Sir Terry Pratchett, "The Wit and Wisdom of Discworld" (2007)

În martie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un volum de Sir Terry Pratchett intitulat The Wit and Wisdom of Discworld (Corgi Books, Londra, 2008). L-am parcurs pe îndelete până în mai 2017. (Știu că sunt un cititor lent. Mi s-a mai spus.)

Și iată ce am aflat:

The Wit and Wisdom... este o selecție de pasaje umoristice și spirituale extrase  de domnul Stephen Briggs din cărțile despre Lumea-Disc ale lui Sir Terry Pratchett. Astfel, cititorii pot revizita scene, replici și chiar note de subsol amuzante din volumele timpurii (The Colour of Magic, The Light Fantastic), din cele mediane (Maskerade, Feet of Clay) și din cele târzii (Wintersmith, Making Money).

Apar personaje principale ale seriei, ca Rincewind, Moartea Lumii-Disc, patricianul Lord Haveloc Vetinari, Sam Vimes, bunicuța Weatherwax, tușa Ogg, rectorul Mustrum Ridcully, bibliotecarul, precum și personaje secundare precum CMOT Dibbler, motanul Greebo sau câinele Gaspode.

Volumul se distinge printr-o tehnoredactare elegantă, cu pagini de titlu baroce dedicate fiecărui roman din serie și cu elemente tipografice separatoare între citate.

De asemenea, The Wit and Wisdom... conține o listă ale lucrărilor lui Sir Terry Pratchett (la început) și un index (la final) pentru a ajuta corelarea citatelor cu sursele.

Desigur, după cum spunea domnul Stephen Briggs în prefață, dacă ar fi fost să extragă fiecare cuvânt amuzant sau înțelept din cărțile despre Lumea-Disc, mai simplu ar fi fost să lege toate volumele Discworld cu o  panglică și să le ofere pachet spre lectură. Dar The Wit and Wisdom... e o cale convenabilă de a revizita pasaje preferate din serie și poate o metodă ușoară de a atrage noi cititori într-un univers ficțional vast și agreabil.

Cum între 2007 și 2015 au apărut destule alte volume Discworld, poate că ar fi de dorit ca, la un moment dat, domnul Briggs să ne ofere o ediție extinsă și adăugită a acestei lucrări. Până atunci, le adresăm un gând de recunoștință atât dumnealui, cât și regretatului autor. Căci, fără Sir Terry Pratchett, lumea noastră rotundă a rămas un loc mai sărac.

Firește, The Wit and Wisdom... îndeamnă la recitirea multor alte cărți. Dar despre acelea vom discuta pe îndelete cu alte ocazii.

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld IV" (2013)

Un proverb german spune că toate lucrurile din lume au un capăt, numai cârnatul are două. Din păcate, seria Lumii Disc a ajuns la capăt. Este una dintre cele mai îndrăgite serii fantastice din lume - dovada fiind constituită din zeci de milioane de exemplare vândute pe mapamond. Este și una dintre cele mai lungi serii de romane de pe glob - de peste două ori mai lungă decât Biblia regelui Iacob și Operele complete ale lui William Shakespeare puse cap la cap.

Totuși, cu părere de rău vă informez, a ajuns la capăt.

Experiența de lectură fiind însă una subiectivă, pentru mine, în calitate de cititor, seria aceasta nu s-a încheiat cu ultimul roman publicat în 2015, The Shepherd's Crown, ci cu un volum de popularizarea științei scris de Sir Terry Pratchett în colaborare cu matematicianul Ian Stewart și cu biologul Jack Cohen - The Science of Discworld IV - Judgement Day (Editura Ebury, Londra, 2014). Am achiziționat un exemplar de la importatorii mei preferați, de la Nautilus, în martie 2014. L-am parcurs în perioada februarie-martie 2014.

Și iată ce am aflat:

Ca și volumele precedente din subseria The Science of Discworld, Judgement Day e structurată pe capitole de ficțiune și nonficțiune care alternează.

Partea de ficțiune prezintă un conflict în Lumea Disc între vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută și clericii Bisericii lui Om. Mărul discordiei îl constituie Lumea Rotundă - universul nostru, creat accidental într-un experiment magic și depozitat convenabil pe un raft. (E mai marte pe dinăuntru decât pe dinafară.)

Disputa ajunge să fie judecată public de către Patrician, iar între martorii audiați de Lord Vetinari se află o bibliotecară adusă din lumea noastră, Marjorie Daw.

Partea de nonficțiune pare mai... enciclopedică decât secțiunile corespunzătoare ale volumelor precedente. Dacă, în volumele anterioare, autorii trataseră despre astrofizică și fizica particulelor subatomice, despre studiile culturale, respectiv despre biologie și evoluționism, de această dată, știind că nu vor mai avea ocazia să adauge alte cărți în colecție, au atins o mulțime de subiecte.

Astfel, de la un capitol de popularizarea științei la altul, am aflat câte ceva despre proiecte științifice majore pentru detectarea particulelor subatomice, despre mituri din diverse culturi, despre cauzalitate și metoda de gândire științifică, despre topologie și istoria științei, despre apariția vieții, despre descoperirea legilor naturii, despre evoluția speciilor și culturilor, despre diferențele dintre teoria Big Bang și observațiile astronomice recente, despre credințe și scepticism, și așa mai departe.

Consecința este  că, mai degrabă decât să  treacă drept o lucrare unitară, dedicată unei teme majore, Judgement Day lasă impresia că e o culegere de eseuri pe teme științifice. Metaforic vorbind, volumul e un zid în care capitolele de popularizarea științei sunt cărămizile, iar secțiunile din povestea plasată în Lumea Disc sunt mortarul.

În pofida acestor aparente neajunsuri, Judgement Day reprezintă totuși o încheiere cât se poate de mulțumitoare a seriei Discworld. Căci, de pe ultimele file ale cărții, aflăm că Marjorie Daw a revenit în lumea noastră, iar uneori, seara, primește vizite din partea Bibliotecarului.

La urma urmei, după cum ne asigură Sir Terry Pratchett, cunoașterea e putere, puterea e energie, energia e materie, și cine călătorește în bibliotecă va constata că spațiul și timpul se distorsionează, iar șirurile de rafturi cu cărți duc către alte lumi.

Terry Pratchett, "The Wee Free Men" (2003)

Nu mai ţin minte cînd am cumpărat un exemplar din romanul lui Terry Pratchett The Wee Free Men (Editura Corgi, Londra, 2004). Ştiu sigur că l-am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, din Librăria Nautilus, http://nautilus.ro/. De parcurs, l-am parcurs abia în 2012, după o absenţă prea îndelungată de pe Lumea Disc. Şi iată ce am aflat:

The Wee Free Men este primul dintr-o subserie dedicată copiilor. Personajul principal este o fetiţă, Tiffany Aching, dintr-o comunitate rurală a Lumii Disc situată pe un deal de cretă. (Departe sub straturile de cretă se află cremene, dar asta e altă poveste.) Tiffany descoperă că diverse creaturi din lumi paralele au început să se strecoare în lumea ei, aşa încît, înarmată cu o tigaie şi folosindu-şi fratele mai mic pe post de momeală, se confruntă cu un monstru acvatic. O bandă de spiriduşi care arată şi se poartă ca nişte scoţieni caricaturali se aliază cu protagonista.

Iar Tiffany Aching descoperă că are nevoie de aliaţi - pentru că o crăiasă a elfilor îi răpeşte fratele şi-l duce într-o lume paralelă, iernatică şi clădită din vise întreţesute. Cu mult curaj, isteţime, putere dată de cremenea din zona natală şi învăţături de la o bunică vrăjitoare, Tiffany reuşeşte să îi salveze din lumea crăiesei elfilor atît pe fratele ei cît şi pe fiul baronului. În cele din urmă, cîteva vrăjitoare, printre care Granny Weatherwax şi Nanny Ogg, vin să o felicite pentru izbîndă şi să îi ureze bun venit în şcoala pentru vrăjitoare.

La încheierea lecturii am stat şi m-am gîndit puţin dacă să iau la citit următorul roman din subserie (deocamdată sînt patru cărţi despre Tiffany Aching), sau un roman Discworld destinat celor mari, sau... Cumva, a fost vizibil efortul autorului de a pune laolaltă învăţături frumoase şi amuzament adaptat copiilor. Nu sînt sigur că rezultatul e dintre cele fericite. (Îmi veţi spune că nu fac parte din publicul ţintă. Asta e situaţia...)

Chiar şi aşa, unele porţiuni ale cărţii sînt memorabile, precum întîmplarea în care bunicuţa Aching se confruntă cu baronul în privinţa unui cîine de vînătoare care atacase o oaie. Lecţia despre oile care pot la rîndul lor să atace cîinii este magistral realizată şi de neuitat.

Şi m-am bucurat să le revăd pe Granny Weatherwax şi pe Nanny Ogg, fie şi în roluri episodice. Din păcate, de prea mulţi ani, aceste personaje minunate au intrat într-un con de umbră. Îmi era dor de ele...

Poate ar trebui să adaug că există o ediţie română a acestui roman, Scoţiduşii liberi, apărută la Corint Junior în 2006 în traducerea Cristinei Jinga. Şi că următorul roman din subseria despre Tiffany Aching se numeşte A Hat Full of Sky. Dar despre acela vom vorbi cu alt prilej...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terry Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lângă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întâmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vârf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începând chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sângeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot asemenea romanului precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sunt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Überwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decât alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sunt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfârşit. Nu pot decât să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)