Sir Terry Pratchett, "Maskerade" (1995)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima dată, am citit romanul Maskerade (Corgi Books, Londra, 1996) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de Josh Kirby, prin decembrie 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care mi-a adus un exemplar de la Edinburgh.

Apoi, la jumătatea lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară. De această dată, l-am audiat într-o ediție electronică de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Maskerade, al optsprezecelea roman din seria Lumea-disc, se încadrează în subseria despre vrăjitoarele din Lancre. Din punct de vedere cronologic, intriga volumului este situată după evenimentele din Lords and Ladies.

Dacă Wyrd Sisters parodia Macbeth, iar Lords and Ladies parodia Visul unei nopți de vară, Maskerade parodiază Fantoma de la Operă de Gaston Leroux.

Una dintre adolescentele dornice să exploreze magia în Lords and Ladies, Agnes Nitt (nume de scenă: Perdita X), încearcă să își înceapă cariera muzicală la Opera din Ankh-Morpork. Din păcate, în pofida certelor sale calități muzicale, i se cere să stea în cor și să îi "împrumute" vocea solistei Christine, care nu are voce muzicală, în schimb arată bine și se bucură de favorurile domnului Seldom Bucket, noul proprietar al Operei.

Lucrurile se complică în momentul când diverși angajați de la Operă ajung să fie uciși unul câte unul - poate de către misterioasa fantomă pentru care e rezervată loja nr. 8. Din fericire, Paza de Noapte trimite câțiva agenți sub acoperire ca să investigheze. Iar, din îndepărtatul regat Lancre, sosesc Granny Weatherwax și Nanny Ogg, care au propriile metode pentru a scoate adevărul la lumină.

Ancheta celor două vrăjitoare împinge situația către un punct culminant nu spectaculos, ci de-a dreptul operatic, iar dezondământul le readuce în Lancre nu doar pe cele două vrăjitoare venerabile, ci și pe Agnes Nitt.

Chiar dacă Maskerade parodiază Fantoma de la Operă - inclusiv episodul cu străinul mascat care are lojă rezervată în seara premierei sau cel cu catacombele de sub Operă și cu lacul subteran - Sir Terry Pratchett izbutește să strecoare și aluzii intertextuale amuzante la Flautul fermecat, La traviata, Bărbierul din Sevilla și Inelul nibelungilor, dar și unele (anacronice în raport cu materialul-sursă) la West Side Story, Les Misérables, Cats și Șapte mirese pentru șapte frați.

Pe lângă viziunea umoristică despre operă, autorul aduagă și câteva episoade despre lumea editorială și despre plata drepturilor de autor, iar unele scene amuzante lasă impresia a fi reclame mascate la volumul Nanny Ogg's Cookbook.

Dar tot în Maskerade se regăsesc și câteva scene memorabile în care rolul principal îi revine lui Granny Weatherwax. Poate nu cea mai dramatică dintre ele, însă cea mai apreciată de către subsemnatul, e o scenă în care, la un han de provincie, într-un grajd, bătrâna vrăjitoare joacă o partidă de poker contra Cosașului. Miza este viața unui nou-născut. N-am să vă spun cum se desfășoară episodul, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, însă vă asigur că scena aceasta, care le are în prim-plan pe două dintre personajele mele preferate, este poate cea mai bună din întreaga serie a Lumii-disc.

Și, cum magia romanului Maskerade nu s-a risipit imediat cum l-am terminat de recitit, am început să parcurg din nou un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Feet of Clay, Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Gess, "Teddy Bear Show" (1995)

Cum toate cele bune sau rele sunt trei, la începutul lunii aprilie 2017 am recitit volumul al treilea din seria BD "Teddy Bear" de Gess - Teddy Bear Show (Editura Zenda, Paris, 1995).

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Polițista fugară Dolores și ecoactivistul Little Dub ajung pe platforma petrolieră abandonată  la bordul căreia se află o stație TV pirat. Acolo, se confruntă cu soldatul psihopat ce deține ursulețul din pluș infestat cu un virus modificat genetic. Împreună cu alți ecoactiviști, cei doi ajung la Paris și dejoacă planurile megacorporației care încerca să distrugă planctonul din oceanul planetar și să îl înlocuiască cu o formă de hrană sintetică, patentată. Nouă ani mai târziu, Dolores și clona lui Still Closer călătoresc spre o stație spațială de pe orbita lui Jupiter, unde Little Dub are o carieră de cântăreț într-un club.

În unele privințe, Teddy Bear Show este ceva mai ambițios decât precedentele. Spre exemplu, am fost impresionat de includerea unor elemente halucinante, precum reprezentarea grafică a delirului de care suferă Little Dub  din cauza unei noi forme de meningită, sau o superbă planșă pe două pagini cu Jupiter, câțiva sateliți naturali și vehicule spațiale inspirate parcă de picturile lui Chris Foss.

În alte privințe, volumul final al seriei este oarecum previzibil. Ca în orice poveste postcyberpunk ce se respectă, plutocrații sunt dați în vileag, activiștii au câștig de cauză, planurile de dominație mondială ale antagoniștilor sunt dejucate și așa mai departe. (Doar că pe ultima planșă o altă jucărie de pluș infestată duce la apariția altui maniac ucigaș.) Formatul de patruzeci și opt de pagini al albumului de bandă desenată franțuzesc impune însă ca toată povestea să fie bine compactată, iar, ca urmare, intriga pare aproape schematică. Cu alte cuvinte, "Teddy Bear" e mai valoros datorită graficii decât mulțumită scenariului.

Pe ansamblu, și acest volum al seriei a meritat timpul și banii. Firește, dintre romanele grafice postcyberpunk pe care le-am citit, am fost mult mai impresionat de Give Me Liberty. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Alan Watts, "Devino ceea ce eşti" (1995)

Prin 1987, datorită doamnei profesoare Marina Istrate, am avut ocazia să citesc o carte de Alan Watts intitulată The Way of Zen. Spre finalul lunii ianuarie, am achiziţionat un alt volum de acelaşi autor, Devino ceea ce eşti (Colecţia Metanoia, Editura Herald, Bucureşti, 2012). L-am parcurs în cîteva zile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Introducerea, scrisă de Mark Watts, ne informează că volumul cuprinde mai multe eseuri şi articole, dintre care unele au fost pregătite iniţial pentru a fi prezentate la un radio local din San Francisco în anii 1950, iar altele au apărut în publicaţii de specialitate.

Eseurile variază ca dimensiuni - unele cuprind zece sau douăsprezece pagini, altele sînt de numai o pagină. Unele dintre ele tratează despre buddhismul Mahayana, altele despre buddhismul Zen, unele despre creştinism, iar altele despre filosofie. Unul destul de interesant examinează relaţia dintre psihanaliză şi mitologii, iar un altul, intitulat "Al doilea nemuritor", este o frumoasă parabolă taoistă despre aflarea Căii.

Tema comună a celor mai multe dintre articole o reprezintă eliberarea, sau trezirea, sau mîntuirea, sau iluminarea - termeni diferiţi pentru o stare de spirit pe care Alan Watts o examinează sub multiple aspecte, din mai multe perspective tradiţionale.

Stilul este clar şi elegant. Din păcate, traducerea şchioapătă pe alocuri, iar redactarea literară s-ar fi putut face cu mai multă grijă. Pe ansamblu, volumul a meritat timpul şi banii, căci Devino ceea ce eşti s-a dovedit a fi o lectură agreabilă. (La un preţ modic, îl puteţi comanda şi online aici.) Probabil voi căuta în librării şi ediţia română a lucrării The Way of Zen, care are avantajul de a fi mai unitară şi mai bine organizată. Dar despre acest subiect vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - The CATscan Columns (1990-1995)

În 2001, prin amabilitatea domnului Horia Nicola Ursu, am primit o ediţie tipărită în scop non-comercial a articolelor pe care Bruce Sterling le publicase în revista SF Eye şi pe care ulterior le oferise gratuit pe Internet. De-a lungul anilor, am citit cîteva dintre aceste articole (iar calitatea lor m-a încurajat să experimentez şi eu cu acest gen de non-ficţiune), dar abia în septembrie 2009 m-am învrednicit să parcurg această colecţie în întregime.

Şi iată ce am aflat:

Articolul din deschidere, "Midnight on the Rue Jules Verne" (al cărui titlu este împrumutat din Neuromancer) este o scurtă prezentare biografică a lui Jules Verne, autor pe care Bruce Sterling îl consideră întemeietorul subgenului hard SF.

Următorul articol, "The Spearhead of Cognition", tratează despre altă figură majoră a literaturii ştiinţifico-fantastice, scriitorul polonez Stanislaw Lem, şi despre polemica sa cu asociaţia autorilor SF din America. Articolul este cu atît mai interesant cu cît aduce în discuţie nu numai lucrări de ficţiune ale lui Lem, ci şi un volum al său de teorie şi critică literară.

"Updike's Version" contrastează două forme de literatură contemporană (realistă şi ştiinţifico-fantastică), apoi analizează un roman al lui John Updike, Roger's Version, roman realist care ia în consideraţie cîteva dintre efectele revoluţiei informaţionale.

"The Agberg Ideology" discută volumul Robert Silverberg's Worlds of Wonder: Exploring the Craft of Science Fiction. Sterling prezintă atît porţiunea teoretică a volumului cît şi prozele scurte antologate şi analizate de reputatul autor, dar aduce în discuţie şi contrastele dintre teorie şi practică.

"Slipstream" este un articol ceva mai teoretic pe care eu, personal, l-am găsit deosebit de util. Constatînd că un număr destul de mare de autori din ultimii cincizeci de ani încalcă uneori convenţiile romanului realist şi introduc în unele cărţi ale lor elemente fantastice, suprarealiste, magice sau horror, Bruce Sterling propune să încetăm a le clasifica drept mainstream (termen folosit de fanii SF pentru a desemna genurile literare realiste) şi să le considerăm a fi un gen nou, de sine stătător, pentru care oferă eticheta slipstream. Mai mult, autorul oferă o listă de scriitori şi lucrări care se încadrează în acest gen şi conchide că mai multă concurenţă pe piaţa literară ar putea contribui la revitalizarea genului SF.

"Shinkansen" este un reportaj scris de Bruce Sterling în urma unei călătorii pe care a efectuat-o în Japonia. "Shinkansen Part Two: The Increasingly Unstrange Case of Lafcadio Hearn and Rick Kennedy" pune această experienţă într-un context cultural şi istoric mai larg. Articolul contrastează experienţa şi cărţile a doi americani expatriaţi în Japonia. Cel dintîi, Lafcadio Hearn, a fost un excentric victorian pe care Sterling îl compară cu Lovecraft. Cel de-al doilea, Rick Kennedy, este un autor contemporan conştient de efectele globalizării şi convins că, dacă s-ar fi născut în Japonia, probabil că s-ar fi mutat în Los Angeles.

"My Rihla" foloseşte cîteva călătorii internaţionale ale autorului ca pretext pentru a prezenta memoriile unui Marco Polo islamic din secolul al XIV-lea, Ibn Battuta. Sterling ne relatează nu numai despre parcursul uluitor al acestui călător, ci şi despre contextul religios, economic, social şi tehnologic care a facilitat aceste călătorii - şi, paradoxal, a facilitat în egală măsură epidemia de ciumă care le-a pus capăt.

"Digital Dolphins in the Dance of Biz" este un reportaj de la o consfătuire a creatorilor de jocuri pe calculator, dar şi un prilej pentru o paralelă cu consfătuirile similare ale autorilor SF. Sterling observă tendinţele din această industrie, presiunile la care este supusă din partea marilor corporaţii, efectele tehnologiei calculatoarelor personale asupra creatorilor de jocuri şi asupra creaţiilor lor, după care face o extrapolare succintă, destul de convingătoare, asupra unor efecte similare pe care această tehnologie ar putea să o aibă asupra scriitorilor şi asupra pieţei de carte.

"A Statement of Principle" este un articol încărcat de dramatism care a fost scris ca urmare a unor evenimente dramatice. În oraşul în care Bruce Sterling a locuit cea mai mare parte din viaţă, Austin, Texas, un creator de jocuri pe calculator a fost hărţuit de autorităţi pe motiv că un manual pentru un joc de roluri, GURPS Cyberpunk, i-ar fi învăţat pe utilizatori cum să comită delicte electronice. Sterling, conducătorul neoficial al mişcării literare cyberpunk, s-a simţit vizat la rîndul său, drept pentru care a studiat chestiuni legate de hackeri, operaţiuni legale împotriva hackerilor şi relaţia dintre drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi domeniile electronice. Rezultatul acestui studiu îl constituie volumul The Hacker Crackdown, iar articolul "A Statement of Principle" exprimă foarte clar poziţia autorului în raport cu delictele electronice.

"Sneaking for Jesus 2001" analizează două lucrări de ficţiune despre hackeri. Cea dintîi este o fantezie paranoică de dreapta, Illuminati, iar cea de-a doua este o "novelizare" a unui film intitulat Sneakers.

"Return to the Rue Jules Verne" prezintă mediul boem în care şi-a petrecut tinereţea Jules Verne. Principalele surse de informaţie le reprezintă un album de fotografii şi o carte cu interviuri, ambele realizate de unul dintre prietenii lui Verne, Felix Tournachon, mai cunoscut sub pseudonimul literar "Nadar". Deşi Nadar (caricaturist, fotograf, aeronaut, jurnalist şi activist politic radical) reprezintă principalul punct de interes al articolului, Sterling face numeroase referiri şi la alte figuri din boema pariziană a celui de-Al Doilea Imperiu, precum Victor Hugo, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Henri Murger sau fraţii Goncourt. Mai mult, informaţiile sînt puse într-un context istoric, cultural şi medical care îi ajută pe cititorii contemporani să înţeleagă în ce condiţii au trăit acei boemi - şi la ce nivel s-a documentat Sterling înainte de a scrie articolul...

"Electronic Text" este un eseu de altă natură - o prezentare a relaţiei pe care autorul a avut-o cu mediile electronice în anii 80 şi la începutul anilor 90, precum şi perspectivele care se întrevedeau atunci în legătură cu textele în format electronic şi raportarea cititorilor la ele. Sterling era mai degrabă sceptic în legătură cu efectele versiunilor electronice asupra vînzărilor de cărţi tipărite, însă asta nu l-a împiedicat să ofere numeroase articole şi o carte de non-ficţiune gratuit pe Internet.

"Memories of the Space Age" foloseşte un alt titlu celebru pentru publicul SF - titlul unei cărţi de J. G. Ballard. Sterling analizează secolul al douăzecilea prin perspectiva formelor de propagandă care au influenţat diverse societăţi, inclusiv aceea legată de Cursa Spaţială din anii 60. Motivul acestei analize îl constituie un articol scris de James Oberg despre starea cosmodromurilor sovietice în 1995. Pustietatea şi deteriorarea descrise de cercetătorul american, starea disperată a personalului îmbătrînit de la sol şi a staţiei Mir de pe orbită par desprinse dintr-un roman post-apocaliptic, iar Sterling conchide că reportajul însoţit de fotografii al lui Oberg este cel mai ballardian text din cîte nu au fost scrise vreodată de Ballard.

Pe ansamblu, colecţia aceasta de articole se încheie mult prea repede, iar cititorii rămîn cu impresia că Bruce Sterling ar fi trebuit să mai scrie recenzii de carte şi după 1995. Ca tematică, articolele demonstrează că un autor SF care se respectă trebuie să se informeze bine despre numeroase arii culturale, mai degrabă decît să stea cantonat numai în genul literar pe care îl practică. Iar ca formă, recenziile lui Sterling sînt pline de vervă, de întrebări incitante la care cititorii sînt invitaţi să caute răspunsuri şi mai ales de puterea de a stîrni interesul. Departe de a mima detaşarea obiectivă recomandată în mediile academice, "Chairman" Bruce îşi exprimă atît de bine pasiunea sau interesul sau indignarea în legătură cu un subiect sau altul încît îi inspiră şi pe cititori să exploreze zone culturale mai puţin obişnuite şi să îşi formeze propriile păreri.

Fireşte, nu e nevoie să mă credeţi pe cuvînt în legătură cu calitatea remarcabilă a acestei colecţii de recenzii şi eseuri. Puteţi parcurge şi dumneavoastră The CATscan Columns la adresa: http://w2.eff.org/Misc/Publications/Bruce_Sterling/Catscan_columns/ . There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bill Bryson, 'Notes from a Small Island' (1995)

Spre sfîrşitul lunii octombrie 2008, am găsit la un anticariat din Bucureşti un exemplar din Notes from a Small Island de Bill Bryson. Citisem o altă carte de acelaşi autor, Mother Tongue, şi rămăsesem cu o impresie foarte agreabilă, aşa încît am luat aceste "Însemnări de pe o insuliţă" şi le-am parcurs în cîteva zile. Am fost încă şi mai plăcut impresionat. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

De această dată, Bill Bryson se referă la un subiect drag inimii sale, Marea Britanie, şi ne oferă o carte specială cu un prilej special. După douăzeci şi doi de ani în care a locuit în Regatul Unit, a întemeiat o familie, a făcut copii şi a urmat o carieră de succes ca autor de non-ficţiune, autorul a decis împreună cu soţia sa să se mute în Statele Unite ale Americii. Înainte de a pleca pentru mulţi ani din ţara sa adoptivă, Bill Bryson a decis să facă un ultim tur prin Marea Britanie, iar în această carte ne oferă impresiile sale de călătorie.

O parte din farmecul cărţii constă în tonul plin de umor pe care este relatată. Autorul combină ceva din povestea gogonată americană gen Mark Twain (în care adesea este personajul principal) cu ironia fină a eufemismului în care britanicii par să fie specialişti. O altă parte constă în precizia cu care ne oferă informaţii despre regiunile pe care le vizitează, o dovadă că şi-a cercetat temeinic subiectul şi că, dincolo de călătoria în sine, a studiat istoria locurilor. Din aceste două elemente rezultă un efect deosebit, căci cititorii nu ştiu niciodată cînd va aluneca un paragraf sobru într-o glumă savuroasă ori într-o scenă de comedie bufă demnă de filmele cu Stan şi Bran.

Alt aspect demn de menţionat este că Bill Bryson îi complimentează adesea pe britanici pentru diverse realizări. Pe măsură ce parcurgem cartea şi vedem cît de numeroase şi de ieşite din comun sînt acestea, înţelegem de ce autorul face asta. De la renovarea catedralelor la întreţinerea gardurilor vii din zonele rurale, de la serviciile din trenuri la construirea de noi muzee, de la administrarea rezervaţiilor naturale la lucrările de inginerie, Bryson ţine să le spună şi cititorilor cît de mult au realizat şi realizează britanicii cu nişte bugete considerabil mai mici decît francezii, belgienii, americanii, germanii sau, în unele cazuri, portughezii.

Cu acelaşi ochi de reporter, autorul observă însă şi lucrurile mai puţin plăcute din Regatul Unit, şi adesea contrastează decăderea prezentă a unor localităţi şi prosperitatea lor trecută. Uneori discută aspecte arhitectonice sau urbanistice, alteori probleme economice sau sociale, şi destul de des menţionează elemente de cultură şi civilizaţie.

Călătoria îl poartă pe autor în lungul şi în latul Marii Britanii, de la Dover la Londra, apoi în Cornwall, după aceea prin Oxford şi în Ţara Galilor, prin nordul Angliei şi mai departe, în Scoţia, după care înapoi acasă. Şi, peste tot pe unde ajunge, Bill Bryson priveşte nu numai peisajul sau clădirile, ci în primul rînd oamenii - adesea cu simpatie şi cu căldură.

La rîndul lor, britanicii i-au primit Notes from a Small Island cu entuziasm. Au cumpărat douăzeci şi cinci de tiraje ale cărţii numai în primii patru ani de la apariţie, iar în 1998 au adaptat-o pentru televiziune. Citiţi-o şi dumneavoastră, dacă veţi avea ocazia, şi veţi înţelege de ce.

V-o recomand din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Jeff Noon, "Pollen" (1995)

În februarie 2004, laolaltă cu alte cărţi de Jeff Noon, am primit de la doamna Diana Enăchescu-Hoehn şi de la soţul său, Rudiger Hoehn, un exemplar din ediţia a doua a romanului Pollen (Pan Books, Londra, 2001). Deşi parcursesem cu plăcere alte cărţi ale aceluiaşi autor (în special Pixel Juice ), lectura lui Pollen s-a lungit şi s-a tot lungit, s-a întrerupt şi s-a tot întrerupt, pînă cînd am ajuns să mă întreb dacă aveam s-o mai duc vreodată la bun sfîrşit.

Să vedem împreună de ce:

Al doilea roman din seria Vurt relatează o invazie vegetală a oraşului Manchester venită din tărîmurile virtuale. Pe de o parte, protagonista-naratoare Sybil participă la o anchetă poliţistă pentru a identifica originea sporilor care provoacă alergii şi strănuturi (pînă la decesul celor infestaţi). Pe de altă parte, Sybil află cîteva lucruri despre o fiică a sa pierdută cu ceva vreme în urmă, Belinda, şi despre legăturile personajului virtual John Barleycorn cu regnul vegetal şi cu reînvierea morţilor.

Pollen construieşte o continuare credibilă a romanului Vurt, inclusiv o apariţie trecătoare a lui Blush, fiica lui Scribble, cel rătăcit pe tărîmurile virtuale. Cititorii află despre păsările Dodo, oameni care nu pot intra în Vurt, ca şi despre creaturi hibride, apărute din programe precum Fecunditate 10 care au dus la apariţia zombilor şi a creaturilor-umbră. Tehnologia Vurt este extinsă, spre exemplu spectatorii de la meciurile de fotbal ale echipei Manchester United pot folosi pene Vurt ca să perceapă competiţiile din punctul de vedere al unuia sau altuia dintre jucători.

Pe de altă parte, prin comparaţie cu primul roman din serie, Pollen este mult mai lung, iar imaginile suprarealiste capătă o importanţă crescîndă faţă de coerenţa intrigii. Dacă Vurt era un fel de Neuromancer plasat în Manchester pe care ar fi putut să îl scrie oricine (dar Jeff Noon a fost primul care a făcut-o, după cum declară chiar el), Pollen e un roman mai personal, mai colorat, mai excentric şi mai efervescent, dar şi mai îndepărat de etosul cyberpunk.

Unele imagini suprarealiste rămîn înfipte în mintea cititorilor, după reţeta lui Bruce Sterling, precum morţii îngropaţi în pămînt ca seminţele, care germinează după sosirea invaziei vegetale, sau precum scena văzută cu încetinitorul, cu gloanţe zburînd prin aer, un bullet time pus pe hîrtie cu patru ani înainte de primul film din seria Matrix.

Alte episoade par să îngreuneze desfăşurarea intrigii, iar cititorii simt încă o dată că romanele cyberpunk mai lungi de trei sute de pagini sînt cu adevărat rare. Destule pagini în care ni se serveşte discursul DJ-ilor locali sau comentariul unor meciuri de fotbal sau discursul autosuficient al cîte unui personaj negativ par aşezate acolo mai mult cu speranţa că un manuscris mai gros îi va aduce autorului un avans mai mare.

Pe ansamblu, Pollen este un pas înainte pentru Jeff Noon, o declaraţie de independenţă faţă de genul cyberpunk şi o contribuţie la un edificu literar personal suprarealist şi inimitabil. În ciuda încărcăturii sale imagistice şi emoţionale, Pollen rămîne însă numai o continuare, o carte lipsită de puterea de a-i atrage pe cititori către o a doua lecură. Se pare că Jeff Noon a păstrat această distincţie pentru volumul său de proză scurtă, Pixel Juice ...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – 'The Diamond Age' (1995)

La prima lectură, în 1996, cînd l-am primit cadou de la distinsa doamnă Raluca Voicu, The Diamond Age or A Young Lady’s Illustrated Primer mi-a făcut o impresie atît de bună încît, în ciuda unui program de lectură destul de încărcat, mi-am făcut timp şi am recitit-o în iunie 2008. Iar efortul mi-a fost răsplătit, pe de o parte pentru că între timp îmi sporise destul de mult capacitatea de a înţelege limba engleză, iar pe de altă parte pentru că, nefiind atît de grăbit ca prima oară ca să parcurg povestea numai de dragul intrigii, am putut să apreciez mai pe îndelete anumite elemente de stil. Dar despre acestea am să vă spun ceva mai încolo. Deocamdată, să vedem despre ce este romanul:

În a doua jumătate a secolului al XXI-lea, ordinea politică mondială a fost reorganizată în teritorii şi republici distribuite. Unele organizaţii, precum niponezii şi neo-victorienii, se bucură de numeroase avantaje. Alte grupuri, precum theţii, sînt dezavantajate. Din fericire, o carte inteligentă interactivă creată de un neo-victorian, John Hackworth, ajunge în mîinile unei fetiţe sărace, Nell, iar educaţia pe care o capătă fetiţa îi schimbă viaţa radical.

În timp ce Nell caută să scape dintr-un cămin abuziv şi din capcana sărăciei, John Hackworth, la rîndul său, ajunge să fie implicat în crearea unui sistem de calcul bazat pe nanomecanisme, iar apoi în dezvoltarea cu ajutorul acestui sistem a unor asambloare de materie descentralizate, Seminţele, care să aducă sfîrşitul sistemului centralizat al Conductelor.

Destinele celor doi se întretaie pe fundalul unor revolte din China şi al apariţiei unei armate de fetiţe orfane crescute cu nişte versiuni ale cărţii micuţei Nell.

Deşi protagonista romanului are acelaşi nume cu o eroină dickensiană, este departe de a fi o femeie-copil neajutorată, aflată în căutarea protecţiei cuiva ş.a.m.d. Aşa cum cartea interactivă a fost proiectată din ordinul unui personaj neo-victorian important, Lord Finkle-McGraw, cu scopul precis de a fi subversivă, romanul lui Neal Stephenson ne prezintă evoluţia unei protagoniste care subverteşte modelele din literatura victoriană. Nell este inteligentă, întreprinzătoare, dornică să înveţe tot ceea ce îi este necesar pentru a reuşi în viaţă – de la arte marţiale la programarea calculatoarelor şi de la bunele maniere la proiectarea nanomecanismelor.

Pe de altă parte, John Hackworth ilustrează paradoxurile ideologiei neo-victorienilor, tensiunea dintre conformism şi spiritul iscoditor care vrea să descopere ce se află dincolo de bariere. Din acest punct de vedere, manierele sale rigide (sosite parcă dintr-o carte de-a lui Dickens) sînt aşezate adesea într-un contrast ironic cu situaţiile penibile, hazlii sau periculoase în care ajunge din cauza încălcării normelor societăţii sale.

Romanul lui Stephenson este populat şi de personaje secundare interesante, precum Miranda, actriţa care foloseşte mediul virtual ca s-o crească şi s-o educe pe Nell, Carl Hollywood, impresarul ei, judecătorul Fang, preocupat nu numai de aplicarea legilor, ci şi de învăţăturile confucianiste, sau Dr. X, „răufăcătorul” care creşte şi educă un sfert de milion de orfane. Dintre personajele secundare ar trebui în mod special să-l amintesc pe Bud, tatăl protagonistei, care se îmbracă şi se comportă ca un erou tipic cyberpunk, dar este capturat, judecat şi executat fără mare dificultate în primele capitole ale romanului. Într-un fel, acesta este semnalul autorului către cititori că petrecerea literară cyberpunk s-a terminat şi că rolul principal îi revine acum altui tip de personaj – integrat social, cu familie, carieră şi responsabilităţi.

La a doua lectură, am remarcat fineţea cu care discursul naratorial se schimba la trecerea de la punctul de vedere al protagonistei la cel al lui John Hackworth sau la cel al unuia dintre personajele secundare. În capitolele despre Nell, limbajul naratorului trece gradat de la vorbirea simplă, specifică copiilor, la un discurs nuanţat, asociat cu o persoană educată şi inteligentă. Capitolele despre John Hackworth, în schimb, pastişează foarte convingător stilul înflorit al romanelor victoriene.

Lumea imaginată în The Diamond Age este o combinaţie interesantă de înaltă tehnologie şi design victorian. În enclavele neo-victoriene, personajele poartă joben sau melon, redingote sau rochii cu crinolină, ceasuri de buzunar (pe brelocurile cărora pot citi mesaje e-mail). Pe de altă parte, nanotehnologia le permite să asambleze din atomi obiecte de uz curent, hrană sau vehicole, iar proiectele mai ambiţioase includ insule întregi crescute din coral sintetic. Din acest punct de vedere, în funcţie de care aspecte sînt luate în consideraţie, The Diamond Age s-ar putea încadra atît în curentul post-cyberpunk cît şi în cel steampunk.

Nu în ultimul rînd, societatea imaginată în The Diamond Age pare să fi evoluat din aceea prezentată în romanul anterior al lui Neal Stephenson. Un personaj feminin vîrstnic şi respectabil, domnişoara Matheson, directoarea unei şcoli la care învaţă Nell, mărturiseşte că a ajuns la sfîrşitul vieţii să circule în scaun cu rotile pentru că în tinereţe umblase prea mult pe skateboard – o referire la personajul feminin Y.T. din Snow Crash.

Şi, dacă tot am menţionat în cîteva rînduri romanul Snow Crash, ar trebui să precizez faptul că, deşi The Diamond Age este cu cincizeci de pagini mai lung, el este mai bine organizat, mai captivant, mai complex şi mai bine documentat (între altele, foloseşte în intrigă o reconsituire a răscoalei boxerilor de la finalul secolului al XIX-lea), iar ca urmare a fost recompensat de fani cu Premiul Hugo în 1996. În plus, se pare că postul de televiziune Sci-Fi Channel va lansa un mini-serial de şase ore bazat pe acest roman.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, Editura Image a publicat în cadrul colecţiei Odiseea SF volumul Era de diamant, cuprinzînd prima parte a romanului. Pînă la data scrierii acestui articol, din cîte ştiu, nu a fost publicată şi cea de-a doua parte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Richard Kadrey – "Kamikaze l’Amour" (1995)

După ce am terminat de citit Metrophage, prima grijă pe care am avut-o a fost să încep Kamikaze l'Amour (1995), despre care un prieten, Adrian Sabău, îmi adusese un articol cu cîţiva ani mai înainte. Aşa se face că am întîmpinat anul nou 2002 citind şi rezumînd cu sîrg ceva care speram să fie un roman la fel de trepidant ca şi cel dinainte. Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator este un star al muzicii rock, atît de celebru încît nu-şi spune adevăratul nume pe parcursul cărţii. De anul nou 2000 îşi înscenează sinuciderea, apoi evadează din clinica medicală unde ajunsese, obţine de la Paul Virilio acte false pe numele Ryder şi pleacă spre San Francisco. Acolo încearcă să compună muzică, se împrieteneşte cu o chelneriţă, Frida, care creează muzică ambientală, şi împreună cu ea explorează oraşul invadat de junglă. Pe parcurs se întîlnesc cu un producător de documentare, Eric Lurie, cu piraţi care jefuiesc tramvaiele şi cu un trib refugiat într-o seră luxuriantă.

Frida încearcă să se sinucidă, iar Ryder o salvează. Virilio, care e dornic să producă noile albume ale muzicianului, îl duce cu o limuzină prin junglă, iar periplul lor este la limita dintre veghe şi halucinaţie. Ulterior, Lurie îi ia pe iahtul său şi încearcă să-i folosească pentru a improviza o intrigă sau un subiect credibil pentru noul său film. Los Angeles este abandonat în cea mai mare parte, dar Ryder o găseşte pe fosta sa iubită, Nikki, care-i era şi manager. După ce aceasta în sfîrşit interpretează o scenă pe care probabil o repetase de zeci de ori, Ryder o părăseşte într-o stare de somnolenţă, ajunge în Chateau Marmont, se întîlneşte cu Frida şi cu un trib de amazonieni, apoi sînt surprinşi cu toţii de un cutremur. După un incident în care Virilio este ucis, Frida revine la vechea ei identitate, Catherine, şi începe o carieră muzicală de succes. Ryder îşi reia activitatea de muzician sub un alt nume, pe lîngă case de discuri minore, ignorat de marele public, dar mulţumit de noua sa linie muzicală.

Probabil vă întrebaţi care sînt punctele de interes ale romanului. În primul rînd, Richard Kadrey a marcat o schimbare de ambianţă şi atmosferă în raport cu canoanele sau, dacă preferaţi, clişeele literaturii cyberpunk. Dacă romanele clasice ale genului, inclusiv Metrophage, se petreceau într-o lume urbană, poluată şi suprapopulată, Kamikaze l'Amour se desfăşoară într-o Californie invadată de pădurea ecuatorială, ca rezultat al unei combinaţii de inginerie genetică scăpată de sub control şi a schimbării climatului din cauza creşterii efectului de seră. Ca urmare, populaţia s-a retras în zone cu un climat mai blînd, iar oraşe ca Los Angeles şi San Francisco, acum dezolante şi aproape pustii, au ajuns să fie bîntuite de grupuri răzleţe precum cultivatorii de coca din Columbia, triburile amazoniene sau comandourile trimise de guvernul federal să instituie legea marţială şi să contracareze bizara invazie vegetală cu napalm şi exfolianţi.

Protagonistul-narator, pe de altă parte, nu este tocmai demn de încredere, deoarece suferă de sinestezie. Acest amestec al simţurilor, stimulat corespunzător cu ajutorul drogurilor, îl ajută iniţial în cariera muzicală, dar ulterior, combinat cu malaria, îl conduce la halucinaţii bizare. Cum întreaga acţiune a cărţii este relatată de Ryder, cititorilor le vine greu uneori să-şi dea seama care dintre evenimente sînt "reale" şi care sînt exclusiv halucinaţii ale personajului. În repetate rînduri, Ryder însuşi vede peisajul tropical populat cu babuini sau cu triburi primitive, aude acorduri de pian printre sunetele junglei ori găseşte benzi magnetice risipite printre liane. Parte din tensiunea cărţii rezidă tocmai în căutarea indiciilor care să despartă episoadele "reale" de iluzii, iar momentele de vertij au loc în egală măsură cînd Ryder îşi dă seama că un eveniment este real şi cînd îl identifică pe altul drept halucinaţie.

Dacă romanul ar fi fost plasat într-o convenţie realistă, poate că distincţia ar fi fost mai uşor de făcut, iar cartea mult mai plictisitoare. Dar Kadrey construieşte o lume cu adevărat ciudată, împărţită în capitole cu titluri ce evocă pictura suprarealistă şi muzica ambientală, precum "Sensibilitate la condiţiile iniţiale" sau "Termodinamica sistemelor non-lineare". Locuitorii din San Francisco, spre exemplu, se îmbolnăvesc de o formă endemică de somnambulism care-i tîrăşte noapte de noapte, dormind, prin automatismele vieţii de peste zi. Podul Golden Gate, colonizat de cei fără locuinţă cu cîţiva ani mai înainte (în Virtual Light al lui William Gibson), a fost apoi luat cu asalt de forţele de ordine şi acum e părăsit, vizitat uneori de faună tropicală. Muzicianul-protagonist lasă în urma dispariţiei sale din viaţa publică o reţea de zvonuri complexe, contradictorii, care se dezvoltă şi capătă o viaţă proprie. Iar regizorul Eric Lurie, nemulţumit că unul dintre documentarele sale despre incendii forestiere nu este destul de spectaculos, îşi pune echipa de filmare să ardă cu napalm o herghelie de cai.

Kadrey reuşeşte cu acest roman aparte să se înscrie nu numai în tradiţia cyberpunk, ci şi să confirme afirmaţia lui Bruce Sterling că mişcarea aceasta literară este un fel de generaţie a doua a Noului Val. Kamikaze l'Amour este un roman catastrofic halucinant asemănător cu acelea scrise de James G. Ballard în anii '60, şi aproape fiecare pagină a sa este parcă o ilustrare a declaraţiei autorului britanic: "Pămîntul este singura planetă cu adevărat stranie."

Această relaţie, sau dacă doriţi filiaţie, a lui Kadrey faţă de scriitori care au revoluţionat genul science fiction apare reprezentată cumva, în formă codificată, în paginile cărţii. În final, după ce explică modul în care fiecare stea mai veche de pe Walk of Fame ajunge, după ce s-a scufundat înapoi în obscuritate, să fie înlocuită de una nouă şi strălucitoare, protagonistul relatează cum, pe vremea cînd era o vedetă rock celebră, numele său l-a înlocuit pe cel al unui anume Joseph Kray. Ulterior a cumpărat placa aceea obscură la licitaţie, iar în cele din urmă, aproape ca o penitenţă, dar şi ca o glumă căreia numai el îi ştie sensul, a început să trimită sub numele Joseph Kray noile sale creaţii caselor de discuri, însă nu a primit decît refuzuri politicoase. Sper că următoarele cărţi ale lui Richard Kadrey nu vor avea aceeaşi soartă.

Dat fiind că îmi place să încep fiecare an citind o carte bună, sau scriind o poveste, mulţumită lui Richard Kadrey şi romanului său am început 2002 cum nu se putea mai bine şi am rămas cu o amintire frumoasă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)