Hugo Pratt, "Mû, la cité perdue" (1988)

Imagine preluată de pe Amazon.com

În prima decadă a lunii iunie 2016, prin amabilitatea librarilor francezi de la Kiralina, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt intitulat: Mû, la cité perdue (editura Casterman, Bruxelles, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în a doua decadă din ianuarie 2023.

Și iată ce am aflat:

 

Mû, la cité perdue este ultimul album pe care regretatul Hugo Pratt l-a creat în seria Corto Maltese. Acțiunea e plasată în 1924, pe Insula Paștelui, iar protagonistul, însoțit de personaje recurente precum Rasputin, profesorul Steiner, Gură-de-Aur, Lévi Colombia și Tristan Bantam, caută vestigiile unei civilizații precolumbiene scufundate. Căutarea duce la confruntări cu băștinașii, la explorarea unor temple precolumbiene și a unui labirint presărat cu capcane, precum și la descoperirea urmelor unor explorări străvechi, în Lumea Nouă, efectuate de către Sfântul Brendan și de către cavalerii templieri. În cele din urmă, personajele supraviețuiesc cu bine erupției unui vulcan și se îmbarcă spre a porni în căutarea altor aventuri.

 

În pofida faptului că Mû, la cité perdue are dimensiuni respectabile (172 de pagini), albumul se citește ușor și cu plăcere. Scenariul este alert, presărat cu dese răsturnări de situație, dar și cu episoade onirice.

Stilul grafic este agreabil, iar episoadele de hagiografie sunt însoțite de parodii ale anluminurilor din manuscrisele medievale.

Pe ansamblu, Mû, la cité perdue reprezintă o încheiere onorabilă a seriei Corto Maltese, iar finalul deschis lasă loc pentru alte albume, de felul celor create în ultimii ani de către Juan Díaz Canales și Rubén Pellejero. În măsura în care Corto Maltese va avea parte de noi aventuri (fie ele și apocrife), am să vă dau de știre tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr

Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

Poul Anderson, "Le barde du futur" (1988)

În iulie 2010, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea, am achiziţionat cîteva duzini de volume din colecţia Science Fiction de la editura franceză Presses Pocket. Printre ele se număra şi un volum de Poul Anderson intitulat Le barde du futur (Presses Pocket, Paris, 1988). L-am parcurs pe îndelete, în a doua jumătate a anului 2012. Şi iată ce am aflat:

Le barde du futur face parte dintr-o serie din cadrul colecţiei Science Fiction pe care a îngrijit-o regretatul Jacques Goimard. Mai exact, înainte de 1988 apăreau volume de autor intitulate "Le livre d'or de la science fiction" (care chiar aveau coperte aurii), iar după 1988, odată cu trecerea la o nouă înfăţişare a întregii colecţii, volumele au fost republicate sub numele "Le grand temple de la science fiction". În cazul acestui volum, selecţia textelor a fost făcută de Marc Duveau.

Tot Marc Duveau este şi cel care semnează studiul introductiv al culegerii, "Le merveilleux et la liberté", în care prezintă puncte de reper din cariera lui Poul Anderson. Între altele, sînt discutate aici romane precum Orion Shall Rise, The Night Face sau The High Crusade şi nuvele ca "Goat Song" şi "The Last of the Delivererers".

Prima povestire din culegere se intitulează "Copiii de mîine" şi se încadrează în subgenul postapocaliptic. Mai exact, după un război atomic, un ofiţer american călătoreşte cu avionul pentru a găsi supravieţuitori pe teritoriul Statelor Unite şi se confruntă cu probleme etice cauzate de apariţia unor copii mutanţi.

"Epilog" este un tur de forţă al imaginaţiei în care Poul Anderson închipuie o societate extraterestră aflată la primul contact cu astronauţi tereştri. Bună parte din evenimentele care constituie intriga sînt relatate din perspectiva extratereştrilor.

"Critica raţiunii impure" este o povestire despre roboţi şi, în acelaşi timp, un omagiu adus lui Isaac Asimov. Dealtfel, unul dintre personaje este un robot denumit IZK-99. Misiunea protagonistului Felix Tunny este să-l convingă pe robot să lase deoparte poezia ermetică şi revistele de critică literară şi să meargă la muncă pe Mercur, la extracţii miniere. Iar desueta literatură ştiinţifico-fantastică are un rol-cheie în toată munca de convingere...

"Barbarul" este o schiţă care parodiază locurile comune ale fanteziei eroice - în special cele folosite de Robert E. Howard şi de imitatorii săi.

În schimb, "Vitejia lui Cappen Varra" e o povestire fantastică despre un poet ajuns la curtea unui rege scandinav. Într-o noapte furtunoasă, pe o insulă pierdută în mijlocul mării, Cappen Varra se confruntă cu o femelă trol şi o salvează pe fiica regelui, care fusese răpită cu mulţi ani în urmă. La fel ca şi textul anterior, "Vitejia..." tratează ironic locurile comune ale literaturii fantastice, căci protagonistul cîştigă înfruntarea prin inteligenţă, mai degrabă decît prin forţă fizică, iar la final, decît să primească fata de soţie şi jumătate din împărăţie, preferă să plece discret spre alte meleaguri.

"Pămîntene, fereşte-te!" tratează tema telepatiei. Protagonistul, Joel Weatherfield, are capacităţi telepatice deoarece descinde dintr-o rasă extraterestră. După mari eforturi, îi contactează pe cei din civilizaţia avansată de care fusese despărţit la o vîrstă fragedă, însă... doar ca să i se ia darul telepatiei şi să fie lăsat să ducă traiul unui om obişnuit.

"Martirul" abordează o temă similară - cea a capacităţilor extrasenzoriale - dintr-o perspectivă diferită. Anume, cîţiva extratereştri cu puteri extrasenzoriale sînt ţinuţi prizonieri de autorităţile terestre cu scopul de a fi siliţi să lucreze în folosul pămîntenilor. Ei însă preferă să piară mai degrabă decît să le ofere oamenilor cunoştinţe şi aptitudini pe care aceştia din urmă le-ar folosi în scopuri agresive şi expansioniste.

"Duel pe Syrta" e o povestire palpitantă plasată pe Marte. Un pămîntean pasionat de vînătoare decide să vîneze un localnic care sălăşluia în deşert, într-un turn pe jumătate ruinat. Dar vînătorul devine vînat, iar răzbunarea marţianului Kreega, deşi deloc sîngeroasă, este înspăimîntătoare... şi binemeritată.

"Interdicţie de şedere" e titlul pe care traducătorii francezi l-au dat povestirii "My Object, All Sublime". Naratorul, un cetăţean aparent obişnuit, relatează cum un dezvoltator numit Michaels l-a abordat pentru o afacere cu terenuri. Cei doi se împrietenesc, iar într-o seară, după o cină la Michaels acasă, protagonistul află că gazda sa a fost exilată din viitorul îndepărtat pentru un delict neprecizat. Şi dacă naratorul ar fi fost trimis tot din viitor ca să-l ducă pe protagonist în alt exil, în altă eră?

"Sam Hall", ultima nuvelă din volum, este o distopie. Într-un viitor ipotetic în care toţi cetăţenii americani au ajuns să fie supravegheaţi, înregistraţi, iar datele lor sînt păstrate şi actualizate într-un sistem centralizat, un înalt funcţionar al autorităţii de supraveghere creează o persoană fictivă, Sam Hall, cu scopul de a-i scăpa de neplăceri pe unii cetăţeni acuzaţi pe nedrept. Apoi lucrurile îi scapă de sub control protagonistului...

Volumul se încheie cu o minuţioasă bibliografie a lucrărilor publicate de Poul Anderson între anii 1947 şi 1988. Ar mai trebui să menţionez şi faptul că Le barde du futur are coperte duble, plastifiate, iar ilustraţia copertei a fost creată de M. Allandrieu. Pentru cititorii aflaţi la un prim contact cu creaţiile lui Poul Anderson, această culegere reprezintă un bun punct de pornire, întrucît ilustrează mai multe dintre temele şi stilurile abordate de autorul american, iar Marc Duveau, pe lîngă studiul introductiv, a plasat şi cîte o mică prezentare la începutul fiecărei povestiri.

Cum experienţa de lectură a fost agreabilă, voi parcurge probabil mai multe asemenea culegeri din seria "Le grand temple de la science fiction". Dar acesta e un subiect pe care îl vom relua cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Bill Sienkiewicz, "Stray Toasters" (1988)

În aprilie 2009, prin amabilitatea domnişoarei şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din romanul grafic Watchmen de Alan Moore şi Dave Gibbons. Şi, dat fiind că domniile lor mi-au acordat o reducere de preţ, ce credeţi că am făcut?

Aţi ghicit.

Am mai cumpărat un roman grafic...

Probabil că fiecare amator de benzi desenate din lume are un album anume la care ţine în mod deosebit. Pentru mine, romanul grafic de suflet rămîne Elektra: Assassin de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz. Am parcurs de-a lungul timpului şi alte albume create de Frank Miller fie singur (seria Sin City), fie în colaborare cu alţi artişti grafici (Give Me Liberty, Hard Boiled, Ronin, The Dark Knight Returns, ca să dau numai cîteva exemple). Dar alte benzi desenate create de Bill Sienkiewicz nu mai văzusem de cincisprezece ani încoace.

Pînă cînd, în Librăria Engleză Anthony Frost, am găsit Stray Toasters, scris şi ilustrat de sus-numitul artist grafic. Am luat albumul şi l-am parcurs într-o singură zi.

Tulburător (dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvînt). Nu tulburător de frumos. Doar tulburător. Sau neliniştitor, dacă preferaţi. Creator de angoasă.

Stray Toasters îmbină o intrigă poliţistă, satira la adresa societăţii de consum, fantasticul şi arta grafică experimentală într-un mod menit să le provoace cititorilor coşmaruri. Pe scurt, un prăjitor de pîine care a dezvoltat o structură antropomorfă o ucide pe o soţie suburbană, îi încorporează fiul, apoi pleacă în căutarea unor mame adoptive (pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va încerca să le ucidă). Pe urmele presupusului criminal în serie se află un psiholog criminalist, Egon Rustemagik, recent eliberat din ospiciu, alcoolic şi deprimat de pierderea soţiei. Intriga e complicată de faptul că amanta lui Rustemagik îi administrează şedinţe de dominaţie sadică unui procuror districtual, ceea ce îl împinge pe acesta din urmă să-l atace pe protagonist, dar şi de prezenţa în vacanţă pe Pămînt a unui demon din iad care le încurcă viaţa personajelor.

La fel ca în Elektra: Assassin, ba chiar în mai mare măsură, apare o diversitate de stiluri grafice însoţită de o diversitate de discursuri narative. Astfel, pe unele pagini cadrele amintesc de imagini TV de joasă rezoluţie, redate prin linii verzui, pe altele grafica este numai în alb şi negru, în unele imagini apar colaje de ţesături, iar în altele grila albă dintre cadre actionează precum rama unui geam şi taie în fragmente egale o singură pictură. Şi, cum Bill Sienkiewicz ţine să ne transmită numeroase mesaje la numeroase niveluri, uneori planşele pastişează stilul unor pictori celebri precum Gustav Klimt sau Pablo Picasso.

Diversitatea discursurilor narative este aproape la fel de mare si de derutantă. Fiecare dintre personajele principale are asociate o culoare pentru casetele de naraţiune, un tip de literă şi un cadru special. Astfel, casetele prăjitorului de pîine sînt cenuşii, cu litere imprimate parcă de o maşină de scris şi cu marginile adesea suprapuse, sugerînd o fugă de idei accentuată de fragmentaritatea discursului în sine, de erorile frecvente şi de zgomotele fără sens care apar la tot pasul. Casetele copilului răpit, în schimb, sînt galbene, scrise de mînă şi cu marginile neregulate, ca nişte bileţele rupte din filele unui caiet. Casetele naraţiunii lui Egon Rustemagik sînt cenuşii, cele ale amantei-psiholog sînt roz, în vreme ce ale savantului-ciborg Violet sînt galbene, cu cadre verzi, îngroşate.

Desigur, cireaşa de pe tortul narativ şi grafic o reprezintă povestea demonului aflat în vacanţă pe Pămînt - o serie de cărţi poştale adresate soţiei sale în care, pe lîngă întîmplările prin care trece, îi scrie despre chestiuni cum ar fi posibilitatea expedierii în iad a sufletelor avocaţilor prin Federal Express sau necesitatea ca odraslele să fie cuminţi şi să se spele în fiecare seară pe corniţe.

Fiecare dintre cele patru secţiuni ale romanului cuprinde un supliment final - reclame parodice la prăjitoarele de pîine ale unei companii fictive. De asemenea, romanul grafic mai conţine şi schiţe-concept, precum şi imagini color realizate de Bill Sienkiewicz de-a lungul timpului pe tema prăjitoarelor care au luat-o razna. Şi, pentru cititorii atenţi, apar semne că artistul începuse să lucreze la acest proiect încă din 1984.

Pe ansamblu, m-am bucurat să constat că Bill Sienkiewicz a evoluat ca artist şi că şi-a menţinut înaltele standarde grafice pe care le stabilise în Elektra: Assassin. De asemenea, am fost plăcut impresionat de modul în care a construit personajele, de verva naraţiunilor şi dialogurilor, precum şi de alternarea plină de suspans a planurilor acţiunii. În mod sigur, Stray Toasters nu este un roman grafic pe care cititorii să-l parcurgă cu zîmbetul pe buze sau pe care să-l ofere cadou unor minori. Dar nici nu este un album pe care cititorii să-l poata da uitării după lectură sau pe care să-l poată abandona pe banchetă în tren. Cum remarca Bruce Sterling despre un roman al său: "fragmente din el se rup în oameni şi rămîn înfipte în ei ani de-a rîndul". Probabil că nu am să redeschid Stray Toasters atît de des ca pe un album de Luis Royo, de Alphonse Mucha sau de Roger Dean - la urma urmei, este un roman grafic tulburător - dar sînt sigur că am să-l recitesc din cînd în cînd.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - "Running Wild" (1988)

Spre deosebire de lucrări mai experimentale ale lui J.G. Ballard cum ar fi The Atrocity Exhibition (1970, ediţie revizuită 1990), Running Wild pare să fie un roman prietenos cu cititorii, aproape uşor de înţeles. Are forma unui roman poliţist, mai precis a unuia de procedură, narat la persoana întîi de doctorul Richard Greville, un personaj implicat într-o anchetă oficială referitoare la asasinate în masă şi (posibile) răpiri multiple într-o suburbie numită Pangbourne Village. Totuşi, pe măsură ce povestea se desfăşoară, cititorilor le apare senzaţia sîcîitoare că subiectul mai profund al poveştii se află în altă parte. La fel cum Greville se îndoieşte de teoriile oficiale privitoare la terorism internaţional, îşi desfăşoară propria investigaţie şi construieşte o explicaţie mai plauzibilă (şi mai neliniştitoare) a evenimentelor, cititorii sînt invitaţi în subtext să adune indicii şi să construiască o interpretare mai profundă a acestui scurt roman.

Din fericire, autorul a fost atît de amabil încît a furnizat suficiente indicii în folosul cititorilor. Pentru mine, cel mai relevant dintre ele s-a dovedit a fi o referire la Ferma animalelor (1945) de George Orwell care apare într-unul dintre ultimele capitole ale cărţii: Ca semnal, un adolescent tastează rîndurile de început din Ferma animalelor pe intranetul din Pangbourne Village, iar drept răspuns o fată tastează “Snowball”. Apoi, conform reconstituirii lui Greville, începe masacrul.

Nu am putut să nu mă întreb: De ce Ferma animalelor mai degrabă decît oricare altă referire culturală? Şi de ce “Snowball” mai degrabă decît, spre exemplu, Mollie, Benjamin, Squealer, Boxer sau Moses (ca să numim numai cîţiva)?

Apoi mi-am dat seama că nu este necesar ca satirele politice să fie deghizate în fabule cu animale. Ele pot la fel de bine să fie deghizate ca romane poliţiste sau procedurale. Şi, ca să evite acuzaţii de simplă imitaţie, Running Wild trebuia să fie structurat într-o formă diferită (sau radical opusă) predecesoarei sale.

Punctul de vedere în Ferma animalelor este extern evenimentelor, iar tonul naratorului este obiectiv. (De fapt, tonul din Ferma animalelor este un exemplu de primă mînă de claritate, obiectivitate şi reţinere.) În Running Wild, pe de altă parte, naratorul este homodiegetic şi punctul său de vedere este subiectiv. Dacă în Ferma animalelor evenimentele le sînt prezentate cititorilor în ordine cronologică, în Running Wild are loc o pendulare permanentă între evenimentele “curente” (ancheta poliţiei) şi evenimentele “anterioare” (ceea ce poliţia presupune că s-a întîmplat în suburbia pe parcursul masacrului).

Ambele intrigi se concentrează asupra unor acte de revoltă într-o comunitate mică. În Ferma animalelor, animalele se revoltă împotriva stăpînilor lor umani. În Running Wild, adolescenţii se revoltă împotriva adulţilor (părinţi, servitori, paznici).

Poate că cea mai remarcabilă diferenţă dintre cele două revolte constă în formele lor de expresie. În fabula lui Orwell, revolta este mai întîi articulată ca o doctrină formală (animalismul), apoi exprimată în discursuri grandilocvente şi în cîntece populare, iar apoi se transformă în acţiune. În scurtul roman al lui Ballard, resentimentele adolescenţilor din pătura de sus a clasei de mijloc sînt subliminale, nearticulate, iar revoltaţii au grijă să nu lase în urmă nici un fel de manifeste sau de explicaţii pentru faptele lor. Dat fiind că au crescut într-un mediu saturat de mijloacele de comunicare în masă, ei sînt cu toţii conştienţi că tăcerea şi camuflajul sînt arme mai puternice decît orice mesaj politic sau propagandistic (pe care mijloacele de comunicare în masă probabil îl vor distorsiona, oricum).

La fel de remarcabil este comportamentul diferit al revoltaţilor după succesul lor iniţial. În Ferma animalelor, animalele creează un steag, un imn, un set de legi, distribuie medalii şi decoraţii şi fac planuri de construcţii pentru un viitor mai bun. În mod semnificativ, are loc o dispută de doctrină între Snowball (care şi-ar dori să iniţieze revolte similare la fermele din vecinătate) şi Napoleon (care şi-ar dori să-şi sporească propria putere pe plan local). Dat fiind că Napoleon cîştigă, animalele de la fermă pur şi simplu ajung să lucreze din ce în ce mai mult pentru din ce în ce mai puţină mîncare, iar situaţia de ansamblu rămîne neschimbată (exploatarea nemiloasă a celor mulţi de către cei puţini).

În Running Wild, pe de altă parte, adolescenţii care au reuşit să-i extermine pe adulţi în comunitatea locală se ascund şi (pentru forţele de poliţie uluite) par să se fi făcut nevăzuţi. Nici un steag, nici un imn, nici un set de legi, nici o medalie, nici un plan de construcţii pentru un viitor mai bun. Nici vreo dispută de doctrină – dat fiind că adolescenţii plănuiesc să atace alte personae cu autoritate în viitorul apropiat. Nu este o întîmplare că cinci ani mai tîrziu, în capitolul final, are loc o tentativă de asasinat împotriva unei doamne fostă Prim-Ministru. Dat fiind că exportul de revoluţie era scopul lui Snowball în Ferma animalelor, acesta este motivul pentru care adolescenţii rebeli i-au ales numele ca parolă.

Chiar dacă doamnei baronese Margaret Thatcher nu i se spune pe nume în romanul lui Ballard (la fel cum lui Iosif Stalin nu i se spusese pe nume în Ferma animalelor), treptat doctorului Greville îi devine clar că revolta adolescenţilor este anti-consumistă, anti-yuppie, anti-neoconservatoare. Pentru cititori, devine la fel de clar că satira aceasta politică este anti-Thatcher, o critică implicită a comunităţilor suburbane strălucitoare şi fericite în care navetişti yuppie pot să-şi tundă peluzele, să-şi practice substitutele de religie bazate pe dietă, fitness şi dezvoltare personală, să-şi crească copiii şi să pretindă că restul lumii nu există.

Faptul că J. G. Ballard a publicat o satiră anti-Thatcher în 1988 (cînd doamna Thatcher era încă la putere) a fost un act de curaj similar cu publicarea de către George Orwell a unei satire anti-Stalin în 1945 (cînd Marea Britanie era încă aliată cu Uniunea Sovietică în efortul de a înfrînge Axa). Dar, spre deosebire de Ferma animalelor, în care apar o egalitate de drept între animale şi un final închis, amar, fără speranţă, Running Wild face aluzii la o egalitate de fapt între adolescenţii rebeli şi are un final deschis, optimist. Nu avem de unde să ştim unde vor ataca următoarea dată aceşti luptători pentru libertate în campania lor de gherilă împotriva adulţilor, nici cine va decide să li se alăture.

Şi nici măcar acea nenumită doamnă fostă Prim-Ministru nu e chiar în siguranţă în ceea ce-i priveşte…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Zodiac – The Eco-Thriller" (1988)

Pe la începutul anului 1998, după ce citisem două romane de Neal Stephenson şi le apreciasem foarte mult, prin amabilitatea unui coleg de la facultate, Tim Hilton, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar britanică a unui roman ceva mai vechi al acelui autor american, Zodiac. L-am parcurs cu plăcere, iar în anii care au urmat am observat un fenomen curios: după cîte o vizită a unor doamne sau domnişoare, din raftul cu cărţi cyberpunk una era mişcată, ca şi cînd ar fi fost scoasă de acolo în lipsa gazdelor, examinată puţin, apoi aşezată la loc. Întotdeauna era aceeaşi carte: Zodiac. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că doamnele şi domnişoarele sperau să fie un volum despre astrologie. Însă, spre ghinionul lor, Zodiac era cu totul alt gen de carte. Să vedem împreună despre ce este vorba:

Protagonistul-narator al romanului, Sangamon Taylor, este un activist ecologist aflat la limita terorismului. Spre deosebire de teroriştii adevăraţi, care pun explozibili şi aruncă în aer diverse lucruri, S.T. (cum îi spun prietenii) organizează evenimente mediatice în care umileşte diverse companii pentru faptul că deversează substanţe chimice dăunătoare în mediul înconjurător. S.T. şi colegii săi acţionează din oraşul Boston, iar multe dintre operaţiunile lor vizează protejarea apelor din Golful Boston şi respectiv a rîurilor care se varsă acolo.

Protagonistul ajunge să acorde atenţie specială companiei Basco, aflată în proprietatea unui candidat la preşedenţia Statelor Unite ale Americii, Alvin Pleshy. Pe parcursul investigaţiilor, S.T. descoperă că Basco se face vinovată de deversarea unor cloruri organice în Golful Boston, ceea ce afecteză creaturile marine, dar şi pe pescarii care se hrănesc cu ele. Intriga se complică atunci cînd corporaţia caută să ascundă efectele nocive ale activităţilor sale cu ajutorul unor bacterii modificate prin inginerie genetică, dar protagonistul reuşeşte în cele din urmă să captureze un vapor plin de dovezi compromiţătoare şi să aducă corporaţia la faliment.

Bună parte din farmecul acestui roman provine de la personajul-narator, un ins destul de neconvenţional şi uneori de-a dreptul enervant pentru cei din jurul său. Modul în care interacţionează cu celelalte personaje îi face pe cititori să se întrebe adesea cîte dintre acţiunile sale sînt menite numai să-i scoată din sărite pe afaceriştii corupţi pentru a le şifona imaginea publică dinaintea camerelor de luat vederi şi cîte sînt pur şi simplu un rezultat al inabilităţii lui de a înţelege regulile conduitei sociale. Din acest punct de vedere, S.T. este foarte convingător ca personaj, iar Neal Stephenson are grijă să nu-l împingă în caricatural, ci să-i păstreze întotdeauna complexitatea şi credibilitatea.

Antagoniştii sînt ceva mai schematici, precum Pleshy, candidatul prezidenţial, Laughlin, aghiotantul dur, cu pistol nichelat şi geantă-diplomat căptuşită cu Kevlar, ori Dolmacher, geneticianul cu probleme de adaptare socială care alunecă de la jocuri paintball la paranoia şi tentative de asasinat. Dar, cum Zodiac nu pretinde a fi altceva decît un techno-thriller pe teme ecologice, personajele secundare sînt construite pentru a îndeplini anumite funcţii în intrigă şi fac asta impecabil. Pe de altă parte, un personaj asemănător cu Dolmacher avea să apară într-un alt techno-thriller scris de Neal Stephenson, Interface, despre care vom discuta cu altă ocazie. (Şi, pentru cei care apreciază genul acesta de intertextualitate autoreferenţială, S.T. vorbeşte la telefon în capitolul al cincisprezecelea cu iubitul unei prietene, un personaj înarmat cu săbii japoneze care seamănă destul de bine cu Hiro Protagonist din Snow Crash...)

Ceea ce este interesant în legătură cu Zodiac însă este modul abil în care autorul strecoară, printre episoadele intrigii, explicaţii ştiinţifice privitoare la poluare şi efectele ei. Neal Stephenson s-a priceput foarte bine să reducă problema poluării la o singură chestiune – poluarea apelor, iar pe aceasta din urmă la un singur aspect – efectele cancerigene ale clorurilor organice. Prea multe explicaţii în legătură cu prea multe forme de poluare probabil că ar fi îngreunat enorm romanul şi l-ar fi făcut de necitit. Aşa, după ce parcurg o poveste captivantă, cititorii se aleg şi cu cîteva informaţii utile, căci în cazul lui Neal Stephenson science-fiction nu înseamnă fantezie amestecată cu pseudo-ştiinţă, ci de multe ori ficţiune despre ştiinţă...

Ingredientele din care e construit romanul sînt destul de obişnuite pentru genul techno-thriller: corporaţiile dornice de profit, politicienii corupţi, scenele de urmărire, mesajele de intimidare, bombele cu ceas (uneori dezamorsate la timp, alteori nu), idila protagonistului, schimburile de focuri şi posibilitatea distrugerii vieţii pe Pămînt (de data asta de către bacterii create prin inginerie genetică ce convertesc clorura ionică din ocean în clorură covalentă), toate ar putea foarte bine să între într-un film de consum de la Hollywood. Ceea ce reuşeşte autorul să facă din aceste ingrediente este un roman care se citeşte cu plăcere nu numai prima dată (pentru că intriga este alertă, iar capitolele – scurte), ci şi a doua oară (pentru că naraţiunea are umor, iar documentarea ştiinţifică a autorului a fost temeinică).

Ca urmare, nu e de mirare nici că în unele cercuri de activişti ecologişti Zodiac a devenit o carte-cult, nici că grupul editorial britanic Penguin a re-editat-o spre sfîrşitul anilor ’90 pentru beneficiul cititorilor care parcurseseră Snow Crash şi The Diamond Age. Dacă vreodată veţi avea ocazia s-o citiţi, v-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Wyrd Sisters' (1988)

"Cînd ne-om vedea tustrele noi?" ("Prin tunet, fulger ori prin ploi," se grăbeşte cititorul educat să completeze.) Iar o voce mult mai normală răspunde în schimb: "Păi, eu pot marţea viitoare." Aşa începe romanul al şaselea din seria Discworld, intitulat Wyrd Sisters, adică "Surorile soartei". Însă desigur că surorile sînt altfel de vrăjitoare decît cele care amestecau tot felul de ciudăţenii într-un cazan în piesa aceea de la începutul secolului al şaptesprezecelea. Alături de Granny Weatherwax, în acest volum apar Nanny Gytha Ogg (mamă a cincisprezece copii şi teroare a numerose nurori) şi Magrat (tînără şi dornică să facă magie ca la carte, cu lumînări şi beţişoare parfumate).

Pe de altă parte, după cum probabil vă aşteptaţi după lectura primului rînd, Wyrd Sisters este o parodie. Şi pentru că fantasticul n-a început nici de la JRR Tolkien, nici de la Robert E. Howard, Wyrd Sisters trece la fapte mari şi parodiază Macbeth.

E drept, cînd Moartea vine să-l ia pe regele înjunghiat, întreabă de prezicători care ar fi trebuit să-l avertizeze pe stradă, şi îmi veţi spune că asta e o referire la Tragedia lui Iulius Caesar. E adevărat, fantoma regelui ucis bîntuie prin castelul Lancre, şi veţi zice că asta seamănă cu Hamlet. E la fel de adevărat că Măscăriciul e un personaj important, iar glumele sale sînt aşa pline de arhaisme că nimeni nu le percepe hazul, şi-mi veţi aminti că asta e din Regele Lear. E adevărat că, în piesa lui Shakespeare, Lady Macbeth era aceea care avea obsesia spălatului pe mîini pentru a îndepărta sîngele victimei. Dar în Wyrd Sisters ducele uzurpator nu sfîrşeşte prin a avea obsesia spălatului pe mîini, ci începe de acolo, şi ajunge... Veţi vedea dumneavoastră unde cînd veţi citi cartea.

În plus, aşa cum îi stă bine unui roman scris spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, Wyrd Sisters include nu numai parodia piesei ci şi portretul caricatural al dramaturgului sub forma lui Hwel, piticul blestemat de soartă să aibă toată inspiraţia din lume, să audă prin vis dialogurile personajelor şi să trudească pentru a reda aceste viziuni năvalnice în versuri. "Găsise loc pentru iubiţii înşelaţi de astre, groparii comici şi regele cocoşat. Pisicile şi patinele cu rotile erau acelea care-i făceau necazuri în momentul de faţă..."

Aşa cum le stă bine unor vrăjitoare, Granny, Nanny şi Magrat nu intervin direct în treburile regatului, ci mai degrabă ajută destinul, mai întîi salvîndu-l pe moştenitorul tronului, apoi ascunzîndu-l cu tot cu coroană într-o trupă de actori şi ursindu-i talente de mare folos (să-şi facă prieteni cu uşurinţă, să aibă memorie pentru replici şi să fie oricine îşi închipuie că este), pe urmă aflînd detalii despre crimă de la fantoma regelui ucis, iar în cele din urmă asistînd la o piesă de teatru menită să le submineze prestigiul, dar care duce la dezvăluiri neaşteptate. (Acum probabil îmi veţi spune că piesa în piesă care duce la dezvăluiri neaşteptate este tot din Hamlet.)

Spectacolul este cu atît mai reuşit cu cît Moartea în persoană apare pe scenă, sub privirile publicului, interpretîndu-şi propriul rol, şi, din motive de trac, îşi uită replicile. Ca în orice piesă care se respectă, şi aceasta e făcută din arhaisme ordonate frumos în pentametri iambici, pînă cînd Granny Weatherwax, exasperată, spune: "Duhuri din minte şi scorneli să piară, Rog Adevărul -" ezită - "tam-ti-tam s-apară." Iar, pentru că puterile bunicuţei se bazează pe capacitatea de a percepe lucrurile aşa cum sînt în realitate, adevăratele cuvinte de la uciderea regelui sînt rostite din nou...

Fireşte, nu mă lasă inima să vă stric plăcerea lecturii şi să vă relatez chiar tot ce se întîmplă în acest roman, în primul rînd pentru că Terry Pratchett este un povestitor cu mult mai talentat decît mine, iar aceasta este una dintre cele mai frumoase cărţi ale sale. Nu are rost să vă spun cu cine poartă uzurpatorul duelul final, cine moşteneşte regatul Lancre sau unde îl duc pe tînărul prinţ talentele ursite de cele trei vrăjitoare. Iar dacă aţi rămas cu impresia că Terry a parodiat Macbeth fără milă, să vedeţi ce a făcut cu Visul unei nopţi de vară...

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Sourcery' (1988)

La începutul recenziei despre Equal Rites vă povesteam că în Lumea Disc al optulea fiu al unui al optulea fiu devine vrăjitor. În Sourcery aflăm motivul pentru care vrăjitorii sînt încurajaţi să nu aibă de-a face îndeaproape cu femeile şi mai ales de ce nu ar trebui să se căsătorească: fiii unui vrăjitor sînt la rîndul lor vrăjitori. Iar cel de-al optulea este o sursă de energie magică. „Izvorăjitorie”, dacă e să traducem titlul romanului.

Exact asta se întîmplă în cel de-al cincilea volum al seriei Discworld, iar tatăl-vrăjitor, Ipslore cel Roşu, înşală Moartea şi îşi ascunde spiritul în toiagul fiului, Coin, ca să-l poată îndruma. Prichindelul (precedat de plecarea grăbită a şobolanilor, păsărilor, garguilor şi chiar şi a gîndacilor de bucătărie) ajunge la Universitatea Nevăzută, distruge prin magie cîţiva vrăjitori de rang înalt ca să demonstreze cine e mai tare, apoi începe să re-creeze realitatea. Le dă vrăjitorilor de la Universitate puteri cu adevărat magice, la o scară grandioasă, dar fără să vrea declanşează un nou război magic de felul celor care aproape distruseseră Lumea Disc în trecutul îndepărtat şi care conduseseră la închiderea vrăjitorilor în ierarhiile şi ritualurile rigide ale Universităţii Nevăzute.

Pălăria rectorilor de la Universitate, care a căpătat după secole de întrebuinţare puteri magice, pune însă la cale lupta de rezistenţă împotriva noului-venit. Din păcate, din lipsă de eroi legendari, pălăria trebuie să se bizuie pe cine îi iese în cale: Rincewind, cel mai incompetent vrăjitor de pe Lumea Disc, şi Conina, fiica lui Cohen Barbarul, o spadasină de temut care visează în secret să devină coafeză. Împreună, călătoresc prin Ankh-Morpork, apoi pe mare, luptă cu tîlhari, piraţi şi negustori de sclavi, iar în cele din urmă ajung în palatul serifului Creosote din Al Khali, unde fac cunoştinţă cu Nijel Distrugătorul, care a învăţat cum să fie erou barbar dintr-un manual şi al cărui strigăt de luptă este "Ăă... Mă scuzaţi".

Pentru ca haosul să fie deplin, reconfigurarea realităţii aduce o invazie a Uriaşilor Gheţii, Vremea Ceaiului Zeilor şi Apocralipsa (adică Apocalipsa apocrifă). Iar cînd eroii fără voie fură trei cai de la un han, Moartea, Războiul, Foametea şi Molima (care în drum spre Apocralipsă se opriseră la o bere) constată că au devenit brusc Călăreţul şi Cei Trei Pietoni ai Apocralipsei, ceea ce nici lor nu le sună prea convingător.

Să vă povestesc cum Bibliotecarul, îngrijorat de situaţie, mînă cărţile magice să zboare spre adăpost, într-un turn al Universităţii Nevăzute? Să vă spun că Moartea este în atît de multe locuri în acelaşi timp prin BUNĂ ORGANIZARE? Să vă mai spun că în final, rătăcit prin Dimensiunile-Temniţă, Rincewind îşi foloseşte ultima armă? (Cîţiva pumni de nisip într-o şosetă.)

Mai bine vă las să citiţi Sourcery, căci a apărut în română. Merită.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks - 'The Player of Games' (1988)

La sfîrşitul anului 2005 am citit cîteva cărţi destul de plictisitoare. Ca remediu, m-am întors la seria Culturii de Iain M. Banks şi am citit 'The Player of Games'. S-a dovedit a fi agreabilă şi captivantă.

La aproape şapte sute de ani după Războiul Idiran, un celebru jucător numit Jernau Morat Gurgeh este supus unui şantaj şi determinat prin viclenie să meargă într-o misiune în Imperiul Azad din Norul Mic al lui Magellan.

Imperiul este ţinut laolaltă cu ajutorul unui joc, Azad (adică „sistem”), care determină cine va ocupa ce poziţie în societate, de la funcţionari umili şi subofiţeri la miniştri şi la împăratul însuşi.

Gurgeh învaţă limba imperiului (eahica), manierele şi jocul, se adaptează destul de bine, cîştigă o serie de jocuri şi sfîrşeşte prin a juca împotriva Împăratului-Regent, Nicosar. În final, Nicosar este hotărît să extermine publicul care fusese martor la înfrîngerea sa şi să-l ucidă pe Gurgeh, dar (din cauza cîmpului de protecţie al unei drone) se ucide pe sine accidental şi, dat fiind că jocul este discreditat, Imperiul Azad se destramă.

Gurgeh se întoarce pe Orbitalul său natal, Chiark, şi le spune povestea prietenilor săi.

Prin comparaţie cu predecesorul său, 'The Player of Games' este mai compact şi cu o intrigă mai bine structurată. De asemenea, îi face pe cititori să înţeleagă în ce măsură fiinţele umane din Cultură sînt pioni mutaţi de ici-colo de către Minţi (sau Inteligenţe Artificiale, dacă preferaţi).

Într-un episod timpuriu, Gurgeh este frustrat în dorinţa de a avea o relaţie cu o tînără, Yay Meristinoux. Ca urmare, călătoreşte la o universitate din apropiere, iar pe drum, într-un joc, este acuzat că a trişat.

Acest incident, la rîndul său, îl face pe protagonist să dorească să cîştige un alt joc, în faţa unui public numerous, împotriva unei oponente sclipitoare, Olz Hap. În timpul unei pauze, Gurgeh este ispitit să trişeze, fie doar puţin, de către o dronă enervantă, Mawhrin-Skel, iar mai tîrziu drone îl şantajează, ceea ce îl determină să călătorească în Imperiul Azad.

Pe măsură ce Gurgeh joacă împotriva a diverşi oponenţi, în jocuri de importanţă crescîndă, drona care îl însoţeşte, Flere-Imsaho, dezvăluie din ce în ce mai mult despre societatea azadă pe de o parte şi despre planurile Circumstanţelor Speciale în legătură cu ea pe de altă parte.

La finalul cărţii, nimic nu mai este chiar cum păruse. Nava Culturii care îl transportase pe Gurgeh, presupus demilitarizată, se dovedeşte a fi fost înarmată. Ambasadorul desfrînat al Culturii se dovedeşte a fi fost un mercenar CS. Flere-Imsaho se dovedete a fi nu o dronă-bibliotecară, ci una de la Circumstanţe Speciale, dotată cu armă laser în raze X şi cu cîmpuri de forţă protectoare. Pînă şi vocea naratorială se dovedeşte a-i aparţine.

Jocul Azad final de asemenea aduce dezvăluiri în ceea ce îi priveşte pe antagonist şi pe protagonist.Pe parcursul ascensiunii sale meteorice, Gurgeh înfruntă un număr de ameninţări. Şantaj, mutilare, mită şi tentative de asasinat sînt folosite pentru a-l determina fie să abandoneze, fie să accepte înfrîngerea în joc. Această abordare brutală, tipică pentru societatea azadă, culminează cu stilul de joc al împăratului Nicosar. Este nemilos, nu atît îşi înfrînge oponenţii în joc cît îi zdrobeşte, iar cînd îşi dă seama că e pe cale să piardă în faţa lui Gurgeh, trece la violenţă fizică.

Această opţiune este încurajată de faptul că societatea azadă are trei sexe. Masculii sînt folosiţi ca soldaţi sau servitori. Femeile sînt oropsite, aproape ca nişte sclave. Apecşii concentrează toată puterea în societate, cu un monopol de facto asupra educaţiei superioare, economiei, administraţiei, politicii, sistemului juridic şi a celui militar. Cînd se află în faţa unui adversar de sex masculin, apexul Nicosar se simte liber să îl dispreţuiască şi chiar să încalce regulile jocului, trecînd de la competiţia intelectuală la agresiunea fizică.
Protagonistul, pe de altă parte, se dovedeşte a fi atît de adaptabil încît aproape îşi uită identitatea. La un moment crucial al intrigii, drona Flere-Imsaho în mod deliberat îl determină să folosească limba marain a Culturii, să vadă mesaje de la prietenii de acasă, să discute cîteva chestiuni ştiinţifice pentru a-l ajuta să îşi amintească faptul că reprezintă Cultura.

În mod ironic, totuşi, odată ce jocul Azad a fost discreditat şi imperiul s-a destrămat, Cultura nu intervine pentru a prelua controlul. Cititorul nu poate să nu se întrebe care este de preferat: ierarhia rigidă bazată pe metode totalitare dinainte de vizita lui Gurgeh sau anarhia fără speranţă şi declinul tehnologic de după plecarea lui?

Dar, după cum am început să suspectez, cărţile din seria Culturii de Iain M. Banks nu oferă răspunsuri uşoare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse Penumbra" (1988; ed. rev. 2000)

Tot în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, împreună cu Eclipse, al doilea volum din trilogia „A Song Called Youth” – Eclipse Penumbra. După ce am terminat de citit primul roman din serie, m-am grăbit să îl încep pe următorul. Şi iată ce am aflat:

Deşi războiul dintre Noua Uniune Sovietică şi NATO ia sfîrşit, conflictul dintre Alianţa Secundă şi Noua Renaştere se intensifică. În Europa, AS aduce la putere regimuri-marionetă, apoi instituie o uniune europeană sub oblăduirea căreia discriminarea, deportarea şi exterminarea negrilor, evreilor şi marxiştilor devin politici de stat. În Statele Unite ale Americii, AS infiltrează cu succes agenţii precum CIA şi, mai pe ascuns sau mai făţiş, propagă discriminarea rasială, supravegherea populaţiei şi asasinatele politice. În FirStep, colonia spaţială, Noua Renaştere organizează o rebeliune şi răstoarnă dominaţia Alianţei Secunde, iar în Europa mişcarea de rezistenţă ia amploare. Lupta pentru putere de la conducerea AS face noi victime. În final, întreaga lume intră într-o situaţie de criză.

În acest al doilea roman, unele personaje cu care făcuserăm cunoştinţă în Eclipse au ieşit din scenă: Rick Rickenharp a pierit cînd mastodonţii blindaţi trimişi de AS au distrus Arcul de Triumf. John Swenson s-a sinucis după ce a asasinat-o pe Ellen Mae Crandall. James Kessler s-a retras în siguranţă împreună cu soţia.

Alte personaje intră în scenă: Kitty Torrance, sora lui Dan „Hard-Eyes”, trece prin evenimente dramatice în colonia FirStep. Stoner, un agent CIA, descoperă la Washington, D.C. căile prin care Alianţa Secundă s-a infiltrat în CIA. Jean-Michel Karakos, un agent al Noii Renaşteri, este capturat de AS în Europa, trimis prin închisori şi lagăre şi supus unui proces de spălare a creierului. Charlie, un om obişnuit din New York, e martor al abuzurilor AS din America. Senatorul Spector din Chicago, conservator care susţine legile AntiViolenţă, judecăţile sumare şi execuţiile televizate, trece printr-o criză de conştiinţă. Şi, nu în ultimul rînd, apare finanţatorul Noii Renaşteri, Witcher, un miliardar care poate că are planuri proprii pentru instituirea unei dominaţii mondiale.

Alte personaje, care apăruseră deja în primul roman, capătă o importanţă sporită: Dan „Hard-Eyes” Torrence se transformă din turist rătăcit într-un veritabil lider de gherilă al Noii Renaşteri. Colonelul Watson devine noul adjunct AS, apoi (după ce îl asasinează pe Rick Crandall şi îl înlocuieşte cu un simulacru mediatic) noul şef al Alianţei. Russel Parker, şeful securităţii FirStep, iniţial un susţinător al lui Praeger, devine conducător al revoltei împotriva AS. Iar fostul director al coloniei spaţiale, Rimpler, după ce o porţiune a creierului său a fost conectată la reţeaua informaţională din FirStep, se transformă în „duhul din maşinărie”, o entitate care pune în funcţiune după cum doreşte diversele sisteme din habitat.

Pe parcursul cărţii, intriga este orchestrată foarte bine, schimbările de planuri narative au loc foarte frecvent, suspansul creşte, iar numeroasele confruntări duc la noi situaţii de criză. Eclipse Penumbra este un roman captivant, care creează un interes enorm pentru ultima parte a trilogiei.

Dar despre asta vom discuta altădată.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Islands in the Net" (1988)

În anul universitar 1997-1998, bunul meu prieten Mirel Palada a fost plecat la studii în Statele Unite ale Americii. Cu această ocazie am aflat şi eu cum se foloseşte e-mail-ul, dar asta e altă poveste. La întoarcerea din America, Mirel mi-a adus două cărţi, între care Islands in the Net, o carte despre care Ionuţ Bănuţă afirmase într-un articol că se situează la acelaşi nivel cu trilogia ciberspaţiului a lui William Gibson. Mulţumită lui Mirel, am avut în sfîrşit ocazia să verific dacă lucrurile stau aşa. Şi iată ce am aflat:

În 2022, Laura Webster, soţie, mamă şi angajată a corporaţiei multinaţionale Rizome, primeşte la locuinţa sa din Galveston trei delegaţii ale unor piraţi de date din Luxemburg, Grenada şi respectiv Singapore. Toate cele trei organizaţii au fost ameninţate, iar speranţa secretă a corporaţiei Rizome este că îşi vor uni forţele şi ca urmare vor deveni mai birocratice, mai puţin adaptabile, mai puţin creative şi deci mai puţin periculoase.

După prima rundă de negocieri, Winston Stubbs din Grenada este mitraliat în prezenţa Laurei de un minielicopter teleoperat, iar soţii Webster decid să meargă în Grenada pentru a-i informa pe piraţii de date că în spatele asasinatului se află organizaţia FACT cu sediul în Mali. Grenada se dovedeşte a fi un amestec tulburător de dictatură, bioinginerie şi voodoo, numai că vizita Websterilor sfîrşeşte dramatic în condiţiile unui atac masiv cu mijloace neconvenţionale. Grenadienii precum Sticky Thompson nu cred că au fost atacaţi de o organizaţie din Mali, ci mai degrabă de concurenţii lor din Singapore, şi le propun soţilor Webster să meargă acolo ca reprezentanţi ai lor.

Revenit în America, David Webster refuză să se mai implice, dar Laura pleacă în Singapore. Politicienii de acolo îi ignoră avertismentele, însă, iar apoi agenţii secreţi din Grenada dezlănţuie haosul şi duc la lupte de stradă şi război civil. Laura este transportată cu un elicopter pe un vas islamic, însă acesta e torpilat de un submarin, şi Laura ajunge la bordul acestuia, salvată fiind de un agent FACT care o consideră un fel de trofeu. În cele din urmă, protagonista este întemniţată, iar după doi ani de detenţie e dusă la locul unui test nuclear împreună cu o sud-africană pentru a fi forţată să dea declaraţii favorabile guvernului din Mali.

Convoiul este însă atacat de tuaregi sub conducerea unui anarhist, Jonathan Gresham, conducător al unei revoluţii culturale. Gresham le conduce pe cele două femei la o tabără sud-africană şi difuzează în întreaga lume mărturia Laurei despre armele nucleare de la bordul submarinului. Declaraţiile protagonistei duc la o criză internaţională, iar ea se întoarce acasă pentru a descoperi că a ajuns la conducerea corporaţiei Rizome, dar în schimb soţul ei e pe cale să se căsătorească cu cea mai bună prietenă a ei. Rămasă singură, Laura face schimb de idei privitoare la putere şi utilizarea ei cu fostul director al corporaţiei, iar apoi urmăresc amîndoi manifestările de bucurie ale oamenilor care au aflat că submarinul cu arme nucleare a fost capturat.

Romanul Islands in the Net este construit pe un principiu foarte agreat de Bruce Sterling, şi anume al călătoriei unui personaj ca pretext pentru vizitarea unei lumi posibile, precum Candide al lui Voltaire sau Oedipa Maas a lui Thomas Pynchon. Ceea ce aş vrea să subliniez este că Sterling ştie foarte bine cum să ilustreze concepte majore, precum politica antinucleară, strategiile corporaţiilor internaţionale împotriva concurenţei, impactul stilurilor de viaţă umane asupra ecologiei, prin efectul pe care aceste fenomene le au asupra unor personaje umane credibile şi cu care cititorii pot forma legături empatice.

Astfel, lumea în care trăieşte Laura este sub supravegherea unei organizaţii internaţionale care a apărut în urma conferinţei de pace de la Viena. Această organizaţie, numită neoficial poliţia Viena, are misiunea de a impune respectarea acordului de interzicere a armelor nucleare. Sterling a introdus o întorsătură ironică specifică spre finalul cărţii, arătînd că poliţia Viena era dispusă să tolereze aproape orice din partea organizaţiei FACT de teamă că răspîndirea informaţiilor despre submarinul lor cu armament nuclear ar fi dus la o nouă cursă a înarmărilor.

Tot din această lume fac parte corporaţiile multinaţionale de tip nou, precum Rizome. Politica firmei este să angajeze familii întregi, nu persoane, să nu aibă distincţii clare între timpul liber şi sarcinile de serviciu, prieteni şi colegi, şi să le ofere membrilor săi un rol într-un trib strîns unit, mai degrabă decît un serviciu într-o companie indiferentă. Conceptul central al acestei politici este solidaritatea, iar diferenţa este între societatea industrială şi cea post-industrială aşa cum o prevedeau pe atunci viitorologi ca Alvin Toffler. Pentru a ilustra la scară umană aceste diferenţe, Sterling aşază într-un contrast ironic atitudinea Laurei faţă de mama sa la începutul cărţii şi situaţia protagonistei la sfîrşit. Dacă la început o învinuieşte pe mama ei că şi-a părăsit soţul şi fiica de dragul carierei, Laura ajunge în cele din urmă să facă aceleaşi greşeli şi să sufere aceleaşi pierderi, în ciuda diferenţei de valori şi viziune pe care pusese atîta accent.

Alte grupuri sînt descrise de asemenea într-un mod credibil. Grenada este un amestec de înaltă tehnologie, joasă tehnologie, voodoo, politică şi sărăcie, iar haosul pe care-l dezlănţuie în Singapore are o intensitate înspăimîntătoare. Spre exemplu, agenţii din Granada echipează taxiurile-robot din Singapore cu arme care trag în trecători cu alice speciale. Ajunse sub piele, alicele se dizolvă şi eliberează în corp neurotoxine care produc stări de angoasă şi halucinaţii. Curînd, locuitorii din Singapore ajung să-şi distrugă de bunăvoie mijloacele de transport, iar societatea lor e paralizată.

Din aceeaşi categorie fac parte Partidul Anti-Laburist, o organizaţie sindicală care acum cere nu locuri de muncă, ci timp liber permanent, sau Revoluţia Culturală Inaniană, o gherilă de tuaregi care alungă prezenţa tehnologiei din Sahara şi caută să refacă ecologia Sahelului.

E uşor de văzut din Islands in the Net că Bruce Sterling este preocupat de societăţi, de modul cum funcţionează acestea şi de direcţiile în care ar putea să evolueze. Lucruri care erau de actualitate în 1988, precum conferinţa de pace de la Viena, staţia spaţială Mir, ori faxul, sînt extrapolate foarte credibil în efortul de a vedea cum ar putea schimba societatea globală. Acum toate acestea au un aer uşor desuet, în primul rînd pentru că schimbările pe care scriitorii cyberpunk le aşteptau în cincizeci de ani au survenit în zece ani.

Lucrul remarcabil la acest roman este însă că Sterling a decis să se adreseze unui public larg, şi pentru aceasta a ales personaje integrate social, cu familie, locuri de muncă, oameni din clasa de mijloc cu care cititorilor să le vină mai uşor să se identifice. Această schimbare a prevestit o mutaţie a genului cyberpunk în ceea ce ulterior s-a numit post-cyberpunk. Sterling personal e destul de amuzat de acest termen, dar pe de altă parte a declarat că schimbările majore sînt mult mai şocante dacă le descrii ca avînd loc în Louisiana mai degrabă decît în inelele lui Saturn. Islands in the Net a fost primul roman pe care l-a scris ghidîndu-se după acest principiu. Au urmat altele, despre care am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Richard Kadrey - "Metrophage" (1988)

În primăvara anului 1996, domnul Cristian Lăzărescu mi-a dat să citesc o proză scurtă de Richard Kadrey intitulată "The Kill Fix", pe care ulterior am tradus-o şi publicat-o în Anticipaţia sub titlul "Modificat pentru a ucide". Textul combina vampirismul, acţiunea palpitantă şi sentimentul alienării cu înalta tehnologie şi cultura populară într-un amestec perfect dozat. Din introducerea povestirii am aflat că autorul publicase un roman, Metrophage.

Mai tîrziu, în iarna anului 2000, domnul Liviu Moldovan mi-a oferit ediţia electronică freeware a romanului, iar în 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă, am primit un exemplar tipărit din Metrophage, cu autograful autorului. Şi iată ce am aflat:

Pentru a răzbuna uciderea furnizorului său, Raquin, Jonny Quabbala, un mic traficant de droguri din Los Angeles, îl caută pe Easy Money. După discuţii cu barmanul şi clienţii din Carnaby's Pit, Jonny se întîlneşte cu un pitic, Cyrano, care are misiunea să-l conducă la Conover, şeful bandelor de traficanţi din zonă. Urmează o luptă cu forţele Comitetului pentru Sănătatea Publică, iar Jonny e luat prizonier şi dus la închisoare, unde se confruntă cu tineri recruţi şi apoi cu fostul său şef, colonelul Zamora. Acesta crede că Jonny e implicat într-un complot cu Conover şi cu extratereştrii sosiţi pe lună, Alpha Ratz. Zamora îl eliberează pe Jonny cu condiţia ca în 48 de ore să-l aducă pe Conover.

După ce se confruntă într-un hotel abandonat cu vagabonzi septuagenari, Piranha, şi fuge de la un acoperiş la altul pe punţi improvizate, Jonny coboară în reţeaua de canalizare şi ajunge la fermele hidroponice ale grupului de medici ilegali Croakers. Aici o regăseşte pe una dintre iubitele sale, Ice, apoi face cunoştinţă cu Groucho, şeful grupului, şi cu Man-Ray, un negru devenit albinos.

Împreună, aceştia merg cu un camion la un pavilion expoziţional abandonat unde cei lipsiţi de locuinţă, inclusiv Jonny şi cele două iubite ale sale, şi-au găsit adăpost. Sumimasen, cealaltă iubită a protagonistului, lipseşte însă. La plecare, cei patru profită de confuzia de la fimarea unei producţii muzical-pornografice pentru a scăpa de urmăritori. În schimbul de focuri care urmează, Jonny este capturat de oamenii lui Conover.

Protagonistul are o conversaţie cu Conover despre bande, trafic de droguri şi relaţii de putere, e martor la o tranzacţie dubioasă, apoi petrece cîteva zile la vila gangsterului, unde are ocazia să afle mai multe despre el. Se reîntoarce la Carnaby's Pit, însă e capturat de Easy Money şi de proxeneta Nimble Virtue, care îl mai trădase, şi torturat.

Din fericire, poliţişti insuficient informaţi îl salvează dar îl predau lui Zamora. Colonelul îl ia în aeroglisorul său, iar alţi Croakers intervin şi provoacă prăbuşirea aparatului. Cînd Jonny îşi revine, orb, se reîntîlneşte cu iubitele sale. Ice vrea să lupte împotriva lui Zamora, însă Sumimasen îl conduce pe Jonny la vila lui Conover, unde protagonistului i se grefează ochii unui tigru-robot. Sumi pare să fi căzut pradă unui virus ce provoacă o formă accelerată de lepră, aşa încît Jonny merge s-o caute pe Nimble Virtue şi să ia antidotul.

În clubul lui Nimble Virtue, Jonny se confruntă pe rînd cu şeicul al-Qawi şi cu Easy Money, o pierde pe Ice şi accidental provoacă un schimb masiv de focuri între diferitele bande de criminali din local. Prin carnavalul de ziua morţilor, protagonistul ajunge la Carnaby's Pit, acum abandonat din cauza epidemiei, refuză oferta lui Groucho de a se alătura forţelor revoluţionare, iar în cele din urmă ajuge la vila devastată a lui Conover, unde are o ultimă întrevedere cu traficantul. Aşa află că extratereştrii Alpha Ratz sînd numai o poveste ce acoperă acţiunile Alianţei de la Tokyo împotriva ţărilor arabe, că virusul care a provocat epidemia din Los Angeles este o creaţie militară pentru război biologic, şi că în sîngele său se produce antidotul. Zamora şi Groucho, apăruţi pe rînd la această confruntare, se omoară unul pe altul.

Jonny îl ucide pe Conover, priveşte un incendiu care consumă întregul Los Angeles, iar în final, cînd se întîlneşte cu Easy Money, îşi dă seama că a trecut de etapa răzbunării şi-l lasă să trăiască.

Dacă aş face un clasament cu cele mai bune romane cyberpunk, Metrophage s-ar situa cu siguranţă printre primele zece, dacă nu cumva chiar între primele cinci. Motive ar fi destule, şi poate cel mai important este că romanul lui Kadrey conţine mai mult punk decît cyber. Metrophage are numeroase referiri explicite la dadaism şi suprarealism, şi probabil vă amintiţi că stilul grafic punk şi cel vestimentar se bazau pe tehnica dadaistă a colajului ironic. Titlurile de capitole sînt suprarealiste, iar o cercetare atentă a albumelor de artă ar dezvălui probabil că aparţin de fapt unor picturi mai mult sau mai puţin celebre, cum ar fi "Premoniţia războiului civil".

Tot din zona punk provine şi abundenţa grupurilor exotice care populează această lume imaginară. Zombie Analytics, spre exemplu, au pixeli subcutanaţi cu care configurează portrete ale vedetelor mass-media decedate, o extensie cyberpunk a portretelor în serie pe care Andy Warhol le-a făcut după moartea lui Marilyn Monroe sau Elvis Presley şi care au ajuns să decoreze tricouri. Croakers combină îngrijirea medicală cu războiul de gherilă, un Viet-Cong care populează canalele de sub Los Angeles. Surorile Naginata sînt o grupare exclusiv feminină, pornite să ridiculizeze manifestările macho ale bărbaţilor, Piranhas sînt bătrînei fără locuinţă care şi-au implantat proteze dentare din metal tăios şi ţes plase de cabluri între clădiri, iar Zombie Analytics mai produc şi arme exotice, ca de exemplu trandafiri argintii care se dovedesc a fi grenade cu fosfor.

Figurile şi instituţiile autorităţilor oficiale apar la rîndul lor caricaturizate. Colonelul Zamora, spre exemplu, conduce forţele din Los Angeles ale Comitetului pentru Sănătate Publică, o grupare ce menţine un regim al terorii asupra populaţiei locale şi ai cărei membri, pe de altă parte, sînt adesea corupţi şi implicaţi în tot felul de tranzacţii pe piaţa neagră. Închisoarea centrală din Los Angeles este un megalaborator abandonat şi transformat cu investiţii japoneze, un exemplu de reutilizare a tehnologiei, specifică mai curînd celor ce rezistă sistemului decît celor ce-l organizează. Conover însuşi se dovedeşte a fi un fost agent CIA implicat în relaţii secrete cu cartelurile columbiene în anii '80 şi devenit acum un cadavru viu de peste 160 de ani, un spectru verzui dependent de substanţe care asigură reîntinerirea.

Adăugaţi la asta ritmul trepidant al acţiunii, alternanţa sacadată a decorurilor baroce şi a scenelor erotice, şi veţi înţelege de ce încă se mai vînd drepturi de autor pentru Metrophage în diferite ţări ale lumii, de ce William Gibson a declarat: "E ca şi cînd [Kadrey] ar fi luat un instrument creat de mine şi ar fi cîntat pe el acorduri la care nu m-aş fi gîndit," de ce întreţin corespondenţă electronică cu autorul acesta şi de ce am cumpărat cu ochii închişi următorul lui roman, Kamikaze l'Amour. Dar despre acesta din urmă am să vă povestesc cu altă ocazie.

Şi, pentru că Metrophage este gratuit în ediţie electronică, vă invit să-l citiţi la http://project.cyberpunk.ru/lib/metrophage/ şi să-l oferiţi mai departe prietenilor şi cunoscuţilor. There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Mona Lisa Overdrive" (1988)

În primăvara lui 1992, Mihai Dan Pavelescu a avut amabilitatea să-mi împrumute şi ultimul volum al trilogiei ciberspaţiului. Ulterior, în toamna lui 1995, un coleg de facultate, Călin Coţoiu, mi-a adus un exemplar din Statele Unite ale Americii, şi atunci m-am hotărît să-mi procur cărţile cyberpunk în ediţii tipărite mai degrabă decît sub formă de xerocopii. Am citit romanul Mona Lisa Overdrive cu nerăbdare, apoi l-am recitit de cîteva ori şi un timp chiar am simţit un fel de mîndrie pentru că mă familiarizasem cu opera fundamentală a lui Gibson. Acum, în retrospectivă, înclin să cred că am avut nişte reacţii cam exagerate faţă de această carte. Să vedem împreună de ce.

Acţiunea din Mona Lisa Overdrive are loc în aceeaşi lume imaginară, la şapte ani după Count Zero şi paisprezece după Neuromancer. Acţiunea se petrece pe patru planuri, trei dintre ele avînd personaje principale feminine, iar cel de-al patrulea unul masculin. În ordinea apariţiei, aceste personaje sînt Kumiko Yanaka, fiica unui şef al Yakuzei, Slick Henry, un fost deţinut, Angie Mitchell, devenită megastar sim-stim, şi Mona Lisa, o prostituată de şaisprezece ani.

Kumiko este trimisă din Tokyo la Londra de către tatăl său pentru că la conducerea Yakuzei s-a iscat un conflict, iar Yanaka vrea s-o ştie în siguranţă. Kumiko ajunge să locuiască în casa lui Roger Swain, şeful local al Yakuzei, şi treptat descoperă că acesta s-a aliat cu personaje puternice, dar dubioase, şi că foloseşte o mulţime de informaţii pentru a obţine putere şi influenţă. Treptat, Swain ajunge aproape să schimbe forma de guvernămînt a Marii Britanii, iar cînd îşi dă seama că Kumiko ştie prea multe despre el încearcă s-o lichideze. Din fericire pentru ea, Kumiko este protejată de Molly, care împreună cu un cowboy de consolă numit Tick reuşeşte s-o salveze pe fiica lui Yanaka.

Slick Henry locuieşte în New Jersey, într-o fabrică abandonată, unde încearcă să şteargă traumele detenţiei construind roboţi teleoperaţi. Slick locuieşte împreună cu alţi doi inadaptaţi, Gentry, care este obsedat de găsirea formei ciberspaţiului, şi Little Bird, un adolescent deşirat şi ignorant. Viaţa celor trei se complică imens cînd o cunoştinţă de-a lui Slick, Kid Afrika, le lasă în păstrare o asistentă medicală, o targă, un bărbat ce pare a fi în comă şi un aparat la care bărbatul e conectat, ceva descris iniţial drept "LF", apoi "alef", iar în cele din urmă identificat ca un biosoft gigantic care conţine o simulare a întregului ciberspaţiu. Tentativa lui Gentry de a afla identitatea bărbatului de pe targă atrage întîi întrebări dintr-o sursă neprecizată, apoi o armată de mercenari cu vehicule pe pernă de aer, vizoare în infraroşu şi puşti cu lunetă.

Angie Mitchell a înlocuit-o pe Tally Isham ca super-vedetă sim-stim, dar asta nu înseamnă că necazurile sale s-au încheiat. Legăturile ei cu loa, zeităţile voodoo din ciberspaţiu, au slăbit considerabil, în schimb Angie visează amintirile unei persoane pe care nu o cunoaşte, dar pe care o identifică treptat ca fiind 3Jane Tessier-Ashpool. Mamman Brigitte, soţia lui Baron Samedi, o anunţă că se încearcă un coup de poudre împotriva ei, otrăvirea cu o pulbere. Angie tocmai s-a întors de la o clinică de dezintoxicare şi găseşte un pachet cu droguri într-un buzunar, dar mulţumită avertismentului primit nu îl foloseşte. Ulterior, Angie face cercetări în legătură că străina căreia îi visează amintirile, adună echipa de producţie pentru a reîncepe activitatea, iar la revenirea pe Coasta de Est este răpită.

Mona Lisa a fost crescută de un bătrîn într-o rulotă, undeva în Cleveland, aşa încît venirea unui tînăr pe nume Eddy i se pare o adevărată salvare. Eddy se dovedeşte însă a fi un mitoman sadic care o maltratează pe Mona şi-o obligă să se prostitueze. Mona se refugiază în înregistrări sim-stim cu Angie Mitchell şi în sulfatul de amfetamină, numit wiz. Eddy crede că a găsit calea spre succes cînd un britanic pe nume Prior îi duce în Manhattan, dar organizaţia lui Prior nu are nevoie decît de Mona, aşa încît Eddy este asasinat discret. Apoi Mona e dusă la o clinică din Baltimore unde i se fac operaţii estetice pentru a semăna perfect cu Angie, lucru favorizat de asemănarea deja existentă. Teoria Monei este că un bogătaş a plătit ca să fie modelată astfel pentru a putea să-şi împlinească fanteziile sadice cu ea, iar ulterior se dovedeşte că Robin Lanier, partenerul de sim-stim al lui Angie Mitchell, plănuise s-o răpească pe aceasta şi, pentru a nu trezi bănuieli, să lase cadavrul Monei Lisa în loc.

Molly reuşeşte însă să intervină şi să pună lucrurile în ordine cu ajutorul lui Bobby Newmark, misteriosul om de pe targă. După o confruntare cu împuşcături şi gadgeturi tehnologice folosite în mod tipic cyberpunk pentru alte scopuri decît cele concepute iniţial, Bobby Newmark şi Angie Mitchell îşi contină viaţa în ciberspaţiu, Molly şterge orice urmă a existenţei sale spre a nu mai fi pe viitor victima şantajelor, Mona devine vedetă sim-stim, Yanaka pune situaţia sub control şi îşi regăseşte fiica nevătămată, iar Slick Henry şi asistenta medicală rămîn împreună. Romanul se încheie cu promisiunea revelării altei matrici, creată de o civilizaţie din Centauri.

La o nouă lectură, după aproape zece ani de la prima şi în perspectiva volumelor pe care Gibson le-a scris după aceea, Mona Lisa Overdrive pare să ocupe o poziţie cu totul specială.

Pe de o parte, romanul acesta face parte din perioada timpurie de creaţie a lui Gibson, în ceea ce priveşte personajele, fundalul şi intriga. Molly Milioane, Finlandezul, Bobby Newmark, Angie Mitchell şi 3Jane Tessier-Ashpool apar din nou, ca şi personajele colective gen Sense/Net sau Yakuza. E aceeaşi lume descompusă, presărată cu fragmente semiotice, separată în sectoare super-bogate şi infernal de sărace, pe care o cunoşteam din volumele anterioare. Intriga se cristalizează din nou împrejurul unor conspiraţii diabolice, cu tot felul de ramificaţii subtile care ajung din Cleveland pînă în Japonia şi de la vila orbitală Straylight pînă în Marea Britanie.

Pe de altă parte, în perioada cînd a publicat Mona Lisa Overdrive, Gibson începuse deja colaborarea îndelungată cu Bruce Sterling la ceea ce avea să fie The Difference Engine, şi făcuse unele deplasări în Marea Britanie. Preocuparea aceasta de durată pentru epoca victoriană în particular şi pentru Marea Britanie în general se face simţită destul de mult şi în paginile acestei cărţi care, deşi descrie evenimente plasate în a doua jumătate a secolului al douăzeci şi unulea, are în acelaşi timp o atmosferă victoriană greu de ignorat. Astfel, Kumiko Yanaka se plimbă printr-o Londră care arată ca un amestec straniu de Blade Runner şi Bleak House, iar Mona Lisa, lipsită de părinţi, a fost crescută de un bătrîn senil într-o rulotă plină cu vechituri de tot felul, ca o micuţă Nell rătăcită într-un vechi magazin de curiozităţi al viitorului.

Nu în ultimul rînd, forma romanului anunţă liniile de dezvoltare a operei lui Gibson pe parcursul anilor 1990. Linii narative multiple, destul de greu de urmărit de către un cititor obişnuit. Capitole scurte şi numeroase - la un număr egal de pagini, Mona Lisa Overdrive are de două ori mai multe capitole decît Neuromancer. O preocupare pentru detalii descriptive şi amintiri ale personajelor care nu lasă suficient spaţiu de desfăşurare intrigii propriu-zise. Senzaţia de ansamblu că întregul este mai mic decît suma părţilor, adică exact invers decît în cazul primului roman al lui Gibson. Toate aceste caracteristici sînt vizibile în Mona Lisa Overdrive şi s-au accentuat treptat în romanele pe care autorul american le-a publicat ulterior.

Pentru cineva care ar dori să cunoască fără prea mari eforturi proza lui Gibson, probabil că Mona Lisa Overdrive ar fi cea mai bună alegere, întrucît romanul îmbină atît caracteristicile timpurii cît şi pe cele tîrzii ale operei scriitorului, în doze echilibrate. E un exemplu foarte potrivit de omniscienţă selectivă multiplă, semn că Gibson a învăţat să stăpînească partea tehnică a scriiturii.

Dacă i se poate reproşa ceva cărţii, ar fi că aceasta este tot ceea ce Count Zero reuşise să nu fie, adică o continuare vizibilă şi o încheiere forţată a unei lumi imaginare care se dezvoltase atît de frumos. Publicarea lui Count Zero a adus după sine întrebări dacă Gibson plănuia o saga Yoknapatawpha a viitorului, ceea ce pentru un cititor împătimit al lui Faulkner cum sînt eu nu ar fi fost deloc o idee rea. Mona Lisa Overdrive e un răspuns ferm la întrebările de acest gen.

Nu, nu se profilează o serie imensă de romane şi nuvele savant interconectate pe niveluri multiple, unde personajele au o viaţă a lor în şi între texte. Întrebările lăsate din cele două cărţi anterioare primesc răspunsuri, personajele se întîlnesc din nou, uneori în mod neplauzibil sau de-a dreptul forţat, şi îşi reglează toate conturile. Ţinutul imaginar a ajuns la final, şi ca să fie clar pentru toţi cititorii întreaga carte e dominată de un sentiment de pustiire, de sfîrşit de lume. Totul se petrece la începutul lui decembrie. Multe dintre personaje mor, dacă nu sînt deja moarte şi transferate în ciberspaţiu. Cortina cade irevocabil peste un peisaj industrial dezolant în care Molly, mai batrînă şi mai izolată ca niciodată, ne anunţă pe toţi că vrea să petreacă ceva timp în singurătate.

Dacă după ultima pagină a lui Neuromancer te gîndeşti: "Ce lume vastă! Aş vrea să văd mai mult din ea," cînd termini Mona Lisa Overdrive îţi pui problema dacă William Gibson n-ar fi făcut mai bine să urmeze sugestia cu Yoknapatawpha. Sau dacă, dimpotrivă, n-ar fi trebuit să înveţe o lecţie de la prietenul şi colaboratorul său Bruce Sterling, despre care am să scriu cu altă ocazie.

Mona Lisa Overdrive are un titlu greu de înţeles şi, în consecinţă, greu de tradus. Înseamnă "Suprasarcina Mona Lisei", sau "Mona Lisa la limita extremă", iar într-un articol din Jurnalul SF Ionuţ Bănuţă a sugerat mult mai dinamicul şi mai metaforicul "Mona Lisa zboară-n ţăndări" (urmînd traducerea franceză). În ciuda dificultăţilor de acest fel, domnul Pavelescu a tradus romanul sub titlul "Supradoza Mona Lisei", iar Editura RAO l-a inclus în planul său editorial. Probabil îl vom găsi în librării într-un viitor destul de apropiat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)