Sir Terry Pratchett, "Guards! Guards!" (1989)

Imagine preluată de pe situl Lspace.org

Despre Guards! Guards! mi-a vorbit, mai întâi, vechiul meu prieten, Mirel Palada, prin 1992. Apoi, am avut ocazia să citesc eu însumi acest roman din seria Lumea-disc - prima oară, datorită bunului meu prieten Liviu Moldovan, prin anul 1999; a doua oară, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în 2002, mi-a adus un exemplar dintr-o ediție de buzunar de la Edinburgh, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

A treia oară, prin februarie 2021, am audiat o ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

În orașul Ankh-Morpork, o societate secretă conspiră pentru a aduce, prin magie, un balaur dintr-un alt set de dimensiuni ca să terorizeze populația și ca să instaureze o dictatură.

Printre cei care se opun acestui flagel se numără patricianul Lord Havelock Vetinari, căpitanul Samuel Vimes și cei doi subordonați ai săi din Paza Orașului, precum și Lady Sybil Ramkin, o aristocrată pasionată de creșterea balaurilor de mlaștină. Lor li se alătură Carrot, un tânăr atletic și naiv, crescut de pitici într-o mină și trimis în Ahnkh-Morpork ca să se înroleze în serviciul de poliție.

Guards! Guards! inaugurează o subserie de romane în care Sir Terry Pratchett mixează literatura fantastică și cea polițistă - mai exact, subgenul police procedural. Din acest punct de vedere, romanul are meritul de a le arăta cititorilor punctul de pornire al Pazei Orașului - un moment în care personalul e la minimum, liderul organizației este demoralizat și alcoolic, iar instituția e pe cale să fie desființată.

Sam Vimes izbutește totuși să organizeze o investigație, să își atragă aliați, să îl înfrunte și, în cele din urmă, să îl învingă pe inițiatorul conspirației și să îl elibereze pe patrician (care, temporar, fusese încarcerat în propria temință).

Pe lângă faptul că e un roman captivant și agreabil, Guards! Guards! le pune cititorilor și o serie de probleme interesante referitoare la ceea ce e legal, ceea ce e etic și ceea ce e moral - căci rareori cele trei aspecte sunt perfect aliniate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Pe această temă, autorul avea să scrie și să publice numeroase alte romane despre Samuel Vimes și despre Paza Orașului.

Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)      

Sir Terry Pratchett, "Pyramids" (1989)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhillan.se

Prima dată, am citit Pyramids de Sir Terry Pratchett prin 1991, luând cu împrumut un exemplar dintr-o ediție cartonată de la Consiliul Britanic.

A doua oară, l-am parcurs în 2002, mulțumită doamnei doctor Tracey Rosenberg, care mi-a adus de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar.

Iar a treia oară (pentru că toate cele bune sau rele sunt trei), l-am citit în prima decadă a lunii ianuarie 2021 într-o ediție electronică. (Sau, mai degrabă, l-am audiat, dat fiind că tableta mea de lectură are o aplicație care transformă textul în voce.)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul acestui roman din seria Lumea-disc este Teppic, fiul regelui din Djelibeyibi - trimis în îndepărtatul Ankh-Morpork pentru a studia la școala Ghildei Asasinilor și rechemat de urgență în patria-mamă atunci când regele moare pe neașteptate.

Un alt personaj principal este regele Teppicimon al XXVII-lea, care află, după moarte, că ar urma să își petreacă eternitatea în cea mai mare piramidă construită vreodată și care, cu slabele puteri ale unui duh imaterial, caută să împiedice o asemenea nenorocire.

De asemenea, un rol important îl joacă Ptraci, o dansatoare din palatul regelui. Aceasta îl însoțește pe Teppic într-un periplu prin țări vecine, precum Ephebe, și îl ajută să readucă regatul filiform Djelibeyibi înapoi la realitate când acesta se pierde într-o altă dimensiune.

Firește, ca în romanele timpurii ale lui Sir Terry Pratchett, intriga duce la un punct culminant spectaculos, în care zeii din Djelibeyibi se manifestă, iar mumiile revenite la viață fac un efort colosal ca să curme magia piramidelor.

Am apreciat Pyramids atât pentru umorul de limbaj și de situație, cât și pentru perspectiva parodică pe care o aduce romanul acesta asupra Egiptului antic. Sir Terry Pratchett a mixat elemente de istorie și de arhitectură, aberații pseudoștiințifice, anacronisme și locuri comune ale filmelor de groază pentru a le oferi cititorilor o carte care izbutește foarte bine să amuze și la o a doua lectură. (Ba chiar și la cea de-a treia.)

Firește, la relativ scurtă vreme după ce am citit Pyramids, am parcurs următorul roman din seria Discworld, intitulat Guards! Guards! Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Hubert Monteilhet, "La Pucelle" (1989)

Imagine preluată de pe situl quaideslivres.fr

Prin 2007 sau 2008, de la anticariatul Antic ExLibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat un exemplar dintr-un roman istoric de Hubert Montheilhet intitulat La Pucelle (editura Le Livre de Poche, Paris, 1989). Cum de mai mulți ani cumpărasem și citisem Saint Joan de George Bernard Shaw, iar romanul autorului francez arăta foarte respectabil (aproape 1100 de pagini în ediție de buzunar), îmi amintesc să am stat în dubiu acolo, în anticariat, gândindu-mă dacă să cumpăr sau nu încă o carte despre Ioana d'Arc. (Cum Fecioara din Orléans este unul dintre personajele mele istorice preferate, am decis totuși să cumpăr romanul.)

După care, ca atâtea alte cărți din colecția mea personală, volumul acesta a fost împachetat, mutat, strămutat, pus la raft în casă nouă, uitat vreme de vreo cincisprezece ani și ocazional (dar nu prea des) șters de praf, însă în nici un caz citit.

Abia în aprilie 2021, după ce parcursesem (cu mare întârziere) ciclul romanesc Regii blestemați de Maurice Druon, am parcurs și La Pucelle - sau, mai exact, l-am audiat de pe tableta de lectură.

Și iată ce am aflat:

Naratorul-martor, Pietro Condulmer, este un patrician venețian care se îndrăgostește de o sclavă bizantină, Theodora (rebotezată Lucezia). Din păcate, mama lui Pietro o trimite pe Lucrezia să lucreze într-un lupanar, neștiind că cei doi tineri se căsătoriseră în secret, iar Pietro, după ce comite un asasinat din motive de gelozie, pleacă în Franța cu o misiune secretă încredințată de către senatul venețian și cu una oficială acordată de către un unchi al său, cardinal.

Din păcate, în anii când se desfășoară acțiunea romanului (1529 - 1531), Franța trece, simultan, printr-o fază târzie a Războiului de 100 de Ani și printr-un război civil. În această perioadă tulbure, Pietro Condulmer e martorul carierei militare a Ioanei d'Arc, apoi al procesului și execuției acestei adolescente remarcabile.

Mulți ani mai târziu, pe cale să împlinească o jumătate de secol, Pietro își așterne pe hârtie amintirile spre beneficiul fiului și nepoților săi, iar comentariile înțelepte ale adultului însoțesc și colorează faptele nesăbuite ale tânărului.

Unul dintre meritele incontestabile ale acestui tur de forță romanesc îl constituie documentarea vastă a subiesctului. În notele care însoțesc narațiunea propriu-zisă, autorul menționează numeroase surse bibliografice și studii istorice bazate pe documente din epocă.

De asemena, apendicele volumului conțin note istorice și hărți pentru a ilustra situația din Franța și conflictele cu Anglia din secolul al XI-lea până în secolul al XV-lea.

Apoi, merită evidențiat punctul de vedere ales - unul cu tradiție în literatura franceză. Încă de la Scrisorile persane, autorilor francezi le-a făcut plăcere să pună masca unui străin și să le transmită lucruri inconfortabile conaționalilor lor din perspectiva cuiva care, venind din altă țară, poate fi scuzat pentru că ignoră convențiile și tabuurile societății pe care o vizitează. Venețianul Pietro Condulmer nu face excepție și, pe lângă numeroasele critici aduse francezilor, are surprinzător de multe lucruri măgulitoare de remarcat la adresa... englezilor.

Nu în ultimul rând, aș remarca stilul elegant și ironia fină care îi conferă savoare acestui roman istoric. O parte din ironie e exprimată direct de către naratorul-martor, care, cu atitudinea sa detașată, amintește de alt călător fictiv drag francezilor, Corto Maltese. Dar altă parte a ironiei, mai subtilă, apare din contrastul dintre evenimentele din intrigă și modul în care Pietro Condulmer se raportează la acestea, iar între autorul implicat și cititor se înfiripă un amuzament tacit.

Toate cele de mai sus mă îndeamnă să sper că, într-o bună zi, am să citesc, mai degrabă decât să audiez, acest roman ambițios al lui Hubert Monteilhet - cu condiția să mă țină sănătatea și vederea.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Pusblishing.)

Erich Fromm, "Arta de a fi" (1989)

În noiembrie 2013, prin amabilitatea doamnei Teodora Ivan, reprezentantă pentru relaţii publice a Editurii Trei, am primit un exemplar din volumul lui Erich Fromm Arta de a fi (Editura Trei, Bucureşti, 2013, traducerea Raluca Hurduc). L-am parcurs în patru ore.

Şi iată ce am aflat:

"Cuvîntul înainte" de Rainer Funk precizează că Arta de a fi e o lucrare tîrzie a lui Erich Fromm, publicată postum. Iniţial, aceasta ar fi trebuit să constituie o secţiune a altei lucrări, A avea sau a fi?

Partea I e constituită din capitolul "Despre arta de a fi" şi contrastează două atitudini faţă de viaţă: una bazată pe acumularea de bunuri materiale, cealaltă pe autorealizare.

Partea a II-a, mai consistentă, cuprinde capitole precum "Marea impostură", "Fără efort, fără durere" şi "Antiautoritarismul". Pe rînd, sînt discutate neajunsuri ale societăţii de consum, ale vieţii politice, ale cultelor din anii 1960 şi 1970, apoi pericolul complacerii în trivialităţi, atracţia către căile care nu presupun efort sau perseverenţă, respectiv contrastul dintre libertatea poftelor şi libertatea voinţei.

Partea a III-a, la fel de extinsă, prezintă sugestii în capitole precum "Să vrei un singur lucru", ""Să fii treaz", "Să te concentrezi" sau "Să meditezi".

Partea a IV-a, în schimb, discută despre analiză şi autoanaliză în capitole ca "Psihanaliza şi conştientizarea de sine", "Autoanaliza", respectiv "Metode de autoanaliză".

Partea a V-a tratează despre societatea de consum în capitole intitulate "Despre cultura lui a avea", "Despre filosofia lui a avea" şi "Despre psihologia lui a avea".

Partea a VI-a, pe de altă parte, propune o transformare în capitolul "De la a avea la starea de bine".

Volumul se încheie cu o bibliografie succintă.

Ceea ce mi-a atras atenţia la această lucrare a fost abordarea multidisciplinară a chestiunii discutate. Erich Fromm face apel nu numai la noţiuni create de colegii săi din şcoala psihanalitică vieneză (Freud, Jung, Adler), ci şi la elemente de teologie creştină, la noţiuni din buddhism, la filosofia marxistă. În ciuda acestor surse diverse, discursul este clar, inteligibil şi bine organizat, ceea ce face lucrarea accesibilă pentru publicul larg.

În cazul ediţiei române, am remarcat traducerea cursivă, prezentarea atrăgătoare (Arta de a fi a apărut în colecţia Psihologia Pentru Toţi, distinsă cu diploma de excelenţă la Gala Industriei de Carte din România în 2013), precum şi tehnoredactarea elegantă, care uşurează mult lectura. Vă recomand şi dumneavoastră acest volum de Erich Fromm. Îl puteţi achiziţiona aici.

În ceea ce mă priveşte, voi aborda probabil în viitor o lucrare mult mai amplă de acelaşi autor, The Anatomy of Human Destructiveness. Însă despre aceea vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Frank Miller & Bill Sienkiewicz, "Elektra Assassin" (1989)

În 1995, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am parcurs un roman grafic de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz intitulat Elektra Assassin (Editura Marvel, 1989). Mi-a plăcut atît de mult încît l-am citit de două ori (iar în urmă cu cîteva zile l-am parcurs a treia oară). Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Personajul feminin Elektra Natchios a fost creat iniţial de către scenaristul Frank Miller ca o antagonistă a supereroului Daredevil. Ulterior, Elektrei i s-au dedicat trei romane grafice, după care (cu alţi scenarişti), o serie de comics şi un film cu Jennifer Garner în rolul principal. (Dacă nu l-aţi văzut, vă asigur că nu aţi pierdut nimic.)

O problemă în calea continuării aventurilor acestui personaj o reprezintă faptul că, la finalul primului roman grafic din serie, Elektra Saga, protagonista moare. O soluţie pentru această problemă este că în Elektra Assassin ni se prezintă "anii pierduţi" ai personajului.

Iar anii pierduţi încep cu o situaţie dramatică: Elektra e internată într-un ospiciu dintr-o ţară latino-americană, unde este supusă la o serie de tratamente degradante. Într-o stare vecină cu delirul, protagonista îşi aminteşte copilăria şi adolescenţa (asasinarea mamei, abuzurile tatălui, antrenamentele în arte marţiale, primirea într-o grupare secretă Ninjutsu), apoi, cînd i se pregătea lobotomizarea, izbuteşte să evadeze.

Aparent, Elektra ajunsese în ospiciu după ce îl asasinase pe un preşedinte latino-american la ordinul unui ambasador al SUA - şi scăpase ca prin urechile acului de la locul faptei, însă se alesese cu o amnezie. În urma recuperării treptate a memoriei, protagonista constată că ambasadorul care o angajase este afiliat unei entităţi malefice, Fiara, care conduce din umbră şi gruparea secretă de asasini care a încercat să o convertească. Şi dacă Fiara nu e decît o nălucire dintr-un delir paranoic?

Planurile Elektrei de a-l asasina pe ambasador se ciocnesc însă de doi agenţi secreţi americani, Garrett şi Perry, însărcinaţi de colonelul Nick Fury să livreze un transport clandestin de arme. Perry e înjunghiat mortal, vasul cu arme şi muniţii e aruncat în aer, iar Garrett şi un pluton de forţe speciale reuşesc cu mari pierderi să o captureze pe asasină.

La sediul serviciului secret S.H.I.E.L.D. Elektra şi Garrett ajung la terapie intensivă, iar protagonista, folosind tehnici telepatice de manipulare, îl convinge pe agentul secret să-i faciliteze evadarea. Din păcate, asasinarea ambasadorului american nu rezolvă mare lucru, căci Fiara a corupt înte timp un personaj mult mai important - pe Ken Wind, carismaticul candidat democrat la preşedinţia Statelor Unite. Iar de acolo pînă la declanşarea unui atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice nu ar mai fi decît un pas.

După urmăriri spectaculoase cu elicoptere şi schimburi intense de focuri, Garrett şi Elektra sînt capturaţi de agenta Chastity McBryde şi de agenţii S.H.I.E.L.D. - dar asasina are o ultimă carte de jucat. Minţile protagoniştilor sînt transferate în alte trupuri, iar Elektra evadează din nou.

Ca şi Stray Toasters, romanul grafic Elektra Assassin impresionează prin diversitatea tehnicilor de arte plastice folosite. În funcţie de episoadele ilustrate, Bill Sienkiewicz a folosit creioane colorate, culori acrilice, guaşe, cărbune, aerograf, metoda colajului - ba chiar şi fotocopiatorul. Astfel, personajul Ken Wind are figura xerocopiată şi prezintă aceeaşi faţă, cu aceeaşi expresie, indiferent de situaţie. (Deloc întîmplător, figura xerocopiată este un autoportret al artistului grafic.) Multe alte personaje sînt prezentate caricatural, începînd cu Garrett (un fost deţinut macho manipulat sistematic de protagonistă) şi încheind cu preşedintele SUA (o caricatură a lui Richard Nixon).

Tot ca în Stray Toasters, apare o diversitate de voci narative, fiecare în casete de altă formă şi altă culoare. Casetele cu naraţiunea Elektrei sînt dreptunghiulare pe fond alb, spre exemplu, pe cînd ale lui Garrett sînt octogonale pe fond bleu, iar cele ale unui personaj secundar, medic, sînt pe fond galben.

Cum Elektra Assassin a apărut iniţial în serial, sub formă de opt fascicule (1986 - 1987), o parte din fiecare episod rezumă acţiunea din episodul precedent - iar scenaristul Frank Miller a deghizat cu abilitate aceste "recapitulări" sub forma unor fragmente de articole din presă, rapoarte medicale sau episoade flashback ale personajelor principale. Adesea, în manieră postmodernă, evenimentele din intrigă sînt filtrate prin percepţia subiectivă a unui personaj sau a altuia, iar versiunea Elektrei poate fi extrem de diferită de a lui Garrett ori de cea a agenţilor secreţi care îi urmăresc.

Tot postmodern mi se pare şi amestecul de mitologie greacă (Elektra îşi redenumeşte părinţii Agamemnon şi Clitemnestra), arte marţiale nipone, tehno-thriller şi cyberpunk. Cumva, Miller şi Sienkiewicz au reuşit să îmbine asasini ninja, curse electorale, rachete nucleare, ciborgi şi instalaţii pentru realitatea virtuală. Şi, tocmai pentru că nu se ia prea tare în serios, cochetînd cu satira politică şi subminînd atitudinile macho, romanul grafic Elektra Assassin reuşeşte să ne farmece şi la un sfert de veac de la publicare.

Vi-l recomand cu plăcere şi dumneavoastră.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

K.W. Jeter, "Farewell Horizontal" (1989)

La începutul lunii septembrie 2013, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un roman cyberpunk de K.W. Jeter, Farewell Horizontal (Editura Roc, New York, 1989). Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Farewell Horizontal se petrece într-un viitor destul de îndepărtat în care, după un război despre care nu se dau prea multe detalii, omenirea a construit un cilindru metalic colosal şi trăieşte pe suprafaţa acestuia, sau în sectoare aflate imediat sub suprafaţa acestuia, la altitudini situate mult deasupra plafonului de nori. Cei din interior duc vieţi repetitive, lucrînd într-un mediu industrial pentru mari corporaţii, în vreme ce aceia de la suprafaţă formează bande de tîhari care se războiesc unele cu altele.

Protagonistul romanului este un artist grafic şi reporter independent, Ny Axxter, care caută să prindă contracte profitabile fără să se afilieze vreunei companii de servicii grafice sau vreunui trust mediatic. Explorările sale pe suprafaţa exterioară a Cilindrului duc la filmarea unor rarităţi - "îngeri" modificaţi genetic sau rezultate ale raidurilor întreprinse de sălbaticii din adîncurile Cilindrului. Iar cînd una dintre cele mai importante bande de tîlhari, Havoc Mass, îl angajează ca să le reproiecteze lucrările grafice pentru un eveniment important, Axxter crede că i-a sosit ocazia afirmării.

Din păcate, animaţiile proiectate de Ny Axxter o iau razna, stîrnind mînia bandiţilor din Havoc Mass, iar protagonistul abia scapă cu fuga şi este dus în zbor de un "înger" pe faţa nelocuită a Cilindrului - cea dinspre apus. De acolo, după ce descoperă nişte informaţii compromiţătoare despre cea mai importantă bandă, Grievous Amalgam, decide să treacă prin Cilindru pentru a ajunge din nou pe partea locuită. Fireşte, are de înfruntat pericole, scapă ca prin urechile acului de metasasinii celor două bande, iar în cele din urmă, după ce difuzează informaţiile pe care le descoperise, declanşează un conflict generalizat şi aduce haosul în societate.

O parte din farmecul acestui roman constă în fundalul neobişnuit imaginat de autor. Astfel, suprafaţa Cilindrului e brăzdată de cabluri de transfer, personajele folosesc pitoni artificiali care le permit să meargă pe Cilindru, vehiculele sînt adaptate pentru deplasarea "la verticală", bandiţii poartă biofolie cu animaţii, iar "îngerii" modificaţi genetic zboară cu ajutorul unor saci membranoşi umpluţi cu gaz.

Bună parte din intrigă, dealtfel, reprezintă un pretext pentru ca protagonistul să exploreze acest decor - pe dinăuntru şi pe dinafară, dacă îmi permiteţi să calchiez o expresie din engleză. În alte privinţe, structurarea intrigii se bazează pe elemente tipice subspeciei cyberpunk. Axxter îşi cîştigă traiul filmînd evenimente inedite şi vînzînd drepturile de difuzare a secvenţelor către trusturi mediatice. Pentru a ţine legătura cu agentul său, protagonistul se conectează la o reţea de telecomunicaţii. Informaţiile necesare personajelor sînt obţinute contra cost de la o companie numită Ask & Receive. (Romanul a apărut cu 7 ani înainte de înfiinţarea companiei Google.) Animaţiile pe care le creează sînt activate cu ajutorul unui semnal retransmis de pe un satelit artificial, Mica Lună. Iar bună parte dintre întîlnirile lui Axxter cu iubita lui au loc în realitatea virtuală.

Desigur, cum de la publicare a trecut un sfert de veac, alte aspecte ale romanului Farewell Horizontal au devenit desuete. Personajele nu au telefoane mobile, iar accesarea reţelei de telecomunicaţii prin introducerea unui deget (cu implant) într-o mufă dintr-un loc public pare uşor ridicolă. Dar, la fel ca şi Noir, întreaga carte este mai degrabă o satiră socială cu accente suprarealiste decît o extrapolare plauzibilă...

Pe ansamblu, romanul lui K.W. Jeter e captivant, plin de imaginaţie şi merită pe deplin atenţia dumneavoastră. Uneori, în scopuri promoţionale, noua ediţie electronică este disponibilă gratuit pe Amazon.com...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Bruce Sterling, "Crystal Express" (1989)

Pe 14 mai 2004, în dimineaţa zilei cînd am lansat volumele Necropolis (ediţia a doua) şi An/Organic, am primit un pachet uriaş cu cărţi SF trimis cadou de Bogdan Tudor Bucheru. M-am bucurat nespus de mult, mai ales că printre ele se găseau romane precum Harwired de Walter Jon Williams şi Headcrash de Bruce Bethke. Dar tot acolo se afla şi o ediţie de buzunar din cea dintîi culegere de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Crystal Express (Ace Books, New York, 1990).

Am parcurs-o printre primele, iar mulţi ani mai tîrziu, în decembrie 2011, am recitit-o. Şi iată ce am aflat:

Prima secţiune a volumului se intitulează "Plăsmuitori/Mecanişti" şi cuprinde povestiri interconectate dintr-o serie space opera. Ulterior, în acelaşi univers ficţional, Bruce Sterling avea să plaseze acţiunea romanului său experimental Schismatrix. Aceste povestiri sînt, în ordine, "Swarm" (apărută în România sub titlul "Roiul" în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), "Spider Rose", "Cicada Queen", "Sunken Gardens" (apărută la noi sub titlul "Grădinile înecate", tot în traducerea domnului Pavelescu) şi "Twenty Evocations". Am scris pe larg despre toate cele cinci povestiri în articolul acesta. Ceea ce aş avea de adăugat faţă de opiniile deja exprimate acolo este că "Twenty Evocations" reprezintă o aplicare a tehnicii romanului condensat, creată de J.G. Ballard în The Atrocity Exhibition, la subgenul space opera.

A doua secţiune a volumului poartă titlul "Science Fiction". Prima povestire din această secţiune, "Green Days in Brunei", îl are ca protagonist pe un tînăr sino-canadian, Turner Choi, şi este plasată în Brunei, în anii 2020. Intriga implică o prinţesă, reprogramarea unor roboţi industriali dintr-o uzină abandonată, o vedetă rock decrepită şi eliberarea unor deţinuţi politici, iar atitudinea personajelor şi ritmul acţiunii par să evoce povestirile şi romanul în care avea să apară ulterior un alt aventurier internaţional, Leggy Starlitz.

Următoarea povestire, "Spook", a apărut şi în româneşte, în traducerea subsemnatului, sub titlul "Strigoiul". Protagonistul este un agent postuman, Eugene, care e trimis în America Centrală pentru a neutraliza un cult neomaiaş.

"The Beautiful and the Sublime", în schimb, îmbină stilul epistolar victorian înflorat cu o viziune asupra viitorului în care estetica prevalează asupra eticii.

Cea de-a treia secţiune a volumului poartă titlul "Poveşti fantastice". Prima, "Telliamed", e plasată în secolul al optsprezecelea şi îl are ca protagonist pe un filosof şi fost consul în Egipt, De Maillet, care are o viziune a Ignoranţei şi a fiicelor acesteia, Credinţa, Speranţa şi Religia, care sînt mînioase pentru că perspectiva raţională pe care o promovează personajul principal le va distruge.

"The Little Magic Shop" răstoarnă tema pactului cu fiinţele supranaturale. Protagonistul, James Abernathy, cumpără un elixir al tinereţii de la un anume O'Beronn, dintr-o prăvălie magică, şi, folosind licoarea cu parcimonie, îşi prelungeşte viaţa decenii de-a rîndul, pînă cînd, în final, ajunge să îl salveze pe spiriduşul care îi vînduse elixirul.

"Flowers of Edo" este un text steampunk exotic, plasat în Japonia în anii 1870, iar personajele principale sînt un comic, un fost samurai şi un artist grafic. Cei trei sînt vizitaţi de un demon sosit pe firele de telegraf care le promite un viitor luminos pentru ţara lor, dar şi bombardamente atomice.

Volumul se încheie cu povestirea "Dinner in Audoghast", în care, în 1014, un negustor de sclavi îi invită la cină pe un stăpîn de caravană, un poet-muzician şi un medic-asasin. Din păcate, deliciile ospăţului le sînt tulburate de un clarvăzător care le prezice ruina oraşului în care se află şi prăbuşirea civilizaţiei din Africa de Vest.

Pe ansamblu, Crystal Express prezintă clar cele cîteva direcţii în care avea să se dezvolte opera literară a lui Bruce Sterling - cyberpunk, steampunk, fantastic - şi merită atenţia cititorilor. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Grant Morrison & Dave McKean, "Arkham Asylum" (1989)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut plăcerea să parcurg un roman grafic cu totul ieşit din comun, intitulat Arkham Asylum - A Serious House on Serious Earth. Scenariul îi aparţinea lui Grant Morrison, iar grafica lui Dave McKean. Alături de Elektra Assassin şi de Sin City, mi-a rămas în memorie ca o realizare de excepţie din banda desenată. La recent-încheiatul tîrg de carte SF Final Frontier II, la jumătatea lunii martie 2012, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie aniversară a acestui album. Dacă tot l-am achiziţionat, m-am aşezat gospodăreşte şi l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La începutul acestui roman grafic, pe 1 aprilie, diverşii criminali prinşi de Batman şi internaţi la azilul Arkham se revoltă, îi iau ostatici pe membrii personalului medical şi cer ca Batman să vin să se interneze alături de ei. Ca urmare, protagonistul se simte dator să meargă acolo şi să se confrunte încă o dată cu Joker, cu Two-Face, cu Pălărierul Nebun, cu Doctorul Destin şi cu toţi ceilalţi. (Sau aproape cu toţi ceilalţi, avînd în vedere că din galeria personajelor de aici lipsesc Pinguinul şi Catwoman.)

Pe celălalt fir narativ, plasat în primele decenii ale secolului al douăzecilea, întemeietorul azilului, Amadeus Arkham, descoperă că maică-sa este împinsă spre nebunie de viziuni ale unei creaturi tenebroase, cu aripi de liliac, iar el la rîndul său se scufundă treptat în demenţă, ajungînd să scrijelească cu unghiile inscripţii obscure pe podeaua celulei în care este închis. Cel care îl înlocuieşte, doctorul Cavendish, îi studiază jurnalul şi îşi pierde treptat sănătatea mintală, aparent fără să înţeleagă că entitatea aceea monstruoasă care bîntuia azilul era un fel de proiecţie din viitor a lui Batman.

Ca şi Stray Toasters de Bill Sienkiewicz, publicat cam în aceeaşi perioadă, Arkham Asylum impresionează în primul rînd prin calitatea excepţională a graficii. Primele pagini conţin semne stranii, colaje de fotografii cu bucăţi de lemn şi piroane, iar planşele propriu-zise sînt realizate într-o varietate de tehnici, unele amintind de impresionism, altele de dadaism. Literele care redau discursul personajelor sînt create la rîndul lor cu o gamă largă de tehnici, mulţumită lui Gaspar Saladino. Efectul este încă mai impresionant decît în Stray Toasters sau în Steampunk: Manimatron. Discursurile Jokerului, spre exemplu, sînt mînjite în roşu aprins, ca nişte dîre de sînge arterial scrijelite cu furie pe pereţi. Impresia de ansamblu este foarte apăsătoare, gotică, iar conexiunile intertextuale ale scenariului la Alice în ţara minunilor şi Psycho au conotaţii de pedofilie şi incest. După încheierea poveştii propriu-zise, albumul conţine cîteva pagini cu declaraţii ale personajelor, unele mai neliniştitoare decît altele, iar notele biografice ale lui Gant Morrison şi Dave McKean sînt prezentate într-o manieră grafică la fel de spectaculoasă.

Versiunea pe care am achiziţionat-o, ediţia care marchează a cincisprezecea aniversare a romanului grafic, conţine şi scenariul original, cu adnotări, schiţe de planşe realizate de Grant Morrison, precum şi o postfaţă de Karen Berger, vicepreşedintă la Vertigo, cu informaţii despre modul în care Arkham Asylum a fost creat şi a schimbat regulile jocului în domeniul romanelor grafice. Pentru că acest album de nici 150 de pagini, care a avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi realizat şi publicat, este unul dintre cele mai bine vîndute romane grafice din toate timpurile.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

 

Grant Naylor, "Red Dwarf" (1989)

Pe 30 octombrie 2006, printr-o întîmplare norocoasă, am cumpărat de la anticariatul Ex Libris (aflat pe atunci în Pasajul Universităţii) un braţ de cărţi SF... una şi una. Printre ele se aflau şi două romane de Grant Naylor dintre care pe primul, Red Dwarf (Penguin Books, Londra, 1989) am izbutit să îl citesc abia în septembrie 2011. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În viitorul îndepărtat, la bordul uriaşei nave spaţiale Red Dwarf, care face curse regulate prin Sistemul Solar, are loc un accident în urma căruia piere întregul echipaj, cu excepţia unui modest îngrijitor, Lister, a unei inteligenţe artificiale, Holly, a reprezentării holografice a unui şef de echipă, Arnold J. Rimmer, şi a unei pisici gestante. Iar nava călătoreşte vreme de peste un milion de ani, cu Lister într-un modul de stază. La reactivare, Lister descoperă că la bord se află o nouă formă de viaţă inteligentă, un descendent îndepărtat şi inteligent al pisicii gestante aduse cîndva la bord. Împreună, ei decid să se întoarcă pe Pămînt. Mai întîi găsesc o navă avariată, dintr-o generaţie mult mai recentă, apoi o repară şi revin pe Pămînt numai ca să constate că... s-au rătăcit într-un joc virtual, Better Than Life, care le îndeplineşte cele mai ascunse dorinţe.

Red Dwarf este, ca şi seria The Hitchhiker's Guide to the Galaxy, o operă spaţială parodică şi umoristică ce mai întîi a fost serial BBC. Personajele sînt caricaturale, intriga în ansamblu şi unele scene în particular sînt amuzante, iar unele clişee par să fi migrat de la Douglas Adams la Rob Grant şi Doug Naylor - ca, de exemplu, inteligenţa artificială criptică şi inutilă sau robotul dereglat şi suferind de mania persecuţiei. Per total, însă, romanul Red Dwarf nu mi s-a părut atît de amuzant ca seria lui Douglas Adams şi, ca urmare, probabil că mă voi despărţi de el destul de curînd. Dar am să citesc şi continuarea, despre care vă voi relata cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Michael Moorcock, 'The Fortress of the Pearl' (1989)

Al doilea roman din cronologia internă a seriei despre Elric a fost publicat prima oară în 1989 şi am avut ocazia să-l citesc într-un volum omnibus de la Gollancz. Spre deosebire de volumele din anii ’60, precum Stormbringer, şi ’70, precum Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl este un roman mult mai lung, dar şi cu o intrigă ceva mai închegată.

Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Un oligarh din oraşul Quarzhasaat, Lord Gho Fhaazi, îl sileşte pe Elric să plece în căutarea Perlei din Inima Lumii, sub ameninţarea că îl va ucide pe un băiat care îi salvase viaţa albinosului. Elric călătoreşte în căutarea perlei, trece prin ambuscadele şi măcelurile de rigoare, apoi intră într-o transă împreună cu hoaţa de vise Oone. Alături de ea, parcurge şapte tărîmuri în care visele pot deveni realitate, apoi găseşte perla. În Quarzhasaat, după ce micul său prieten este eliberat, Elric îi măcelăreşte pe toţi locuitorii oraşului. Oone, care a văzut cum perla dintr-un tărîm al viselor a devenit realitate, se aşteaptă ca şi din iubirea ei cu Elric, consumată în vis, să se nască gemeni pe care albinosul să nu-i întîlnească niciodată.

La un prim nivel de lectură, “Fortăreaţa perlei” este un fantasy construit pe o structură arhetipală. Protagonistul pleacă în căutarea unui obiect magic, întîlneşte ajutoare şi inamici, călătoreşte pe alte tărîmuri, dobîndeşte obiectul căutat, apoi revine de unde plecase – ba chiar are parte de un festival în care izbînda lui e sărbătorită. Traseul lui Elric pare să fi fost preluat aproape punct cu punct din Eroul cu o mie de feţe de Joseph Campbell sau din Morfologia basmului de Vladimir Propp.

La un al doilea nivel, ca şi celelalte volume din seria despre Elric, romanul subverteşte în mod deliberat locurile comune ale genului fantasy. Astfel, Elric nu porneşte în căutarea perlei ca să capete avuţie sau ca să se cunune cu vreo prinţesă – dimpotrivă, deşi protagonistul o salvează din tărîmurile de vis pe fiica unui şef de trib nomad, Varadia, şi cu toate că hoaţa de vise Oone este îndrăgostită de el, Elric prefer să se despartă de ele şi să-şi urmeze planul de răzbunare. Mai mult, după ce şi-a dus teribila răzbunare la bun sfîrşit, albinosul azvîrle perla într-un şanţ.

Nu în ultimul rînd, “Fortăreaţa perlei” aminteşte pe alocuri de Călătoria pelerinului de John Bunyan. Astfel, tărîmurile de vis prin care călătoresc Elric şi Oone poartă nume sugestive precum Ţinutul Viselor Obişnuite, Ţinutul Noilor Ambiţii sau Tărîmul Nebuniei, iar un personaj supranatural, Războoinicul Perlei, în ciuda faptului că este înfruntat şi ucis în cîteva rînduri, reapare fie ca oponent, fie ca aliat de fiecare dată cînd eroii trec pe un alt tărîm. Numeroase alte personaje care îi ies protagonistului în cale par de asemenea să aibă roluri alegorice. Dar, pentru că Elric este prin definiţie amoral, călătoria sa iniţiatică nu îl transformă într-un sfînt ori într-un înţelept.

Cititorilor nu le rămîne decît să afle unde l-a mai purtat pe împăratul exilat din Melniboné imaginaţia lui Michael Moorcock. Însă asta e altă poveste…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "The State of the Art" (1989)

N-am să mă plictisesc niciodată să remarc cum cărţile par să se schimbe pur şi simplu pentru că cititorii se schimbă (iar percepţiile lor se schimbă odată cu ei). Un exemplu în acest sens este volumul de nuvele The State of the Art al lui Iain M. Banks.

Prima dată cînd am încercat să-l citesc a fost în 1990, pe vremea cînd vizitam frecvent biblioteca de la Consiliul Britanic din Bucureşti. Era prima carte de Iain M. Banks pe care încercam s-o citesc, n-aveam nici cea mai vagă idee cine sau ce era Cultura şi, după ce am parcurs cîteva dintre povestiri (“Un dar de la Cultură”, “Apendice ciudat”), pur şi simplu am renunţat la volum şi l-am înapoiat la bibliotecă.

Şaisprezece ani mai tîrziu, după ce citisem amplul eseu al lui Iain M. Banks “Cîteva însemnări despre Cultură” (disponibil la adresa: http://www.cs.bris.ac.uk/~stefan/culture.html) şi primele două romane din serie (Consider Phlebas şi The Player of Games), am parcurs The State of the Art în douăsprezece ore.

Şi ce se mai schimbase cartea aceea!

Schiţa de început este “Drumul ţestelor”, care ar putea fi încadrată ca science-fantasy. Următoarea, “Un dar de la Cultură”, tratează despre un personaj feminin care, după ce a făcut operaţie de schimbare de sex, a decis să se mute într-o lume mai barbară şi descoperă că este discriminată pentru homosexualitate (faptul că trăieşte înctr-un corp de bărbat nu schimbă preferinţele pentru bărbaţi ale lui Wrobik Sennkil), iar apoi prinsă într-o conspiraţie. După cum cititorii au învăţat să se aştepte de la literatura lui Iain M. Banks, conspiraţia se dovedeşte a avea cîteva niveluri. De asemenea, “Un dar de la Cultură” este un text remarcabil pentru proiectarea armelor (un pistol cu energie inteligent creat de Cultură care nu poate fi folosit decît de către o persoană anume) şi pentru o memorabilă propoziţie de început: “Banii sînt un semn de sărăcie.”

“Apendice ciudat” aparţine genului de schiţă care a atins celebritatea în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice mulţumită unor autori precum Isaac Asimov, Robert A. Heinlein şi Frederic Brown. Extrapolează, pe baza întrebării “Ce-ar fi dacă…?”, de la o situaţie destul de răspîndită. În acest caz, Iain M. Banks foloseşte jocul pe care copiii îl joacă cu petale de margarete: “Mă iubeşte… nu mă iubeşte…” Şi ce-ar fi dacă (se întreabă autorul scoţian) o creatură vegetală îndrăgostită de pe altă planetă ar juca jocul acesta cu un astronaut eşuat?

“Descendent” este o povestire despre un alt astronaut care, rănit şi prins într-un costum spaţial avariat creat în Cultură, trebuie să meargă pe jos sute de kilometri pe suprafaţa unei planete pustii pînă la baza cea mai apropiată. Întrucît costumul este inteligent, deteriorarea fizică şi mentală treptată a bărbatului îl afectează pînă într-atît încît cititorului îi vine greu să-şi dea seama cine spune ce în dialogurile din ce în ce mai incoerente.

“Curăţenie” este un alt omagiu la adresa literaturii ştiinţifico-fantastice din Epoca de Aur. De această dată, Iain M. Banks ne oferă o variaţiune pe tema artefactului extraterestru de neînţeles care dă la iveală incompetenţa autorităţilor politice şi militare. Incapacitatea Culturii de a se debarasa de produse uşor defectuoase şi obsesia tipică mentalităţii din Războiul Rece a generalilor americani de a ataca Rusia cu bombe cu hidrogen fără a primi riposta se combină într-o catastrofă neaşteptată.

“Piesă” nu este (tehnic vorbind) literatură ştiinţifico-fantastică, ci mai degrabă realism magic. Aparent, este o scrisoare a unui ateu care îşi aminteşte evenimente precum discutarea teoriei Big Bang contra creaţionismului biblic cu un bătrîn în autobuz, sau Versetele satanice ale lui Salman Rushdie contra Coranului cu un tînăr student musulman. Totuşi, scrisoarea se dovedeşte a fi o rămăşiţă recuperată de la locul unui accident aviatic, iar cititorii ajung să se întrebe dacă subtextul nu indică un univers guvernat de Dumnezeu în care fiecărui individ i se dă o şansă de mîntuire. Pe de altă parte, faptul că Iain M. Banks este un ateu auto-declarat îi adaugă încă un nivel de ironie textului.

“Nivelul tehnologiei” acoperă jumătate dintre paginile volumului şi este de departe povestea cea mai complexă şi mai captivantă. Este o nuvelă memorabilă pentru că examinează Pămîntul în 1977 din perspectiva Culturii. Pentru ei, pămîntenii sînt nişte iresponsabili incorigibili.

Pe scurt, la o sută de ani după evenimentele din intriga nuvelei, o femeie din Cultură, Diziet Sma, relatează cum Unitatea de Contact General Arbitrary a studiat Pămîntul cu sateliţi, drone şi chiar cu agenţi umani trimişi la suprafaţă. Unul dintre ei, Dervley Linter, decide să rămînă pe Pămînt şi să trăiască precum băştinaşii. Diziet îl vizitează la Paris, apoi în Oslo, în cele din urmă la New York, şi încearcă să-l convingă să renunţe la idee.

Între timp, la bordul navei Arbitrary, au loc dezbateri aprinse dacă oamenii de pe Pămînt ar trebui contactaţi, împiedicaţi să se distrugă unii pe alţii cu arme nucleare, lăsaţi de capul lor sau pur şi simplu exterminaţi cu o mică gaură neagră.

Într-o alee dosnică din New York, Dervley Linter este ucis sub ochii lui Diziet. Mai tîrziu, Minţile de la bordul navelor Culturii din vecinătate decid că pămîntenii nu ar trebui contactaţi. Nava Arbitrary îşi adună agenţii şi dispozitivele şi pleacă. Diziet scrie povestea, iar drona care traduce textul, Skaffen-Amtiskaw, adaugă titluri pentru secţiuni (toate fiind nume de Unităţi pentru Contact General), note de subsol şi o postfaţă proprie.

“Nivelul tehnologiei” echilibrează minunat nişte comentarii amare asupra modului în care oamenii abuzează de ecosistem şi risipesc resursele materiale cu unele referinţe amuzante la cultura populară. Personajele din Cultură sînt fascinate nu numai de religiile şi lucrările literare ale pămîntenilor, ci şi de pelicule cinematografice precum Întîlniri de gradul trei. Un personaj, Li, se costumează precum căpitanul Kirk şi, cînd ţine un discurs într-o seară, merge încă şi mai departe:

“În mîna dreaptă ţinea o sabie de lumină din Războiul stelelor. Fireşte, nava îi făcuse una adevărată.”

În acelaşi spirit, Mintea navei face o farsă:

“Tot cît fusesem plecată, nava trimisese o cerere pe o carte poştală la Serviciul Mondial de la BBC cerînd ‘“Ciudăţenia spaţială” a domnului David Bowie pentru nava de nădejde Arbitrary şi toţi cei care navighează la bordul ei.’ (Asta de la o maşinărie care putea inunda întregul spectru electro-magnetic al Pămîntului cu indiferent ce naiba ar fi vrut de undeva de dincolo de Betelgeuse.) Melodia cerută nu fusese difuzată. Nava credea că situaţia asta era absolut comică.”

Astfel de episoade amuzante contrabalansează elemente precum vizita lui Diziet Sma la Memorialul Deportării din Paris, clădirile bîntuite, pe jumătate pustii, mutilate din Berlinul afectat de Războiul Rece sau sărăcia şi degradarea celor fără adăpost de pe străzile din Manhattan. Şi, dincolo de referirile culturale şi de descrierile realiste, Iain M. Banks subliniază un aspect esenţial: Dacă noi, oamenii de pe Pămînt, nu ne rezolvăm propriile probleme, nimeni nu le va rezolva pentru noi.

Textul final, “Scrijelire”, nu este o povestire propriu-zisă, ci mai degrabă un colaj de fragmente textuale similar cu cele din secţiunile “Jurnal de actualităţi” din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Pretinde că tratează despre prezentul şi viitorul lui Homo sapiens sub forma conţinutului unui album contemporan de muzică pop. Ca o critică implicită a spălării la creier la care ne supune industria muzicii pop, Iain M. Banks sacrifică semnificaţia de dragul ritmului şi aliteraţiei, repetă platitudini pînă cînd acestea nu mai au nici un sens şi expune obsesia culturii contemporane occidentale pentru materialism şi satisfacţii imediate.

Şi, dat fiind că agenta Culturii Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw se dovediseră a fi personaje atît de interesante, Iain M. Banks le-a implicat într-o altă intrigă în următarea lui carte, Use of Weapons (1990).

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a volumului The State of the Art. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Pat Cadigan – "Patterns" (1989)

În iarna anului 2001, mulţumită domnului Cristian Lăzărescu am făcut cunoştinţă cu Liviu Moldovan. Liviu a început prin a-mi împrumuta o culegere de proză scurtă de Pat Cadigan şi a sfîrşit prin a-mi deveni un bun prieten.

Patterns, în forma în care am citit-o, este ediţia a doua, din 1999, a unui volum publicat iniţial în 1989. De asemenea, Patterns demonstrează foarte clar că literatura cyberpunk nu este scrisă numai de bărbaţi albi din clasa de mijloc şi că literatură cyberpunk nu înseamnă orice scriu autorii cyberpunk. Să vedem împreună de ce:

Volumul începe cu o introducere de Bruce Sterling din care aflăm că Patterns este dificil de catalogat din cauză că amestecă elemente de science-fiction, fantasy şi horror. Personajele lui Cadigan sînt de două feluri: A) calme, calculate, respectiv B) fracturate din punct de vedere existenţial. Uneori pendulează de la A la B şi înapoi. Alteori nu-şi mai găsesc drumul înapoi la A. Spre final, Sterling ne anunţă că Pat Cadigan scrie literatură adecvată pentru o lume dominată de precesiunea simulacrelor.

Povestirea "Patterns" este o parabolă care tratează despre simulacre, o fantezie sumbră înrudită cu cele scrise de William S. Burroughs. Căci Cadigan îşi imaginează unde ne-ar duce televiziunea cu adevărat interactivă...

"Eenie, Meenie, Ipsateenie" e construită pe o serie de amintiri ale unui adult, Milo Sinclair, care în copilărie a ucis accidental o fetiţă într-un joc de-a v-aţi ascuns. Bîntuit fiind de fetiţa care îl caută şi acum, Milo a devenit criminal în serie.

"Vengeance Is Yours" începe cu o scenă de flirt într-un bar, dar se încheie cu un episod teribil în care o sinucigaşă pare să se ridice din mormînt şi să-l atace pe bărbatul care a părăsit-o. Şi dacă asemenea înscenări, filmate pe casete video pentru beneficiul rudelor îndoliate, ar fi activitatea unei firme, Răzbunarea E A Dumneavoastră, SRL?

"The Day the Martels Got the Cable" poate fi o fantezie sau o poveste paranoică, în funcţie de cine o citeşte. Căci doamna Martel îl lasă acasă pe soţul ei în aşteptarea instalatorilor de la cablu. Iar instalatoarea îl transformă pe bărbat într-o creatură reprogramată, obedientă, care să facă toate muncile din gospodărie şi să nu iasă din cuvîntul soţiei.

"Roadside Rescue" este o altă fantezie paranoică. Protagonistul Etan Carrera, rămas în pană pe marginea drumului, este luat într-o limuzină de un extraterestru şi de şoferul acestuia. Etan e obligat să întreţină conversaţie pînă cînd se înfurie, apoi e lăsat să plece. Dacă extratereştrii ar găsi satisfacţia în furia pămîntenilor?

"Rock On", cea mai antologată povestire a autoarei, extrapolează transformările tehnologice şi mediatice pe care le-a suferit muzica în a doua jumătate a secolului al douăzecilea. Căci protagonista Gina are capacitatea de a reda muzica din mintea oamenilor şi de a sintetiza melodiile individuale în muzica unui grup. Fuga Ginei de lîngă celebrul cîntăreţ Man-O-War nu o duce decît la un grup în formare, Misbegotten, iar la al treilea album al acestei formaţii Man-O-War îi preia cu totul ca să-şi recupereze sintetizatoarea.

"Heal" este o parabolă splatter-punk despre un pastor, Jesse Rapture, care cîştigă bani din false vindecări miraculoase. O soţie colerică ce şi-a împuşcat mortal soţul infidel îi cere pastorului să-l resusciteze. Iar cînd Jesse Rapture recunoaşte că e un şarlatan...

"Another One Hits the Road" e o poveste suprarealistă despre jogging. E posibil să fi inspirat un episod median din Forrest Gump, pentru că tratează despre isteria colectivă a alergărilor, care-i face pe oameni obişnuiţi din America să-şi lase casa, serviciul şi familia şi să fugă. Emblematică mi se pare dilema locuitorilor dintr-un orăşel prin care trece convoiul Alergătorilor. Cetăţenii din Colburn Springs nu ştiu dacă să privească evenimentul la televizor sau să-l vadă cu ochii lor.

"My Brother's Keeper" este o fantezie sumbră în care o studentă evadată dintr-un ghetou revine acasă în vacanţa de Crăciun. Iniţial, China descoperă că fratele ei, Joe, a devenit toxicoman, apoi că întregul oraş a fost invadat de o specie de vampiri, iar heroina e numai unul dintre mijloacele prin care aceştia îşi procură victime.

"Pretty Boy Crossover" e unul dintre puţinele texte cu adevărat cyberpunk din acest volum. Băiatul Drăguţ din titlu primeşte oferta unei corporaţii să fie transformat într-un program, precum prietenul şi idolul său, Bobby, şi să apară în videoclipuri pe întregul mapamond. Protagonistul, într-o manieră surprinzătoare pentru un personaj cyberpunk, preferă să rămînă o fiinţă în carne şi oase şi să-şi păstreze libertatea de a alege ce să facă cu viaţa sa.

"Two" este o poveste suprarealistă despre Sarah Jane, o fetiţă telepată pe care un escroc mărunt, Michael, o foloseşte pentru a cîştiga la jocul de poker. Povestea urmăreşte în paralel relaţia celor doi şi consecinţele aptitudinilor fetiţei, dincolo de limitele corpului şi ale vieţii.

"Angel" este încă o fantezie urbană asemănătoare cu cele scrise de William S. Burroughs. Protagonista e însoţită de un înger, iar prezenţa
acestuia o ajută să vadă că printre oameni circulă extratereştri. Majoritatea pămîntenilor nu-i percep pentru că văd ceea ce se aşteaptă să vadă, nu ceea ce se află dinaintea lor. Ca în toate povestirile lui Cadigan, lucrurile nu sînt ceea ce par. Protagonista e hermafrodită, iar îngerul, după mărturia soţiei lui, e o creatură ciudată pe care n-o interesează lucruri raţionale, cum ar fi "mai mult" sau "mai puţin", ci noţiuni perverse, precum "bine" şi "rău".

"It Was the Heat" e o povestire fantastică despre Martha, o directoare din nordul Statelor Unite, căreia un amant ocazional din New Orleans îi ia căldura. Oricîtă căldură fizică ar primi, Martha suferă de frig, şi în cele din urmă trebuie să-l găsească din nou pe cel ce i-a luat căldura spirituală. După ce o primeşte înapoi, ajunge să locuiască foarte confortabil în camere neîncălzite.

"The Power and the Passion", povestirea care încheie volumul Patterns, duce clişeele poveştilor cu vampiri într-o direcţie neaşteptată. Pat Cadigan se întreabă în subtext de ce vînătorii de vampiri trebuie să fie personaje pozitive, agreabile, în special preoţi sau medici. Protagonistul acestei povestiri, Soames, este un sociopat sadic care vînează vampiri după ce a fost eliberat condiţionat din închisoare. Pe de o parte îi face o reală plăcere, pe de alta ştie că, în lipsa tatuajului plin de detalii clinice al Răstignirii pe care-l poartă pe piept, probabil că ar fi ispitit să treacă de partea vampirilor.

Pe ansamblu, cititorul rămîne cu impresia că Pat Cadigan reflectă într-un mod creativ o realitate mediatică mozaicată, compozită, care nu formează un întreg coerent. Iar tema personajelor cu existenţa fracturată, precum Gina din "Rock On", a revenit şi în alte cărţi ale autoarei.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Terraplane" (1989)

După ce am terminat de citit Ambient, mai întîi mi-a părut rău că nu comandasem toată seria, după care am luat măsuri. În iarna lui 2001 am luat legătura cu domnişoara Tracey Rosenberg în Scoţia şi am rugat-o să caute celelalte volume din serie. Aşa se face că la jumătatea lui mai 2002 am primit un raft şi jumătate de cărţi, între care şi Terraplane. După o porţie serioasă din Lumea Disc a lui Terry Pratchett, la sfîrşitul lui iulie 2002 am ajuns să citesc şi Terraplane. Şi iată ce am aflat:

La ordinele lui Seamus O'Malley, care acum conduce corporaţia Dryco, naratorul-protagonist Robert Luther Biggerstaff şi garda sa de corp, Jake, se află la Moscova pentru a-l contacta pe savantul Alekhine. Persoana de contact, Skuratov, îi întîlneşte într-un bar şi le spune că Alekhine a dispărut, apoi sugerează ca americanii s-o contacteze pe asistenta acestuia, Oktobriana Dmitrievna Osipova. După o plimbare pe jos şi o tentativă de jaf, cei doi ajung la hotel, iar Luther află mai multe despre Oktobriana de la inteligenţa artificială Alice.

A doua zi, cei doi merg la Oktobriana acasă, dejoacă o tentativă de răpire a lui Skuratov şi zboară cu un avion particular. Pe drum, ca să scape de avioanele de vînătoare ruseşti, aceştia acţionează un dispozitiv experimental al lui Alekhine şi sînt transferaţi în America. Skuratov îi atacă din nou, aşa că Jake îl aruncă din avion. Din păcate, elemente importante precum aeroportul Newark lipsesc cu desăvîrşire, iar Luther înţelege treptat nu numai că au nevoie toţi trei de asistenţă medicală în urma aterizării forţate, dar şi că se află în vara anului 1939.

Un medic negru, Norman Quarles, îi duce acasă, deasupra unui club de jazz şi blues. Luther află că negrii au nevoie de permise de liberă trecere în această lume, că o parte din populaţia lumii a fost decimată de o viroză extrem de periculoasă, sindromul lui Dovlatov, şi că istoria recentă a Americii e diferită de aceea din lumea lui. Eliberarea negrilor din sclavie, spre exemplu, a avut loc abia la începutul secolului al douăzecilea sub administraţia lui TD Roosevelt.

Norman şi soţia sa Wanda îi ajută pe noii-veniţi să obţină paşapoarte false. Luther şi Jake decid că se pot întoarce în lumea lor fie cu un aparat aflat la Skuratov, fie cu celălalt, aflat la Alekhine. Osipova se îmbolnăveşte de sindromul lui Dovlatov, iar agenţi FBI încearcă să-i aresteze şi-l ucid pe Norman. Jake îi omoară pe poliţişti, apoi Wanda îi duce la o casă părăsită din Long Island. Luther află din ziare că Stalin a dispărt din Kremlin, şi presupune că Alekhine l-a transferat în lumea lor.

Cei doi se infiltrează în spitalul unde este internat Skuratov şi află că dispozitivul lui de transfer a fost distrus de poliţişti. Osipova, hiperstimulată de viroză, le sugerează soluţia: un uriaş dispozitiv electric construit de Nikola Tesla pentru Expoziţia Mondială din 1939. Împreună cu Wanda şi Osipova, Jake şi Luther conduc maşina prin descărcările de energie pentru a trece înapoi în lumea lor. Osipova moare, iar Jake sare împreună cu cadavrul ei între cele două lumi.
După mulţi ani, Luther încă îl mai regretă pe Jake. Aflăm mai multe despre viaţa lui Biggerstaff alături de Wanda, şi despre Norman şi Wanda Quarles aşa cum trăiseră în lumea lui.

Terraplane continuă experimentul lingvistic al lui Jack Womack. Ceea ce mi s-a părut mai interesant, însă, a fost modul în care reprezentanţi ai unor culturi diferite au interacţionat pe parcursul cărţii, şi faptul că diferenţele de limbaj dintre personaje au fost tratate veridic, cu consecinţe plauzibile.

Din lumea Ambient, situată cam în 2020 în America, provin Luther şi Jake, care vorbesc jargonul criptic al corporaţiei Dryco. Osipova şi Skuratov folosesc o engleză standard care americanilor li se pare uşor învechită. Wanda şi Norman, pe de altă parte, vorbesc în argoul din anii '30, iar bună parte din ceea ce spun vizitatorii din viitor li se pare de neînţeles.

Limbajele folosite de personaje sînt însă numai o extindere a culturilor din care provin. Luther, spre exemplu, a participat la războiul din Long Island, şi vizitarea locurilor într-un 1939 alternativ îi reînvie în memorie ororile acestui război, pierdera camarazilor şi crizele morale prin care a trecut.

Osipova şi Alekhine provin dintr-un amestec straniu de societate de consum şi sistem totalitar orwellian, o parodie a perestroikăi lui Gorbaciov în care cetăţenii ruşi sînt arestaţi pentru că nu au cumpărat destule mărfuri, chipul lui Stalin e folosit pentru a vinde tot felul de produse şi servicii, iar un cartier vechi şi părăginit se numeşte Raisa. Fără să vrea, Aleknine duce sistemul la extrem, căci acel Iosif Visarionovici pe care-l transportă din lumea alternativă contaminează viitorul cu sindromul lui Dovlatov. Printre ruşi începe să circule bancul că numai Tătucul putea să extermine zeci de milioane de oameni, şi încă în două secole diferite.

Doctorul Norman Quales şi soţia lui Wanda, la rîndul lor, şi-au început viaţa ca sclavi, întîi pentru compania de tutun Reynolds, apoi pentru Coca Cola, iar în cele din urmă în Cuba. Eliberarea le-a adus violul şi sterilitatea, apoi traiul într-o societate profund rasistă în care poliţiştii îi brutalizează şi-i bat pe negri din principiu. Norman visează la o societate viitoare în care negrii şi albii să se bucure de aceleaşi drepturi, iar Luther îi prezintă latura frumoasă a lumii viitoare, precum şaisprezece generali negri în Statul Major sau un preşedinte american negru. Wanda este însă profund şocată de faptul că vizitatorii sînt în stare se omoare oameni în stînga şi-n dreapta ca şi cînd şi-ar pregăti micul dejun.

Cele două lumi, un 1939 în care marea criză economică s-a prelungit şi un 2020 dominat de poluare, războaie civile şi mercantilism agresiv, sînt puse alături. Personajele, în primul rînd Norman Quales, se întreabă care dintre ele este mai bună, iar diferenţele se şterg treptat spre finalul cărţii, cînd Luther îi explică Wandei cît de asemănătoare sînt una cu cealaltă. În lumea lui Norman şi a Wandei, albii rasişti vin în cluburi pentru a asculta muzica unor negri precum Robert Johnson, idolul lui Jake. În lumea lui Luther, Statele Unite şi Rusia poartă războaie locale în ţările slab dezvoltate, dar supercorporaţiile Dryco şi Krasnaya fac împreună afaceri mai mari decît costul războaielor. Dacă în acel 1939 alternativ au fost asasinaţi de timpuriu Abraham Lincoln, FD Roosevelt şi Winston Churchill, în 2020 preşedintele negru menţionat de Luther a fost şi el ucis după doi ani de la intrarea în funcţie. Şi exemplele de acest fel abundă pe fiecare pagină, pînă cînd cititorii se întreabă care decizie a fost mai înţeleaptă: a lui Luther, care izbuteşte să se întoarcă în lumea sfîşiată a viitorului, sau a lui Jake, care preferă să dispară în zona incertă dintre cele două lumi?

Am aflat mai tîrziu că Terraplane este numai prima vizită a lui Womack într-un asemenea trecut alternativ, tulburător de similar şi în acelaşi timp de diferit de al nostru. Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)