FONETICA

ştiinţa care studiază sunete unei limbi

I. SUNETELE limbii române

    
a). CLASIFICAREA SUNETELOR

1. Vocalele sunt sunetele care  se pot rosti fară  ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi singure silabe. În limba română
există şapte vocale: a, ă, â (î), e, i, o, u.
 
Atenţie!
Scrierea cu literele â/ î a unui singur sunet se realizează după următoarele norme:
- se scrie î - la începutul şi sfârşitul cuvântului (ex. încep, coborî)
- înaintea unui prefix (ex. preîntâmpina)
- se scrie â în interiorul cuvântului (ex. întâiul, coborând, întâmpinare)

2. Semivocalele sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot  alcătui singure silabe şi se pronunţă la jumătatea
intensităţii unei vcoale. Ele  intră în alcătuirea diftongilor şi triftongilor şi sunt în număr de patru: e, i, o, u.

Atenţie!
Sunetele e, i, o, u pot fi: 
  - vocale: erată, iritabil, orar, umăr; 
  - semivocale:
--- e este semivocală numai înainte de a şi o
ex. mear-gă, le-o (dă)
--- o este semivocală numai înainte de a
ex. oa-re
--- i este semivocală - înainte de a, e, o, u
ex. ia, fier, tă-ios, iu-te
- după toate vocalele
ex. mai, văi, pâi-ne, lei, oi, sui
- la sfârşit de cuvânt (dacă nu formează silabă)
ex. paşi, lupi, fraţi
--- u este semivocală - înainte de ă, â, e, i
ex. no-uă
- după orice vocală
ex. ou, au, meu, fiu, zău, râu

3.   Consoanele sunt sunete care se  rostesc cu ajutorul altor sunete (cu ajutorul unor vocale) şi  nu pot alcătui singure
silabe. În  limba română există 22 de consoane: 
b, c, c' (ce,ci), k' (che, chi), d,  f, g, g' (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z. 
Atenţie!
* Grupurile ce, ci, ge, gi - formează un singur sunet când sunt urmate de o vocală:
ex. cea-pă (c`a-pă), cior-bă (c`or-bă), geam (g`am), fragi (frag`)
ex. ceapă = 5 litere şi 4 sunete
- formează două sunete când sunt urmate de o consoană:
ex. cer, circ, ger, girafă
ex. cer = 3 litere şi 3 sunete
* Grupurile che, chi, ghe, ghi - formează două sunete când sunt urmate de o consoană:
ex. che-nar, Chi-na, ghe-tou, Ghi-ţă
ex. chenar = 6 litere şi 5 sunete
- formează un singur sunet când sunt urmate de o vocală sau se află la sfârşit de cuvânt:
ex. cheag, unchi, ghea-ţă, un-ghie
ex. cheag = 5 litere şi 3 sunete

1
* Litera x se poate pronunţa: - cs (ex. sufix, excursie) → sufix = 5 litere şi 6 sunete
- gz (ex. examen, exerciţiu)
Sunetele cs sunt redate grafic prin două litere (ex. cocs, ticsit, rucsacuri).
Se scrie fix, complex (la singular) şi ficşi, complecşi (la plural).
* Literele w, q pot fi auzite ca sunete în diverse modalităţi:
- watt (w=v) - quintal (q=c)
- Washington (w=oa) - Quintilian (q=cv)
- New Zork (w=iu)

b). DIFTONG. TRIFTONG. HIAT

1. diftongul = grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală pronunţate într-o singură silabă

Diftongul poate fi: - urcător (ascendent), atunci când este alcătuit din semivocală + vocală
ex. iar-nă, broas-că, deal, soa-re, pia-tră
- coborâtor (descendent), atunci când este alcătuit din vocală + semivocală
ex. mai, grâu, ca-dou, câi-ne, vrei
Atenţie! 
* Diftongul   se poate constitui din două sunete alăturate,  aparţinând unor cuvinte diferite, dar care se pronunţă într-o
silabă. Între  elementele componente ale acestor silabe apare cratima:
ex. mi-a amintit;  să-i dau; că-i spune;
* În diftong, semivocalele o şi e apar  întotdeauna ca prim element, iar celelalte semivocale (i şi u) pot  fi sau primul sau
al doilea element. 
* După  consoanele c', g, k', g' nu există diftongi, deoarece în această situaţie e sau i  sunt numai  litere
ajutătoare pentru  scrierea acestor consoane: 
ex. ceaţă  = c'aţă; geam = g'am; gheaţă = g'aţă.
* Atunci  când e şi i sunt vocale urmate de o semivocală (ex. ghiocei, rochii), ei şi  ii sunt diftongi, deoarece e şi
primul i sunt vocalele silabelor  respective:
ex. ghi-o-cei; ro-chii
* În cuvinte precum plo-uă, vo-ios, există diftong, nu triftong.

2. triftongul = grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate într-o singură silabă

Triftongul poate fi: - progresiv, atunci când semivocalele preced vocala

ex. ari-pioa-ră, cre-ioa-ne, i-ni-mioa-ră 
- centrat, atunci când semivocalele încadrează vocala
ex. le-oai-că, do-reau, tră-iai, fo-iau, so-seau
Atenţie!
* Triftongul se poate constitui din trei sunete alăturate,  aparţinând unor cuvinte diferite, dar pronunţate împreună, în
aceeaşi silabă. Între  elementele componente ale acestor silabe apare cratima: 
ex. şi-au spus, mi-ai dat, ne-au adus 
* După consoanele c\ g\ k\ g\ nu există  triftongi, deoarece în această situaţie e sau i sunt litere ajutătoare pentru
scrierea acestor consoane, deci nu au  rol de vocale:
ex. zi-ceau = zi-c 'au, ve-gheau = ve-g 'an
* În cuvinte precum eu există triftong (se aud trei litere: i, e, u).

2
3. hiatul = grupul de sunete alcătuit din două vocale alăturate pronunţate în silabe diferite
ex. ca-i-să, a-e-ro-port, al-co-ol, fi-in-ţă
Diftong Triftong Hiat
ea – sea-ră, o-bo-sea-lă eoa – leoar-că a-e – a-e-ro-port, aerian. aeromodelist
oa – co-boa-ră, coa-lă eau – vor-beau e-a – i-de-al, real, cereale, creaţie
ia – iar-nă, chel-tu-ia-lă iai – mu-iai, tă-iai e-e – a-te-ne-e, creez, cornee, ghişee,
ai – mai, cân-tai iau – plă-nu-iau licee, idee, alee
ie – ie-pu-re, fe-me-ie iei – miei, piei i-e – scri-e, sie, ie, ţie, vie, confecţie
ei – Mol-do-vei, mi-ti-tei ioa – ru-me-ioa-ră i-a – vi-a, construcţia, rochia, istoria,
ii – fii, co-drii oai – lu-poai-că, le-oai-că poziţia, datoria
oi – cim-poi, voi eai – ve-neai, ceai-nic i-i – con-şti-in-ţa, fiinţa, a se sfii, mă
io – vo-ios, Ior-dan sfiii
iu – iu-bi-re, iu-te o-e – co-e-chi-pier, coeficient, poem,
âi – câi-ne, ră-mâi poet, poezie
ui – ui-te, sta-tui o-o – co-o-pe-ra-tor, alcool, zoologie
ua – plo-ua, stea-ua u-e – con-ti-nu-e, suedez, duet, duel
uă – vo-uă, plo-uă u-ă – in-si-nu-ă, preluă, perpetuă
ău – rău, flă-cău u-u – va-cu-um, continuu
ăi – răi, flă-căi, căi â-i – a câ-râ-i, a mâ-râ-i, a scâr-ţâ-i,
eu – me-reu a vâ-jâ-i
eo – deo-da-tă, pleosc u-o – de-fec-tu-os
e-o – ne-on, geograf
i-u – na-ţi-u-ne, fic-ţi-u-ne
i-o – se-ri-os, gălbior

c). ANALIZĂ FONETICĂ

Cuvântul „vechile”
- scriere fonetică: [vek`ile]
- despărţire în silabe: ve/chi/le
- număr de silabe: cuvânt trisilabic
- accent: silaba antepenultimă este accentuată (véchile)
- litere şi sunete: conţine 7 litere, 6 sunete
- grupuri de sunete: ---

3
 II. SILABA

Silaba este  sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o  vocală şi numai

una, care se pronunţă cu un singur efort  expirator (printr-o singură deschidere a gurii). 
a). după numărul de silabe, cuvintele sunt: b). o singură silabă poate fi alcătuită din:
- monosilabice (formate dintr-o singură silabă) -  un  sunet (o vocală)
ex. om, beau, car, ac, fac ex. o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e
- plurisilabice (formate din două sau mai multe silabe) - două sau mai multe sunete  alăturate ale aceluiaşi cuvânt
ex. du-el, ar-bi-tru, zo-o-lo-gi-e ex. ca-iet; ca-len-dar
- un cuvânt
ex. bar; sar; dar; iar;
- două cuvinte
ex. c-ar; să-mi; nu-i
- un cuvânt şi începutul altui  cuvânt
ex. mi-a-run-că
- sfârşitul unui cuvânt şi un  alt cuvânt
ex. zi-cân-du-şi
- sfârşitul unui cuvânt şi  începutul unui alt cuvânt
ex. frun-tea-n-gân-du-ra-tă
Atenţie!
* Se observă  că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima  (liniuţa de unire) care este semn ortografic şi
marchează rostirea  într-o silabă a părţilor componente ale acestora.
-   uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei vocale:
ex. să-ţi------să  îţi
  - alteori, cratima indică doar rostirea într-o  silabă a două cuvinte diferite  (două părţi de vorbire diferite):
ex. c-ar (vrea); s-ar (zice)
* Câteodată, despărţirea  în silabe  coincide  cu cratima (ex. zi-cân-du-ne), care, în această situaţie, nu marchează  rostirea într-o 
silabă, ci  doar pronunţarea împreună a două părţi de  vorbire diferite.
c). despărţirea în silabe
1. VCV = V/CV
ex. ca/să, me/re, ma/să, a/pă
2. VCCV = VC/CV
ex. par/te, boc/cea, gâr/lă, dij/mă
OBSERVAŢIE: De obicei, consoană + L, consoană + R, nu se despart.
ex. ti/tlu, co/dru, ne/gru, A/fri/ca
3. VCCCV = VC/CCV
ex. cen/tru, din/tr-o, lus/tră, îm/pre/jur
OBSERVAŢIE: Grupurile ct, cţ, pt, cv, tf, tm nu se despart.
ex. ct = punc/tu/al cv = de/linc/vent
cţ = func/ţi/o/nar tf = jert/fă
pt = scupl/tu/ră tm = ast/mă
4. VV = V/V
Regula hiatului = două vocale alăturate, pronunţate în hiat, fac parte din silabe diferite.
ex. po/et, cre/ez, ce/re/a/le, scri/i/tor, ge/o/graf, zo/o/lo/gi/e, pri/e/ten
5. V+S+V = V/SV
Semivocalele i şi u între vocale.
ex. tre/bu/ie, plo/uă, fe/me/ie, ro/uă, ba/ie, nu/ia/ua
6. La despărţirea în silabe a cuvintelor formate prin compunere şi derivare (nu) se ţine seama de elementele componente:
ex. port/a/vi/on
drept/unghi
in/e/gal (i/ne/gal)
dez/ar/ma (de/zar/ma)
de/scri/e
bi/o/sfe/ră
4
 vârst/nic
unt/de/lemn

Atenţie!
Nu se despart la sfârşit de rând:
- cuvintele formate prin abrevieri: ex. ONU, CEC
- prescurtări de felul: ex. a.c., ş.a.m.d.
- numerale ordinale notate cu cifre romane sau arabe: ex. al VI-lea, a 50-a
- prescurtarea printr-o literă (în general) a prenumelui de numele de familie: ex. M. Ionescu
- cuvinte scrise cu cratimă: ex. s-au plimbat, i-a dat

III. ACENTUL

Accentul constă în pronunţarea mai  intensă ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a unui cuvânt dintr-o propoziţie 
sau dintr-o frază. 
a). Întrucât  în limba română accentul nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul  cuvântului: 
 pe ultima silabă (accent oxiton): ex. popór
 pe silaba penultimă (accent paroxiton): ex. cárte
 pe silaba antepenultimă (accent proparoxiton): ex. márgine, sárcină
 pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: ex.  véveriţă,  dóisprezece. 
b). Rolul accentului este de a diferenţia  cuvinte sau forme gramaticale.
 cuvinte
- cuvântul companie - accentuat compánie, cuvântul are  sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme speciale,
intrând de obicei  în compunerea batalionului",
- accentuat companíe înseamnă  „însoţire"
- accentuarea diferită a aceluiaşi cuvânt (dublete accentuale literare): ex. profésor -profesór;íntim – intím
- sunt acceptate două  accentuări diferite în cazul unor cuvinte din fondul vechi al limbii: hátman  - hatmán
- circulă şi variante de accentuare  neliterare, incorecte: carácter (în loc de caractér), uníc (în  loc de únic),
penúrie (în loc de penuríe)
 forme gramaticale
- ex. cântă -cântă, accentuarea  diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de  indicativ,
perfect simplu, persoana a III-a singular

IV. CACOFONIA

Cacofonia - este definită  ca „efectul acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea  sunetelor /silabelor  în
cuvânt sau în frază" (Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed.  Nemira, Bucureşti, 2001)
- este opusul eufoniei. 
 
Cacofonia rezultă din - întâlnirea silabelor ca şi co,  ca şi ce ori că şi ca. 
- repetări de silabe: gă şi gă („Bagă găinile"), sa şi sa („Masa sa a fost scurtă"), pe şi pe („A
făcut un pe perete"), la şi la („învaţă la laţină"), re şi re („Trimit o scrisoare regelui")

Observaţie!
Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire, dovedind lipsa de instruire a vorbitorului. În schimb, în textul literar,
cacofonia serveşte unei finalităţi estetice, contribuind, de obicei, la caracterizarea unui personaj (prin limbajul acestuia).
Este nevoie să se evite cacofonia, atât în exprimarea orală, cât şi în cea secrisă. Se întâlneşte destul de des, din
dorinţa evitării cacofoniei, o construcţie în care comparativul ca este urmat de adverbul şi: „Te ajut ca şi coleg".
Asemenea formări trebuie evitate. Uneori, se foloseşte virgula ca semn grafic ori oral, denumirea sensului scriindu-se ori
rostindu-se „Te apreciez ca, cadru   medical" / „Te apreciez ca virgulă cadru medical".
Pentru evitarea cacofoniei, în redactarea unui text, trebuie să se apeleze la:
- substituirea prin sinonime;
- modificări flexionare ale cuvintelor; intercalarea unor părţi de vorbire, de obicei un determinant, care să nu schimbe
sensul enunţului;
- schimbarea topicii.
5