Hugo Pratt, "The Ballad of the Salt Sea" (1967)

În ultima decadă a lunii martie 2015, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt: Corto Maltese - The Ballad of the Salt Sea (Universe Publishing, New York, NY, 2012). L-am parcurs pe îndelete în perioada martie-mai 2015.

Și iată ce am aflat:

În ordinea publicării, The Ballad of the Salt Sea este primul album de bandă desenată din seria Corto Maltese, iar ediția princeps a apărut în 1967, la Lausanne. Ediția americană pe care am parcurs-o, în schimb, are scenariul tradus de Hall Powell și planșele colorate de Patrizia Zanotti.

Acțiunea se desfășoară în intervalul noiembrie 1913 - februarie 2015 și este plasată în Pacific. Protagonistul este căpitanul Corto Maltese, un aventurier descins dintr-un tată englez și o mamă mediteraneană. Printre celelalte personaje se numără Grigori Rasputin, precum și Pandora și Cain Groovesnore, copiii unui antreprenor australian.

Atât Maltese cât și Rasputin fac parte dintr-o confrerie condusă de un misterios călugăr exilat, iar pe parcursul romanului grafic sunt implicați într-o vânătoare de comori. Pe traseu, se confruntă cu patrule navale britanice, cu submarine germane, cu revolte organizate de echipajele de băștinași, dar și cu tentativele de evadare ale celor doi adolescenți. Loviturile de teatru, răsturnările de situație și dezvăluirile neașteptate se țin lanț.

Corto Maltese iese în evidență ca un personaj aparent cinic și flegmatic, dar care urmează un cod etic nedeclarat și destul de strict - protejându-i pe adolescenții rătăciți și rezistând tentativelor de seducție ale Pandorei. În această privință, Corto pare să vină pe filiația altor personaje aspre și umblate prin lume, precum căpitanul Marlow al lui Joseph Conrad sau detectivul Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

Tot cu unele scrieri ale lui Joseph Conrad se aseamănă întrucâtva și cadrul exotic în care e plasată acțiunea romanului grafic - un ocean nesfârșit, insule risipite, palmieri, vase cu aburi, pirogi, reprezentanți ai puterilor coloniale, localnici, colibe și pescăruși. Este de apreciat arta cu care Hugo Pratt a portretizat în tuș o mare varietate de tipologii umane.

La încheierea lecturii acestui tom destul de respectabil (253 de pagini), am decis să cumpăr și alte volume din seria Corto Maltese. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

Roger Zelazny, "Lord of Light" (1967)

În urmă cu 20 de ani, în 1995, am primit cadou la sediul Editurii Nemira două ediţii elegante, imprimate în Germania, ale unor romane de căpătâi ale SF-ului din Noul Val. Una era prima traducere română a romanului Stand on Zanzibar de John Brunner. Cealaltă era traducerea unui roman legendar al lui Roger Zelazny, Lord of Light, distins cu Premiul Hugo în 1968 şi finalist al Premiului Nebula. Pe acesta l-am devorat - îmi amintesc că l-am citit într-o singură zi, cu sufletul la gură, şi că am rămas uimit şi încântat de pe urma lecturii. Îmi plăcuseră şi alte cărţi de Zelazny, în special Jack of Shadows, însă Lord of Light era mai mult decât un roman reuşit.

Era o capodoperă.

Mulţi ani mai târziu, în 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie britanică a acestui roman celebru - numărul 7 în colecţia SF Masterworks, Editura Gollancz, Londra, 2004. Şi, după mai multe peripeţii, am izbutit abia în luna mai 2015 să îl citesc în original, pe îndelete.

E o experienţă pe care v-o recomand şi dumneavoastră. Iată din ce motive:

Subiectul romanului pare desprins din mitologia hindusă. Zeităţi precum Vişnu, Brahma, Kali sau Şiva domnesc de pe un tărâm numit Puntea Zeilor asupra unei planete pe care oamenii, într-o civilizaţie preindustrială, pot fi reîncarnaţi. Doar că reîncarnarea într-un trup tânăr şi sănătos sau într-unul bătrân şi bolnav este decisă de preoţimea zeilor atotputernici, care veghează ca populaţia să nu se revolte.

Iată însă că un farsor, Mahasamatman, care preferă să i se spună Sam, predică o doctrină a trezirii şi ieşirii din ciclul reîncarnării şi suferinţei - o revoluţie paşnică, dar care ar duce la pierderea puterii zeilor asupra oamenilor de rând. De aici până la comploturi, tentative de asasinat, trădări, jocuri de putere, alianţe şi războaie în toată regula nu mai este decât un pas - căci zeii îşi apără puterea cu gelozie şi asprime.

Interesant este că, pe măsură ce intriga romanului se desfăşoară, cititorii înţeleg treptat că aşa-zişii zei sunt, sau au fost cândva, membrii echipajului unei astronave, iar locuitorii de pe suprafaţa planetei sunt descendenţi ai lor şi ai pasagerilor navei. Băştinaşii planetei sunt fiinţe de energie pură, descrişi drept demoni, întemniţaţi cândva de protagonist şi eliberaţi acum pentru a-l ajuta în efortul de a-i răsturna pe zei de la putere.

Din discuţiile pe care Sam le poartă cu o zeitate sau cu alta, înţelegem că, odinioară, Yama, zeul morţii, fusese inginerul de bord, Brahma fusese femeie, iar un anume Nirriti cel Negru, stăpân peste armate de morţi-vii, era cândva capelanul creştin al astronavei. Şi tocmai aceste jocuri de identităţi, dintr-un corp în altul şi de la un rol public la altul, duc la răsturnări de situaţie şi la schimbări de alianţe. Căci iubiri vechi, despărţiri, gelozii şi ambiţii cât se poate de omeneşti duc, amplificate de tehnologii imposibil de deosebit de magie, la bătălii apocaliptice grandioase şi la lovituri de teatru ce întorc pe muchie de cuţit soarta întregii lumi.

Ceea ce are versiunea originală a romanului, iar traducerea nu poate reda decât parţial, este o frumuseţe a limbajului, o diversitate stilistică foarte bine controlată. Dacă discursul naratorial este elegant şi plin de lirism, iar unele conversaţii ale personajelor au sintaxă shakespeareană şi un vocabular elevat, venit parcă din alte vremuri, discuţiile de culise dintre foştii membri ai echipajului, cândva camarazi, iar acum când adversari, când aliaţi, se desfăşoară într-un stil colocvial, contemporan, la o ţigară. Chiar această jonglerie stilistică, menţinută fără cusur de la prima la ultima pagină a cărţii, sugerează foarte bine diferenţa dintre ceea ce pretind a fi personajele şi ce sunt ele de fapt.

Căci la temelia conflictului dintre Sam şi foştii săi colegi din echipaj stă o dilemă morală cu implicaţii majore: dacă populaţia planetei trebuie menţinută în sărăcie şi ignoranţă pe viitor, spre folosul şi slava unor privilegiaţi care joacă roluri de zei, ori dacă progresul tehnologic al acestor oameni trebuie permis, ba chiar accelerat, pentru ca viaţa să li se amelioreze. 

Şi probabil nu vă veţi mira câtuşi de puţin să aflaţi că, într-o manieră destul de tipică pentru anti-eroii Noului Val, protagonistul Sam, în numele unui nobil principiu moral şi al unei cauze drepte, nu se mulţumeşte doar să joace rolul lui Buddha Shakyamuni, în care nu crede cu adevărat, ci săvârşeşte fapte reprobabile, mergând până la sabotaj şi asasinat. (Că unul dintre asasinii trimişi de Kali pe urmele lui e convertit şi atinge iluminarea e încă un paradox al acestei poveşti de neuitat.)

Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care v-aş recomanda să citiţi Lord of Light sau, dacă aţi parcurs-o deja în traducere, să vă delectaţi cu originalul. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) Este unul dintre romanele care, ca şi The Book of the New Sun, încurajează şi răsplătesc mai multe lecturi.

Marie Borroff, "Sir Gawain and the Green Knight" (1967)

Spre finalul lunii octombrie 2013, am parcurs un poem epic intitulat "Sir Gawain and the Green Knight" . Cum versiunea originală a poemului datează din secolul al paisprezecelea şi este scrisă în engleza medie, am apelat la o traducere în engleza modernă realizată de Marie Borroff - Sir Gawain and the Green Knight: a new verse translation (Editura W.W. Norton & Company, New York, 1967) . Am citit-o în două zile. Şi iată ce am aflat:

"Sir Gawain and the Green Knight" este împărţit în patru părţi. În partea întîi, la curtea regelui Arthur, are loc un şir de ospeţe, începînd de la Crăciun şi terminînd cu Ajunul Anului Nou. În ultima zi a anului, la ospăţ soseşte neinvitat un cavaler... verde, cu haine verzi, plete verzi, barbă verde. (Nu era Shreck.) Acesta lansează o provocare - să primească o lovitură cu toporul de la regele Arthur, iar acesta, la rîndul său, să primească o lovitură de la el după un an şi o zi. Sir Gawain intervine şi acceptă provocarea în locul regelui. Îl decapitează pe oaspetele nepoftit, iar acesta îşi ridică de jos capul retezat şi pleacă hohotind de la ospăţ.

În partea a doua, anul trece destul de repede, iar de Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor Sir Gawain pleacă în căutarea Capelei Verzi, unde trebuie să se întîlnească în Ziua Anului Nou cu cavalerul verde. În peregrinările sale, în Ajunul Crăciunului, ajunge la un castel, unde stăpînul îl invită să se odihnească şi să se întremeze. Aparent, Capela Verde este în apropiere, iar gazda îl va conduce acolo pe cavaler în ziua sorocită. Mai mult, stăpînul castelului îi propune lui Sir Gawain o înţelegere: fiecare dintre ei să îi ofere celuilalt, seara, ceea ce a cîştigat peste zi.

În partea a treia, gazda pleacă la vînătoare, în vreme ce Sir Gawain, încurajat să doarmă pînă tîrziu, este curtat cu insistenţă de soţia castelanului. Şi aşa se face că în prima seară castelanul oferă căprioare, dar se alege în schimb cu... un sărut, în a doua seară oferă un mistreţ şi primeşte două sărutări, iar în a treia seară oferă o vulpe şi capătă trei sărutări. (Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Sir Gawain n-ar fi rezistat, politicos dar ferm, avansurilor doamnei.)

În partea a patra, în Ziua Anului Nou, Sir Gawain este îndrumat de un slujitor la Capela Verde, iar cavalerul verde care îi iese în cale îl loveşte cu toporul şi-i zgîrie grumazul. Cum salvarea aceasta de la moarte sigură pare miraculoasă, cei doi fac schimb de explicaţii. Pe de o parte, cavalerul verde este castelanul deghizat, pe căi magice, de Morgan Le Fay, sora vitregă a regelui Arthur, iar tentativele de seducţie ale soţiei fuseseră aranjate chiar de el pentru a-şi pune oaspetele la încercare. (După cum probabil vă aşteptaţi, nici aşa-zisa soţie nu era chiar cea adevărată.) Pe de altă parte, Sir Gawain a scăpat nevătămat mulţumită unei centuri magice, din mătase verde, pe care soţia castelanului i-o oferise în cea de-a treia zi. Conform înţelegerii cu gazda, în seara precedentă ar fi trebuit să-i predea centura, însă protagonistul îşi călcase învoiala - căci centura avea să-l protejeze împotriva oricărei răniri.

Aşa se face că Sir Gawain, dovedit a fi nu doar curajos, ci şi dispus uneori să-şi încalce promisiunile, decide să poarte centura de mătase verde ca un semn al ruşinii, în diagonală peste umărul stîng. Numai că, revenit la curtea regelui Arthur, cînd îşi povesteşte păţaniile, este felicitat şi admirat, iar regele Arthur propune ca toţi cavalerii Mesei Rotunde să poarte asemenea eşarfe verzi peste piept.

În privinţa formei, poemul acesta marchează o tranziţie de la vechea formă de versificaţie din Anglia, bazată pe aliteraţii, la o formă mai nouă, bazată pe rime. Astfel, fiecare strofă cuprinde cîte douăzeci şi unu de versuri lungi, cu aliteraţii, şi un catren din versuri scurte, rimate încrucişat.

În ceea ce priveşte conţinutul, am remarcat că în poem apar trei ideologii distincte, nu tocmai compatibile, aflate în echilibru dinamic. Pe de o parte, personajele sînt practicante ale religiei creştine. În diverse momente ale acţiunii, îşi fac cruce, se roagă, se pun în paza Celui de Sus.

Pe de altă parte, cavalerii din acest poem epic au un cod comportamental bazat pe violenţă instituţionalizată. Astfel, ei pun preţ pe vitejie, pe onoare, pe curaj, iar cînd antagonistul vine neinvitat la ospăţ, confruntarea cu mesenii nu se încheie cu o predică despre iubirea aproapelui şi eventual cu o rugăciune, ci cu o decapitare.

Nu în ultimul rînd, relaţiile dintre sexe sînt guvernate în poem de o a treia ideologie, iubirea curtenească. Astfel, strategia de abordare a soţiei castelanului se bazează pe complimente şi pe etape uşor de recunoscut (privirea, conversaţia, atingerea mîinii, sărutul, gajul). Dar Sir Gawain este pus într-o situaţie extrem de delicată, căci, conform religiei creştine, participarea la adulter i-ar aduce damnarea, în vreme ce, conform codului cavaleresc, seducţia aceasta ar fi luată ca un afront la adresa castelanului şi i-ar atrage un duel pe viaţă şi pe moarte. Desigur, dacă ar refuza făţiş avansurile doamnei, ar putea trece drept necurtenitor...

Ca în atîtea alte lucrări literare bazate pe monomit, protagonistul se maturizează în urma încercărilor prin care trece, iar la revenirea în comunitatea din care plecase i se acordă un statut mai bun. Iar cititorii rămîn cu impresia agreabilă că fantasticul n-a început nici de la Robert E. Howard, nici de la J.R.R. Tolkien, respectiv că o poveste frumoasă se poate spune şi în mai puţin de zece mii de pagini.

În final, poate s-ar cuveni să precizez că articolul de faţă reprezintă cea de-a trei sute cincizecea cronică de carte de la Ţesătorul.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)