alteori, pustie.

O surprinde succesul de care se bucură rubrica ei. Poate că, în parte, se datorează titlului: „Povești cu femei măritate". Cine nu vrea să-și vâre nasul în această lume secretă a femeilor căsătorite?

Titlul rubricii nu-i aparține Gabrielei, ea ar fi preferat ceva mai poetic. A propus titluri de poezii frumoase scrise de Sylvia Plath, de Emily Dickinson, de Gabriela Mistral… Preferata ei, „Amorul care tace". Acesta era titlul pe care intenționa să-l dea rubricii sale, dar Eugenia, șefa ei, a refuzat categoric.

— Ai nevoie de un titlu simplu, care să le atragă pe cititoare, Gabriela. Ce-mi propui tu sunt versuri frumoase, dar criptice.

— Criptice? a repetat Gabriela.

Pe lângă faptul că este redactor-șef al revistei La Femme și în ciuda celor douăzeci de ani care le despart, Eugenia nu-i este doar șefă, ci și o foarte bună prietenă. Relația dintre ele datează din anul 1996, când Eugenia preda, ca profesoară asociată, cursul opțional de psihologia comunicării la Facultatea de Jurnalism, iar Gabriela era studenta ei preferată. În ziua în care Gabriela a obținut licența, și-au luat rămas-bun printr-o îmbrățișare. „Sunt aici dacă ai nevoie de mine, i-a spus Eugenia, „dar zboară puțin înainte de a rămâne în orașul ăsta. Barcelona poate fi prea mică.

Gabriela nu-și imagina în ziua aceea cât de dificil avea să fie să-și găsească singură un loc de muncă în calitate de jurnalistă. După ce și-a dat seama cât de ineficient fusese să trimită atâtea CV-uri, i-a scris din Boston un e-mail Eugeniei pentru a-și oferi serviciile, conform propriilor cuvinte, ca „tânără neexperimentată, dar pasionată corespondentă" pentru orice eveniment sau interviu pe care va trebui să-l realizeze pe Coasta de Est americană. Și Eugenia a angajat-o. Șase luni mai târziu a fost trimisă la Institutul Cervantes din New York să relateze despre festivalul literar unde participau câteva scriitoare din America Latină pe care Gabriela le-a intervievat. O lună mai târziu a trimis-o la Brown University, în Providence, să ia interviu unei profesoare de arhitectură de origine spaniolă, apoi a urmat o biologă din Delaware… În cei doi ani în care a locuit în Boston, Gabriela a realizat un total de zece interviuri cu femei hispanice interesante, care prinseseră rădăcini în Statele Unite. Suficient ca Eugenia să-și dea seama de capacitatea de muncă, entuziasmul, pasiunea și talentul tinerei ziariste.

Când s-a întors în Spania, în 2000, Eugenia i-a dat pe mână secția de cultură a revistei La Femme, apoi, după ce a împlinit patruzeci de ani, a determinat-o să-și scrie propriile texte și să devină editorialist.

— Despre ce sunt poveștile tale? a vrut să afle Eugenia când Gabriela a discutat cu ea despre viitoarea rubrică.

— Despre noi. Despre femeile de la patruzeci de ani în sus. Despre femei harnice și devotate. Despre dragoste, pasiune, dorință și lipsa dorinței. Despre soții noștri. Despre bărbații care nu sunt soții noștri.

Gabriela s-a oprit și a zâmbit înainte de a adăuga:

— Despre amanții pe care nu îi avem și pe care ni i-am dori.

A ridicat din umeri; cât de dificil era întotdeauna să găsești un titlu.

— Nu știu, Eugenia. Povești cu femei ca mine. Povești cu femei măritate.

— Asta e.

Eugenia a lovit cu palma în masă.

— Îl ai. Ai titlul rubricii: „Povești cu femei măritate". Gata cu poetese moarte.

— Cum? E prea evident, Eugenia. Nu-mi place asta.

Au discutat în contradictoriu un minut, dar certurile sunt întotdeauna o chestiune de putere, iar Eugenia o avea din plin, ca prietenă și ca șefă, astfel încât Gabriela a sfârșit prin a consimți… Chiar și așa, după primul său articol, a trebuit să admită că era un succes. Titlul funcționase. Sute de femei din orașul lor, din țara lor și, datorită spațiului infinit al rețelelor de socializare, din toată America Latină așteptau cu nerăbdare rubrica săptămânală a Gabrielei din La Femme.

Pe lângă titlu, Eugenia i-a sugerat să folosească un ton amabil. Povești simple din viața de zi cu zi. „Avem destule pe cap din pricina tensiunilor politice din țara noastră, independența Cataloniei și băncile elvețiene", i-a explicat.

Gabriela a atins caloriferul înainte de a citi articolul. Era înghețată. Și-a frecat palmele. Adevărul este că ar putea să recite din memorie cuvintele pe care le-a scris, dar îi e teamă de modificările aduse de către redactorul de la La Femme, Consuelo Garza, inamica ei din redacție. Gabriela nu e niciodată de acord cu schimbările pe care cealaltă le introduce, dar munca în echipă înseamnă să ajungi la un compromis, iar despre asta Gabriela știe multe după cei zece ani și mai bine petrecuți ca jurnalistă în redacția La Femme.

Săptămâna aceasta a scris un articol intitulat „Prie­tenul mamei. E vorba despre o femeie infidelă care-și părăsește soțul, argumentând că nu se simte suficient de apreciată de către el. O chestie clasică. O temă clasică atunci când ne referim la abandonul căminului conjugal de către femei. Femeia care își părăsește soțul pentru șeful ei. Din nou, erotica puterii. Și nu e mai cinstit să-i spui adevărul omului alături de care ai trăit douăzeci de ani? Să-i spui că-l iubești, că îl iubești foarte mult, dar că te-ai îndrăgostit de altcineva. Însă pur și simplu nu o faci și continui să minți că „nu m-ai apreciat niciodată. Vă despărțiți și nu trece nici o lună când fiul tău se întoarce în casa tatălui, după un weekend lung, vorbind despre prietenul mamei… și zdrobindu-i, de data asta de-adevăratelea, inima.

Gabriela observă în acel moment ilustrația subtilă care însoțește articolul „Prietenul mamei", realizată de colega și prietena ei, Silvia. Cu linii simple, curate, înfățișase o femeie frumoasă, fragilă, complet goală între doi bărbați îmbrăcați. Soțul și amantul. Șocant.

Silvia și Gabriela s-au înțeles bine. Au obținut o armonie perfectă între litere, linii, cuvinte, fotografie și ilustrație. Pune mâna pe telefonul Nokia și îi trimite un SMS:

Silvia, prietena mea, ce ilustrație frumoasă!

Îmi place la nebunie… Vii mâine la cină?

Cósima e aici. Eugenia vrea să ne vadă

pe toate trei împreună… O fi având ceva

important să ne spună.

Apoi coboară privirea spre laptop și citește prima frază a articolului.

— Gabi!

Vocea soțului ei răsună în cameră, iar ea se uită mirată la ceasul de pe raft. „Cum adică Gabi? Abia e 7:45. De ce se trezește așa devreme?"

Încălzirea, se gândește ea. Centrala face un zgomot ciudat. Asta a fost.

Gabriela își zice că, dacă nu răspunde, poate că Germán se va culca la loc. Și-ar dori ca soțul ei să se culce la loc.

— Gabi! insistă el tandru, dar ridicând tonul.

Gabriela oftează și închide laptopul. Se ridică încetișor.

Ce plictiseală. Ce plictiseală. Ce plictiseală. Dar nu poate să-l refuze din nou.

— Viiiiiiiiiiiiin, răspunde ea dulce.

*

Germán i-a spus „te iubesc", sărutând-o pe obraz, după ce au făcut dragoste.

— Ar trebui să facem asta mai des, a zis Gabriela cu sinceritate, sprijinindu-se de pieptul lui.

— Da, știu. Asta mi-ai spus și semestrul trecut.

Gabriela a râs la comentariul soțului ei, în timp ce se înfășura în plapumă și își împletea trupul gol cu al lui.

— Crezi că voi fi în stare? a întrebat Gabriela cu acea ușurință de a vorbi, a face și a gândi mai multe lucruri deodată.

— În stare de ce?

— Germán, cum adică în stare de ce? Să scriu un roman.

— Tocmai am făcut dragoste, Gabi. Nu pot să cred că, la trei secunde după ce ai terminat, te gândești la roman.

Germán și-a aprins o țigară Camel înainte de a răspunde; el gândea mereu, spre deosebire de Gabriela, care vorbea fără să gândească.

— Un roman nu e un articol de o pagină. Poate să te oblige să stai pe scaun multe ore. Trăiești foarte bine, Gabi. Te duci să înoți în fiecare zi, mănânci cu prietenele tale, câștigi suficient, scrii când vrei…

Gabriela s-a ridicat și l-a privit iritată.

— Cum adică scriu când vreau? Scriu în fiecare zi.

Uneori se îndoia că soțul ei îi lua în serios profesia. Ea nu trebuia să conceapă platforme de explorare marină, dar scrierea unui articol săptămânal și realizarea de interviuri, chiar dacă erau lucruri neesențiale pentru societate, reprezentau profesia ei.

— Doamne sfinte, Germán, tocmai tu să-mi spui asta… Deci eu scriu când vreau?

— Ei bine, înțelegi ce vreau să spun, a răspuns el fără urmă de răutate.

— Nu. Nu înțeleg.

Germán a încercat să vorbească, dar ea nu l-a lăsat.

— Trăiesc bine, da. Și tu la fel. Noi nu coborâm în mină, e adevărat. Dar scriu în fiecare zi, Germán. În fiecare zi, șapte ore… Singură, complet singură. Și nu e ușor să fiu toată ziua singură. Luptându-mă cu propria minte.

— Ei bine, eu unul aș fi încântat, a întrerupt-o el.

Gabriela a avut nevoie de o secundă ca să răspundă, pentru că știa că soțul ei ar fi fost fericit să-și petreacă toată ziua singur acasă și să lucreze online. Încântat. Să nu discute cu nimeni.

— Pentru mine nu e ușor. Câteodată mă trezesc că dialoghez cu personajele mele și cred că sunt nebună.

A rămas o secundă pe gânduri.

— Și nu mă las distrasă nici măcar un minut. Ceea ce nu este ușor. Și da: merg la piscină după ce duc copilul la grădiniță, înot treizeci de minute, iau micul-dejun și mă așez la zece fără un sfert la birou, mănânc la ora trei, scriu până la cinci fără un sfert și…

— Gata, Gabi, gata, i-a tăiat-o el. Știi perfect la ce mă refer. În plus, nu te înțeleg; dacă te deranjează singurătatea, vei fi și mai singură decât acum… Uneori ești foarte incoerentă, nu ți s-a oferit în două rânduri un post permanent în redacție? Și de fiecare dată ai spus nu.

Gabriela s-a dat jos din pat, prefăcându-se jignită și s-a îndreptat spre duș. I-ar fi plăcut să audă niște cuvinte de îmbărbătare, cuvinte care s-o însuflețească. Să-i spulbere nesiguranța pe care prin definiție o purta în ADN-ul său. „Crezi că voi fi în stare? era mai degrabă o întrebare retorică prost formulată. Și-ar fi dorit să audă un „bineînțeles că vei fi în stare!, dar Germán era un inginer cu o minte rațională. La ce altceva să se aștepte? Să scrii un roman nu era ușor și soțul ei știa asta. A fost epuizant să scrie o teză de masterat de trei sute de pagini. Lui Germán nu-i face nici cea mai mică plăcere să-și amintească.

Gabriela s-a întors spre el din ușa băii.

— Germán.

El s-a uitat la soția lui, iar Gabriela, cu un zâmbet între adorabil și răutăcios, a zis:

— Trimestrul următor nu mi-o mai tragi.

*

În timp ce Gabriela se îndreaptă spre duș, la 506 kilometri de Barcelona, prietena ei dragă, Silvia, pășește grăbită și depășită de situație pe peronul numărul doi al gării Madrid-Puerta de Atocha, cu bebelușul ei de trei luni, care plânge neconsolat, înfășurat într-o pânză africană ce-i acoperă pieptul și cu fiica ei neastâmpărată, în vârstă de zece ani, de mână.. În spate, are un rucsac cu scutece, șervețele, o bucată de pânză din bumbac, haine, încălțăminte, cărți, creioane și jucării.

— Iubirea mea, nu mai plânge. Ne așezăm și îți dau imediat să mănânci, îi spune ea cu blândețe bebelușului. Mergi mai repede, draga mea, că pierdem trenul, se adresează fetiței.

Silvia trece pe lângă vagonul silențios, acela în care călătorea când era iubita lui Salva, nu soția și mama copiilor lui. Scâncetele bebelușului ei se revarsă pe peron, în timp ce ultimul avertisment se aude prin difuzoare.

— Gata, dragostea mea, gata.

Mângâie căpșorul bebelușului, care plânge intens cu gura deschisă, cerând cu disperare sânul mamei. Laptele ei.

Silvia decide să se urce în tren, trăgând-o pe fiica ei de mână, iar acum plânsetul se revarsă în vagonul șase. Simte privirile pasagerilor. Unii vor da dovadă de empatie, știe asta. Alții își vor imagina cei 506 kilometri de cale ferată care separă Madridul de Barcelona străbătuți cu acel plânset pătrunzându-le în urechi și își vor dori să o ia la goană.

I-ar fi plăcut să ridice vocea și să spună: „Stați calmi, ăsta nu-i vagonul meu, eu mă duc la vagonul șapte. Vreau doar să vă amintesc că și voi ați plâns la sânul mamelor voastre. Și dacă ar putea, Silvia ar adăuga: „Ticăloșilor.

Se gândește la asta, dar îi înțelege. A descoperit vagonul silențios când era nemăritată și călătorea în weekend­urile lungi ca să-l vadă pe Salva, pentru că el este catalan, iar ea e din Madrid. În timpul logodnei lor, într-una dintre aceste nunumărate călătorii între Madrid și Barcelona, s-a întâmplat să stea lângă o mamă și copilul ei care avea colici. Și din ziua aceea a preferat vagonul silențios.

Îi înțelege, bineînțeles că îi înțelege.

— Gata, dragostea mea, gata. Te rog, nu plânge.

Silvia intră în vagonul șapte și plânsetul se revarsă înăuntru. Simte din nou privirile celorlalți. E de înțeles, da. Acum ar spune cu voce tare: „De îndată ce vaca asta bună de muls în care m-am transformat o să-și scoată ugerul, vițelul o să tacă. Stați liniștiți. Și ar încheia tot cu un „ticăloșilor.

Cu această stare de spirit nesuferită traversează Silvia perioada maternității. Trecând de la iubire la ură cu viteza fulgerului.

Are locul 14A. Îl găsește. Fata ei se așază la fereastră în timp ce Silvia încearcă să-și dea jos de pe umărul drept breteaua rucsacului. A strâns prea tare opritorul bretelelor. Bebelușul plânge isteric.

— Gata, dragostea mea, gata. Nu mai plânge. Plânsul tău îmi sparge urechile și mă înnebunește. Știu că nu mă înțelegi, dar dacă plângi mi-e și mai greu. Nu plânge, dragostea mea. Nu plânge.

Știe ce se întâmplă: este vorba de oxitocină, noradrenalină. Doza de hormoni este de așa natură încât ar fi mai ciudat să nu fie nervoasă. Pentru că plânsul bebelușului ei o stresează. Mai degrabă îi creează anxietate. I-a schimbat scutecele acum o jumătate de oră pe bancheta din spate a automobilului Audi A3 a tatălui său. E curat. Sau poate că nu: bebelușul digeră prea repede. Silvia îi mângâie din nou căpșorul.

— Gata, dragostea