Tasmania

Partea întâi

În caz de Apocalipsă

S-a întâmplat ca în noiembrie 2015 să mă aflu la Paris, pentru conferința ONU despre urgența climatică. Zic „s-a întâmplat să mă aflu" nu pentru că n-aș fi căutat chiar eu să mă aflu acolo: dimpotrivă, problema mediului îmi ocupa de mult și mintea, și timpul. Dacă însă n-ar fi fost vorba despre o conferință asupra climei, e foarte probabil că mi-aș fi inventat o altă scuză ca să plec, vreun conflict armat, o criză umanitară, orice altă problemă de care să mă las absorbit, una diferită de ale mele și mai importantă. Poate că tocmai la asta se reduce obsesia unora dintre noi pentru dezastrele iminente, acea preocupare pentru tragedii pe care o considerăm nobilă și care, cred acum, va forma miezul acestei povești: la nevoia de a găsi la fiecare pas complicat al vieții ceva încă mai complicat, mai urgent și mai amenințător în care să ne dizolvăm suferința personală. Or, se prea poate ca noblețea să n-aibă chiar nimic de-a face cu chestia asta.

Era o perioadă ciudată. Încercaserăm de mai multe ori să avem un copil, am tot insistat vreme de trei ani, supunându-ne unor tratamente medicale din ce în ce mai umilitoare. Deși, ca să fiu foarte exact, ar trebui să spun că mai ales soția mea s-a supus acelor tratamente, pentru că, în ce mă privește, de la un anumit moment încolo, a fost nevoie să joc doar rolul spectatorului îndurerat. Însă în ciuda hotărârii noastre oarbe și a sumei deloc neglijabile pe care am investit-o, planul n-a funcționat. Degeaba injecțiile cu gonadotrofină, degeaba procedurile in vitro, degeaba chiar și cele trei călătorii deznădăjduite în străinătate despre care n-am suflat nimănui niciun cuvințel. Mesajul divin implicit în acele nereușite repetate era limpede: lucrurile acestea nu fac parte din destinul vostru. Iar cum eu refuzam să-l accept, Lorenza a decis și pentru mine. Într-o noapte, după ce lacrimile i se uscaseră ori fără să fi plâns deloc (n-o voi afla niciodată), mi-a comunicat că nu mai avea de gând să. A folosit această expresie eliptică, nu mai am de gând să, iar eu m-am întors pe-o parte, cu spatele la ea, și m-am lăsat cuprins de furia iscată de o alegere care mi se părea nedreaptă și unilaterală.

În perioada aceea, mica mea catastrofă personală mă preocupa mult mai tare decât cea planetară, decât acumulările de gaze din atmosferă, decât retragerea ghețarilor și creșterea nivelului oceanelor. Așa că acreditarea pe care-am cerut-o ziarului Corriere della Sera pentru conferința despre climă de la Paris, chiar dacă termenul pentru depunerea cererilor trecuse, a fost mai mult ca să schimb aerul. A trebuit chiar să-i implor, ca și cum ar fi fost vorba despre o chestiune de viață și de moarte pentru mine. Urma ca ei să-mi plătească zborul și articolele pe care aveam să le scriu, eu locuind acasă la un prieten.

Giulio închiria un apartament cu două camere întunecoase într-un imobil din arondismentul 14, pe rue de la Gaîté. Strada veseliei? l-am întrebat când am intrat. Nu ți se prea potrivește.

Păi, da, în locul tău nu mi-aș face iluzii prea mari.

Cu mulți ani în urmă, împărțiserăm un apartament la Torino, Giulio ca student din provincie, eu ca privilegiat în căutarea primei experiențe „departe" de casă, deși aveam părinții la jumătate de oră de autobuz. Spre deosebire de mine, după licență, Giulio a continuat ca fizician. A colindat nenumărate universități, toate europene, pentru că nutrea o aversiune politică irepresibilă față de Statele Unite. Între timp s-a căsătorit și s-a despărțit, a avut un fiu și, până la urmă, s-a stabilit în Franța, pe un post de asistent de cercetare la École Polytechnique, unde se ocupa de modele de haos aplicate în finanțe.

Am mâncat de seară ca la douăzeci de ani, două porții de spaghete, fără să mai punem masa, iar eu i-am explicat de ce sunt la Paris — motivul oficial. Giulio a luat o carte de pe un raft. Pe-asta ai citit-o?

I-am zis că nu, în timp ce frunzăream cartea cu vârful degetului mare. Colaps, am șoptit, mi se pare perfect.

Are un punct de vedere interesant asupra extincției. Ia-o.

O vreme, cuvântul „extincție" mi-a stăruit în minte, ca eticheta unui destin personal. Am strâns farfuriile în timp ce Giulio îmi spunea pe scurt ce mai face Adriano, care împlinise deja patru ani. Din cauza carbohidraților mă luase un pic somnul, dar terminaserăm vinul, așa că a trebuit să ieșim ca să mai bem ceva.

Pe străzi, Parisul era militarizat, sumbru. Cu câteva zile în urmă, un grup de atentatori intrase într-o sală de concert unde cântau Eagles of Death Metal și trăsese minute în șir asupra mulțimii compacte. Alți teroriști atacaseră niște bistrouri, iar doi se aruncaseră-n aer lângă Stade de France. În seara aceea, cinam la noi cu niște prieteni; despre atentate ne-a anunțat mama Lorenzei. Nu-i răspunsese la primul apel, nici la al doilea, dar insistența ei era ciudată, așa că Lorenza cedase până la urmă. Maică-sa spusese doar deschideți televizorul, atât, în timp ce toate telefoanele noastre se umpleau de mesaje. Am urmărit muți mai bine de o oră știrile în direct, apoi prietenii noștri au plecat, împinși de necesitatea cu totul irațională de a fi siguri că, acasă, copilul e bine. Lorenza și cu mine am rămas încă mult timp în fața televizorului, banda roșie cu breaking news rula fără întrerupere în josul ecranului, dar deja anunțurile rulau în buclă. Mâncarea se răcise pe masă, în timp ce consternării noastre i se mai adăuga ceva: o senzație tainică de groază, o stare de doliu lipsit de pierdere care apăsa de mai multe zile asupra apartamentului, mai precis din noaptea în care ea spusese nu mai am de gând să, iar eu mă întorsesem cu spatele.

M-am plimbat o vreme cu Giulio pe lângă magazine alimentare cu specialități asiatice, sex-shopuri și saloane de masaj cu geamuri mate. Apoi ne-am așezat într-un loc oarecare, cu scaunele îndreptate către stradă, și am comandat două beri. El a continuat să vorbească despre cărțile pe care le citise: manuale despre supravegherea digitală, despre primăveri arabe și noile populisme. Giulio citea enorm. Avea despre realitate o viziune mult mai complexă decât a mea, mult mai implicată — așa era de când îl știam. La universitate, coordonase doi ani la rând colectivul din sala B1, de la demisol, unde erau puse afișe No Nuke și o fotografie a Orianei Fallaci¹ cu numele stâlcit în ORINA², în timp ce eu coboram la B1 numai în pauza de prânz și doar ca să stau cu el, ca și cum ar fi fost suficient să-i stau în preajmă ca să devin și eu un pic mai conștient, mai etic.

În rue de la Gaîté îl ascultam vorbind în timp ce-mi sorbeam berea. Îmi curățam mintea cu competența lui infailibilă, cu zgomotul mașinilor și cu mișcarea browniană a oamenilor. În scurtele intervale de tăcere, aruncam fiecare câte-o privire împrejur și aveam impresia că, în clipele acelea, amândoi vedeam desfășurându-se în fața noastră aceeași scenă: o nălucă neagră care se ivea din mulțime și ridica brațele spre cer, dezlănțuind apoi asupra localului rafale de mitralieră. După cum mă simțeam în adâncul meu — sterp, cu viitorul furat —, o parte din mine chiar își dorea să se întâmple cu adevărat. Era o fantezie idioată și vinovată, plină de autocompătimire, dar m-am lăsat în voia ei, chiar dacă nu i-am spus nimic lui Giulio. Nu-i vorbisem niciodată despre problema copiilor. Întotdeauna, prietenia noastră fusese una în care discutam despre lumea din jur evitând cu grijă să vorbim despre noi înșine — poate tocmai de aceea se dovedise atât de trainică.

A doua zi dimineață am luat RER B, apoi un autobuz până la Le Bourget, unde avea loc COP21. Controalele din zona de acces te umpleau de nervi, dar, odată intrat, te puteai mișca în voie. Pavilioane, săli mici și medii, sesiuni plenare și paralele deosebite prin culori. O hostess m-a condus în sala presei, unde aveam un birou cu toate cele necesare, inclusiv conexiune prin cablu. Am afișat o familiaritate cu locul pe care n-o aveam.

După câteva zile de participare la tot felul de paneluri alese cam la întâmplare, am fost nevoit să recunosc că nu era mare lucru de povestit. În ședințe se discutau aliniate și paragrafe specifice, ba chiar și unii termeni care urmau să apară în tratat, luările de cuvânt erau ori pedante, ori excesiv de generice. Mediul ambiant era un subiect plicticos. Lent, lipsit de acțiune și de tragedie (cu excepția celor posibile). Supraîncărcat, în schimb, de bune intenții. Iată problema ascunsă a urgenței climatice: plictisul atroce. Să asiști la punerea la punct a unui acord internațional era de-a dreptul soporific. Ar fi trebuit să dau seamă de fiecare pas milimetric înainte, prezentându-l ca pe o revoluție, dar pe cine-ar fi interesat? Pe cine, când eu însumi eram primul care ațipea în sălițele întunecoase, umflat cu sandviciurile cu care mă îndopam întruna și legănat de intervențiile monocorde ale delegaților senegalezi, cubanezi sau îmbrăcați în tunicile tradiționale din Tibet?

După cinci zile nu produsesem nici măcar un articol. Cei de la ziar începuseră să mă întrebe ce am de gând. Cântăresc lucrurile, i-am asigurat, e pe vine.

La cină, i-am povestit lui Giulio. Chestia cea mai interesantă pe care-am găsit-o e instalația asta, un mini-turn Eiffel construit din scaune încastrate. Dar nu mi se pare suficient pentru un articol.

Cât de mini?

Cam atât de-nalt.

Nu, atunci nu-i de-ajuns.

Pregătisem două cotlete, le cumpărasem sub vid, de la un magazin bio. Se voia un gest de recunoștință. Am umplut bucătăria de fum când le-am fript — Giulio însă n-a spus nimic.

Da, a fost și el de acord, clima e o mare pacoste.

Credeam că asta avea să încheie discuția. În schimb, după ce s-a mai gândit un pic, mi-a zis: Te-ai putea întâlni cu Novelli. Cine știe, poate afli ceva de la el.

Cine-i ăsta?

Un fizician ca noi.

Vârsta?

Sub cincizeci. La Roma ținea seminarele de metode. Foarte simpatic tot cursul, apoi, la oral, mizerabil. Pe vremea aia era un anticapitalist neîmpăcat.

Așa ca tine?

Giulio a zâmbit: Mai rău. L-am reîntâlnit aici, la Paris. Acum se ocupă de modele climatice, lucrează ceva cu nori. Dacă vrei, vă pun în legătură.

Trebuie să fi ridicat din umeri, prefăcându-mă că studiez propunerea, dar deja mă agățasem de posibilitatea aceea. Orice numai să evit încă o zi de rătăcit prin pavilioanele din Le Bourget, unde-mi răsunau în urechi fraze gata făcute despre suferințele planetei.

Nu mă așteptam, totuși, ca Novelli să mă convoace chiar în seara aceea, într-o berărie de pe rue Monge. M-am dus pe jos, deși erau vreo trei kilometri. Tot drumul nu mi-am dezlipit ochii din mobil, strângând cât de multe informații despre Jacopo Novelli, PhD. Nu că s-ar fi găsit mare lucru pe web, pe-atunci nu era suficient de cunoscut (nici suficient de detestat) ca să aibă o pagină pe Wikipedia, dar avea pagina lui, un pic cam primitivă, de autodidact, pe WordPress. Lista articolele recente și dădea detalii despre cursul lui de sisteme complexe. Era și o galerie de imagini cu fotografii ale cerului înnorat, cu scurte legende care explicau tipul de formațiune gazoasă: altostratus, cirrus, cumulonimbus, tot nomenclatorul pe care refuzasem să-l învăț la examenul de meteorologie pentru că nu valora decât trei credite.

Nu v-am așteptat, am comandat deja, mi-a spus Novelli, fără să pară câtuși de puțin jenat. Conform calculelor mele, trebuia să ajungeți mai repede.

Am venit pe jos.

Din arondismentul paișpe?

Părea uluit, dar n-a mai zis nimic. Mi-a urmărit, în schimb, privirea către farfuria lui, către muntele de mâncare din ea.

Impresionant, nu? De-asta vin aici. Chiar dacă n-ar trebui să mâncăm hamburgeri de asemenea dimensiuni. Din cauza emisiilor de CO2, evident. Dar, mai ales, pentru artere. Doar că ăștia chiar sunt irezistibili. Ia uitați-vă!

A ridicat sandviciul ca să-mi arate secțiunea laterală. Toate straturile bine diferențiate. Salată, brânză, carne, ceapă. Nu ca terciurile alea pe care ți le dau de obicei. Comandați și dumneavoastră unul.

Mulțumesc, am mâncat deja.

Cu-atât mai rău pentru dumneavoastră.

A mușcat din sandvici în timp eu îl studiam pe-ndelete. Avea aerul acela un pic consumat pe care-l vezi uneori la oamenii de știință aflați la vârful carierei. Dacă, în tinerețe, s-o fi îmbrăcat neglijent, ca mulți studenți de la fizică (eu inclusiv), acum chestiunea părea să-l preocupe.

Ați auzit despre sindromul lui Kessler? m-a întrebat. Am clătinat din cap.

Giulio mi-a zis că vreți să discutăm despre sfârșitul lumii. Ca mai toți zilele astea, de altfel. Chiar dacă ar trebui să înțelegem că nu despre sfârșitul lumii vorbim, ci, mai degrabă, despre sfârșitul civilizației umane, adică despre cu totul altceva. Oricum, cât am stat aici așteptându-vă, mi-a venit în minte sindromul lui Kessler.

Și-a supt arătătorul de maioneză, apoi a luat mobilul și-a căutat o poză. Ce vedeți aici?

Niște OZN-uri? am riscat, mai mult în glumă.

Exact, OZN-uri, asta spuneți toți. Păcat doar că nu există OZN-uri, iar asta e o fotografie adevărată. Sunt șiruri de sateliți lansați de una dintre companiile astea chineze noi de internet. Nici nu vă imaginați ce cantitate de metal se învârte deasupra capetelor noastre, practic am saturat deja orbitele joase.

A răsucit hamburgerul, atacându-l tot pe margine. Poate că voia să lase pentru la sfârșit partea de la mijloc, cea mai suculentă.

Imaginați-vă că se desprinde un șurub de pe unul dintre sateliții lor. Chestii de-astea se-ntâmplă-ntruna, nu? Șuruburile se desprind. Bun, șurubul ăla zboară cu circa treizeci de mii de kilo­metri pe oră, e un proiectil. La viteza asta, trece ca prin brânză și prin cel mai gros oțel. Acum imaginați-vă că șurubul se izbește de un alt satelit, care se face țăndări și împrăștie-n jur o mulțime de alte proiectile metalice, care lovesc alți sateliți.

O reacție în lanț.

Chiar așa, o reacție în lanț. Până la urmă, ce se întâmplă cu materialul ăsta care se tot învârte? Nimeni n-are habar, dar o parte ar putea să cadă pe Pământ, ca un fel de ploaie de asteroizi. Se numește sindromul lui Kessler, și știți care-i chestia? Că e o amenințare reală. Lumea n-o ia în calcul pentru că nu știe. Singurele persoane care sunt la curent sunt tocmai acelea care trag cu sateliți în aer și, de fapt, cu banii câștigați își construiesc adăposturi antiatomice. Dar lumea care stă la mesele-astea nu știe. Acum toți au în cap Statul Islamic și încălzirea globală, dar adevărul e că există infinit de multe amenințări mult mai originale. Seceta, otrăvirea rezervelor de apă, pandemiile — a spus-o, și cum a mai spus-o! —, revolta inteligențelor artificiale. Astea, evident, în afară de cele deja demodate. Precum vechea, draga noastră iarnă nucleară.

Ascultându-l, mi-am adus deodată aminte de tata. Cum se ținea el scai de mama prin casă duminicile, urmărind-o ca o dronă la spălătorie, pe balcon, în bucătărie, trăncănind întruna despre criza petrolului, despre poluarea atmosferică sau despre cea luminoasă — o catastrofă pe lună. M-am întrebat dacă și Novelli era un asemenea soț. Dacă, până la urmă, nu eram și eu un soț de felul ăsta.

Și norii? l-am întrebat.

Novelli s-a strâmbat. Norii sunt complicați. Cei înalți rețin umiditatea, deci contribuie la supraîncălzirea planetei. Cei joși reflectă lumina solară, deci o răcesc. Fac bine și rău deopotrivă, ce mai, o nebunie. Unii cred că modificările climatice ne vor aduce o lume lipsită de nori. Cer senin zi și noapte, trei sute șaizeci și cinci de zile pe an. Presupun că unora le-ar plăcea. Mie nu.

Am văzut că adunați fotografii pe site.

E un concurs pentru studenți. Care fotografiază norii cei mai interesanți. Dar e deschis și altora. Puteți participa dacă vreți.

Eu nu fac fotografii.

Cum doriți.

Nu reușesc să-mi aduc aminte ce altceva am mai discutat în seara aia, asta și pentru că am mai stat mult împreună, mai întâi în fața berăriei, la căldura excesivă a lămpilor de încălzire cu gaz, apoi pe stradă, plimbându-ne pe lângă Jardin des Plantes. Sigur am vorbit despre conferința Națiunilor Unite, de la care Novelli nu avea mari așteptări, și despre nostalgia amândurora după un anume fel de fizică desprinsă de lume. Și sunt sigur că, după o vreme, m-a întrebat dacă nu cumva îl intervievam.

Nu cred, nu chiar.

Puteți să-mi luați un interviu dacă doriți, iar mie nu mi-a scăpat acel moment de vanitate în mijlocul unei discuții despre sfârșitul lumii.

Mai târziu, în timpul plimbării, m-a întrebat dacă am copii. I-am întors imediat întrebarea: dar el? Doi. Băiatul venise ceva mai târziu după fată, care avea deja șapte ani. Am făcut observația că ar putea fi o contradicție din partea cuiva care-și vedea viitorul așa ca el. Fără să vreau, mă simțeam încordat. Novelli mi-a spus: Cum te-ai putea vedea supravie­țuind în ciuda tuturor lucrurilor, dacă nu încredințându-te copiilor?

Conversația se stinsese deja când am ajuns în fața casei lui, ultimele zece minute merseserăm în tăcere. Nu mai era nimeni pe stradă. Odată cu liniștea, îmi revenise și teama de atentate și mi-am zis că mai bine evitam metroul la întoarcere, chiar dacă nu prea avea sens: atentatele kamikaze presupun o mulțime de oameni, o anume spectaculozitate.

De fapt, mai precis, cu ce vă ocupați dumneavoastră? m-a întrebat Novelli, ca și cum nesiguranța asta nu i-ar fi dat pace toată seara.

Sunt scriitor.

Giulio mi-a zis că lucrați la un ziar.

Lucrez la un ziar, dar sunt scriitor.

Nu știu de ce, dar m-am simțit prost. Ca și cum aș fi interpretat greșit semnificația serii, iar Novelli mi-ar fi rezervat un tratament standard, începând cu sindromul lui Kessler și toate cele, noțiuni bune să-ți ia ochii, pe care la fel de bine ar fi putut să i le propună și unui student de-ai săi.

Și-a căutat cheile, a deschis poarta. Bun. Atunci, baftă cu articolul. Aveți numărul meu dacă vă mai trebuie ceva.

1. Oriana Fallaci (1929-2006), celebră jurnalistă italiană, cu poziții publice controversate despre Islam și imigrație după atacurile din 11 septembrie 2001 (n.r.).

2. „Urină" (n.tr.).

Ideea vacanței pe o insulă se cristalizase în mintea Lorenzei când eu eram la Paris — ca o formă foarte contemporană de terapie de cuplu. Conform înțelepciunii occidentale, nu există pe lume durere pe care să n-o poată rezolva o săptămână la tropice. După o conferință la nivel înalt despre schimbările climatice, să te sui în avion către Caraibe în plină iarnă nu era chiar cel mai coerent gest: estimând o mie de kilograme de dioxid de carbon de fiecare la dus și încă pe-atât la întors, ca să depășim tristețea cuibărită în căsnicia noastră am fi emis în atmosferă un total de circa patru tone de CO2. Merita. Cât despre conștiința mea ecologică, urma s-o ignor doar o clipă.

Se zice că Guadelupa are forma unui fluture. Dacă e adevărat, atunci hotelul nostru se afla pe aripa dreaptă, în centrul unei mici anse. La sosire, ne-au oferit două microprosoape rulate și îmbibate cu apă parfumată ca să ne șter­gem pe față. În hol, bazine mari mișunau de homari care-și mișcau leneș antenele. Așezați pe divanele albe, încă amețiți după zbor, am ascultat nenumăratele opțiuni de relax la dispoziția noastră și respectivele modalități de plată. Cum plătiserăm suplimentul, aveam dreptul la o ocean room, sigur avea să ne placă, și într-adevăr.

După ce-am golit valizele, am coborât pe plajă ca să profităm de lumina care începea să scadă. Lorenza avea o rochie de plajă nouă, cu model geometric fantezist, a lăsat-o pe un buștean care se potrivea atât de bine în peisaj încât era imposibil să-l fi depus acolo curentul. Am intrat în apă și o pisică de mare a alunecat la câțiva metri de picioarele noastre, ca un semn bun. Valurile erau blânde, abia se simțeau. Lorenza și-a încolăcit picioarele în jurul taliei mele iar eu am început să înaintez cu pași mici prin apa joasă, trăgând-o după mine. Nu era chiar rău să redevenim un cuplu și-atâta tot, mi-a șoptit la ureche. Acasă eram mereu întrerupți: întrerupți de lucru, întrerupți de Eugenio, întrerupți de apelurile telefonice. M-a strâns cu toată forța pe care-o avea în cvadricepși, am simțit-o mai tânără și, pentru prima oară după multe săptămâni, am șovăit în neplăcerea, în resentimentul acela mocnit pe care-l coceam împotriva ei. Lorenza m-a mângâiat pe față cu o mână umedă, ca pentru a pune capăt monologului meu interior, oricare va fi fost el. Ne-am sărutat, apoi ne-am desprins, dar chiar și așa am continuat să repetăm, pe rând, ce loc minunat e insula în formă de fluture și cât de mult ne-ar fi plăcut să nu mai plecăm