Italo Calvino, "Invisible Cities" (1972)

Pe la mijlocul lunii iulie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o traducere engleză a unei lucrări de Italo Calvino, Invisible Cities (Colecția Vintage Classics, editura Vintage Books, Londra, 1997). L-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Premisa acestei lucrări de ficțiune este că hanul Kublai discută cu Marco Polo, iar acesta îi relatează despre orașele pe care le-a vizitat în drumul său către China. Pe de o parte, hanul mongol ar dori să îl iscodească pe negustor despre orașul de baștină al acestuia, Veneția. Pe de altă parte, venețianul se ferește să își descrie cetatea de obârșie, însă în fiecare dintre descrierile de orașe pe care le face se strecoară, vrând-nevrând, și câte un aspect al Veneției.

Iar orașele despre care vorbește Marco Polo sunt invizibile... pentru că sunt imaginare.

Treptat, pe măsură ce scurtele relatări despre orașe închipuite se acumulează, ies în evidență niște teme unificatoare. Astfel, descrierile-fabulă invită la meditație pe marginea relației orașelor reale cu amintirea lor din mintea oamenilor, pe tema raporturilor dintre orășenii vii și cei morți (sau cei nenăscuți încă), pe tema conexiunilor dintre orașe și mediul înconjurător, pe subiectul dinamicii dorințelor oamenilor și schimbărilor urbane rezultate, respectiv pe tema conexiunilor dintre orașe și semne sau dintre orașe și nume.

Interesant este de urmărit cum, pe de o parte, anacronismele din descrierile de orașe se acumulează și se amplifică, până în punctul în care nu se mai poate pretinde sub nici o formă că textul s-ar referi la cetăți medievale (fie ele și imaginare), iar, pe de altă parte, eul care relatează despre orașe începe prin a fi identic cu un Marco Polo ficționalizat pe primele pagini ale cărții și sfârșește prin a fi cimplet separat de acesta (și, poate, mai apropiat de autorul Italo Calvino decât de personajul venețian). Aceste două efecte, magistral controlate și gradate de-a lungul cărții, produc un efect emoțional nobișnuit asupra cititorului, undeva între amuzament și neliniște în prezența straniului.

Spre final, stranietatea este sporită de turnura dialogurilor dintre cele două personaje - căci mongolul și venețianul ajung să se întrebe nu numai dacă orașele prezentate sunt reale, ci și dacă ei înșiși sunt reali - respectiv de explorarea unor atlase pe paginile cărora se găsesc reprezentate nu doar orașe medievale reale, ci și orașe trecute, ca Troia sau Cartagina, orașe viitoare, precum San Francisco sau Los Angeles, sau orașe ficționale, ca Noua Atlantidă sau Cetatea Soarelui.

Se poate argumenta că Orașele invizibile reprezintă o lucrare literară postmodernă. E un text fragmentar, ironic, lipsit de intrigă unitară, axat pe petites histoires mai degrabă decât pe o grande histoire unificatoare, cu o plasare voită între ficțiune și nonficțiune, între literatură și filosofie, înte narațiune și poezie, iar personajele sale sunt relativizate și prezentate din perspective multiple, schimbătoare.

Alți teoreticieni îl plasează la loc de frunte în canonul literar slipstream, alături de ficțiunile lui Borges și de operele lui Kafka - în primul rând datorită efectelor stranii pe care le cauzează această înșiruire de descrieri fantasmagorice.

Firește, se poate afirma și că Orașele invizibile ilustrează tema literară a utopiei și, în același timp, comentează ironic pe marginea acesteia. Din acest punct de vedere, lucrarea lui Italo Calvino se poate așeza la raft alături de Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman.

Cert este că, indiferent unde am clasifica Orașele invizibile, calitatea literară a acestui volum este ieșită din comun, iar bucuria lecturii este de neuitat. Voi păstra Orașele invizibile la loc de cinste în colecția mea și voi reciti această carte din când în când.

(Deloc surprinzător, fanteziile urbane ale lui Calvino m-au îndemnat să reiau și seria Orașelor obscure de Schuiten și Peeters. Dar despre acele albume de bandă desenată vom discuta cu alte prilejuri.)

Bruce Sterling, "Love Is Strange" (2012)

În octombrie 2013, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, Love Is Strange (Editura 40k, Milano, 2012). Volumul este subintitulat „O poveste de dragoste paranormală” şi... reinventează o subspecie literară. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Personajele principale ale romanului sînt, în ordinea apariţiei, Gavin Tremaine şi Farfalla Corrado. El este un viitorolog din Seattle, ea este o călătoare prin lume. El vede viitoruri probabile cu ajutorul tendinţelor sociale, ea are viziuni mistice în care i se înfăţişează viitoruri posibile. (Paul Muad'Dib nu a fost singur.)

Cei doi se întîlnesc pe insula Capri, la un congres de viitorologie, şi încep un ritual complex de curtare, evitare, căutare, şicanare, fermecare, separare şi reconciliere care îi plimbă din Capri în Seattle şi din Ivrea în Sao Paulo. Gavin are o iubită, Madeleine, cu care la un moment dat încearcă să se căsătorească – mai mult din inerţie decît din alte motive. Farfalla are un iubit, Pancrazio, care e un fel de Picasso al circuitelor electronice proiectate artistic – obsedat de propria muncă, admirat de cohorte de tineri şi neglijent cu femeile din viaţa lui. Gavin mai are şi o soră goth, Eliza, cu care Farfalla se împrieteneşte. Farfalla are şi ea un frate mai tînăr, Rafael, cam rebel şi aiurit, dar care, la momentul potrivit, flirtează cu Eliza. Iar strădania personajelor principale de a fugi unul de celălalt nu face decît să-i aducă laolaltă în cu totul alt oraş, în altă emisferă...

Pînă aici, totul pare să fie o pastişă a romanului de dragoste contemporan. Numai că... Bruce Sterling intervine cu talentul său şi strecoară în text ba o profesoară De Milo care caută statuia pierdută (şi poate chiar magică) a lui Cupidon, ba un ritual voodoo, ba referiri la Carla Bruni, Sarah Palin, Dilma Rousseff, ba citate din Virginia Woolf (în italiană), ba dialoguri (în portugheză), ba deliruri profetice (în latină), ba un cântec al formaţiei Beatles, ba o retragere meditativă, ba referiri la criza financiară din 2007, ba comentarii despre economia emergentă braziliană, ba trimiteri la literatura populară din zorii secolului al douăzecilea, ba o intrigă secundară despre un complot internaţional...

Destul de timpuriu, personajele o menţionează pe Zeta Starlitz (pe care poate v-o amintiţi din romanul Zeitgeist), ca un semnal către cititori că nici romanul acesta nu este tocmai realist. După care, treptat, realitatea personajelor păţeşte lucruri din ce în ce mai stranii – distorsiuni temporale locale, translaţii spaţiale inexplicabile, metamorfoze. Cu toate că nu are puterea de şoc a unor romane slipstream precum Abatorul Cinci de Kurt Vonnegut, Curcubeul gravitaţiei de Thomas Pynchon sau Preaiubita de Toni Morrison, Love Is Strange izbuteşte să-i neliniştească binişor pe cititori prin modul neortodox în care subminează realitatea.

Desigur, Bruce Sterling subminează de fapt altceva – mai exact, convenţiile romanului de dragoste. Personajele, deşi construite minuţios, sînt în mod voit artificiale şi neconvingătoare. Sentimentele lor, deşi descrise în detaliu, au la fel de puţină autenticitate ca şi comediile romantice de la Hollywood. Întorsăturile intrigii sînt aşa de frecvente şi de imprevizibile încît povestea, în ansamblul ei, pierde orice urmă de credibilitate. Divagaţiile din zeci de domenii sînt cu mult mai interesante, în marginile textului, decît povestea de dragoste din centrul acestuia. Iar maestrul păpuşar (autor implicit şi narator), în manieră tipic postmodernistă, este nu doar vizibil şi omniprezent, ci şi cel mai interesant personaj din roman.

Pentru că romanul acesta al lui Bruce Sterling nu s-a ivit din neant – ci dintr-o experienţă vastă, globală, multidisciplinară a unui autor cosmopolit. Calificarea lui „Chairman” Bruce ca jurnalist, participările sale la congrese internaţionale de viitorologie, explorările sale în domeniul designului şi al culturii populare, curiozitatea sa vorace pentru o puzderie de domenii obscure – toate au hrănit acest proiect literar neobişnuit. Deşi are toate ingredientele unui roman de dragoste, Love Is Strange nu are să vă cucerească prin sentimentalism, ci prin simţul umorului, prin diversitatea caleidoscopică şi mai ales prin straneitate. Vi-l recomand şi dumneavoastră cu căldură.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Bruce Sterling, "Zeitgeist" (2000)

Poate vă mai amintiţi de un personaj creat de Bruce Sterling, un anume Leggy Starlitz, care făcea afaceri dubioase şi nu putea fi fotografiat sau filmat. După cîteva apariţii în nuvelele lui "Chairman" Bruce, publicate în volumele Global Head şi A Good, Old-Fashioned Future, Leggy a ajuns să fie protagonistul unui roman în toată regula - Zeitgeist (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam Books, New York, 2001).

Am parcurs şi eu acest roman în ediţie cartonată, în martie 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan şi a domnului Cristian Lăzărescu. Ulterior, în decembrie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi colegelor sale de la firma FIDES, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Cum nu cunosc limba germană, am fost nevoit să mă uit într-un dicţionar ca să aflu că "Zeitgeist" înseamnă "spiritul timpului". În roman, Leggy Starlitz joacă tocmai acest rol. În condiţiile dezmembrării Uniunii Sovietice şi deschiderii de noi pieţe în Europa de Est, în 1999 Leggy concepe o schemă lucrativă: un grup de fete din diverse ţări dezvoltate, G-7, care, printr-o campanie promoţională agresivă, să anunţe o serie de concerte, să genereze o avere din vînzarea de produse asociate (de la afişe la acadele şi de la vestimentaţie la accesorii), după care, la venirea anului 2000, să se destrame fără a duce la bun sfîrşit turneul. Pentru că, după cum bănuiţi, fetele au talent muzical puţin spre deloc, iar interesul lui Leggy nu e administrarea carierei lor artistice pe termen lung, ci profitul pe termen scurt.

(Suspectez aici o anume asemănare cu Spice Girls...)

La începutul romanului, Leggy încearcă să organizeze cîteva concerte în Ciprul turcesc şi în Turcia. Desigur, pe lîngă asta face trafic cu lămpi electronice şi cu droguri, ajutat de mai vechea sa cunoştinţă Pulat Romanevici Khoklov. Numai că o fostă iubită a protagonistului i-o lasă în grijă pe fiica lor, Zeta, în vîrstă de 11 ani, iar viaţa lui Leggy se complică. Între timp, tensiunile din grupul pop se amplifică. Dat fiind că americana e concediată pentru atitudinea necorespunzătoare, Leggy e nevoit s-o înlocuiască la repezeală.

După ce grupul pop pleacă în Turcia cu un nou administrator, Leggy îşi duce fiica în SUA pe căi lăturalnice şi, la o petrecere improvizată cu persoane fără adăpost, îl reîntîlneşte pe bunicul Joe, victimă accidentală a primei explozii atomice de la Los Alamos - un fel de fantomă probabilistică ce vorbeşte în palindromuri, îşi schimbă mereu înfăţişarea şi apare şi dispare pe tot parcursul secolului al douăzecilea.

Numai că secolul al douăzecilea se apropie de sfîrşit...

După o arestare pentru vagabondaj şi neplăceri cu autorităţile locale, Leggy şi Zeta încearcă o vreme să trăiască normal, apoi sînt implicaţi din nou în afacerile grupului G-7. Cei doi călătoresc în Hawaii, unde Leggy trebuie să îndeplinească un truc de iluzionism pentru o vedetă pop niponă, ca urmare a pierderii unui pariu. Şi dacă levitaţia pe care Leggy pare s-o cauzeze cu fum şi oglinzi ar fi ceva ce Zeta poate face cu adevărat?

După o nouă vizită în Turcia şi Cipru, după luare de mită şi spălare de bani şi o întîlnire stranie cu un agent al globalizării, la venirea anului 2000 Leggy suferă un atac de cord şi e nevoit să ia o pauză. Pentru noul mileniu, se gîndeşte deja la o schemă inversă - şapte fete talentate din ţări în curs de dezvoltare, cu concerte neprofitabile, a căror carieră muzicală să se bazeze pe donaţii din partea bogătaşilor dornici să le sprijine ca să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.

Cumva, Zeitgeist reprezintă o încununare a interesului pe care Bruce Sterling l-a avut pentru postmodernism - ruda "mainstream" a literaturii cyberpunk. Astfel, o temă majoră a romanului o constituie teoria lui Lyotard din lucrarea Condiţia postmodernă conform căreia metanaraţiunile se încheie, iar oamenii din societatea contemporană nu au altele cu care să le înlocuiască. (Teoria aceasta însăşi s-a dovedit a fi o metanaraţiune de succes în cercurile academice, dar asta e altă discuţie.) Astfel, ca un semn al spiritului timpurilor, în Zeitgeist ideologia comunistă a fost abandonată, Blocul Estic s-a destrămat, iar mitul carierei de succes în industria muzicală s-a transformat într-un pretext pentru exploatarea cinică a pieţei globale. Nici metanaraţiunea globalizării nu se simte prea bine, căci forţele noii ordini mondiale sînt într-un război perpetuu cu focarele noii dezordini mondiale.

(După cum vă amintiţi, Sterling a tratat acest subiect şi în lucrarea sa de nonficţiune Tomorrow Now.)

Ca viziune, Zeitgeist se încadrează într-un curent pe care Bruce Sterling l-a denumit şi definit - "slipstream". Incidentele din intrigă sînt ca nişte piese provenind din puzzle-uri diferite - roman realist, roman fantastic, roman de spionaj - care au fost puse laolaltă, dar nu se potrivesc într-un ansamblu unitar. Cu alte cuvinte, ele alcătuiesc un mozaic, dar nu o paradigmă. Sugestia din subtext este că lumea însăşi este atît de complexă şi de contradictorie încît nu o putem reduce la o reprezentare (sau interpretare) inteligibilă.

Această viziune explică prezenţa unor elemente stranii precum Tim, agentul globalizării, pe care un personaj îl poate vedea, un altul îl poate auzi, iar un al treilea îl poate simţi, Mehmet Ozbey, interlopul turc atît de obsedat de James Bond încît transformă realitatea locală după tipicul filmelor cu agentul 007, sau bunicul Joe, care s-a răspîndit în fantome probabilistice schimbătoare prin tot secolul al douăzecilea. Din fericire, această stranietate e contrabalansată de alte elemente cu iz de farsă suprarealistă şi de o doză de umor. Din acest punct de vedere, Zeitgeist aminteşte de romanele lui Thomas Pynchon.

Pe ansamblu, experimentul slipstream al lui Bruce Sterling este unul reuşit şi agreabil. Cum în ultimul timp a început să se discute şi pe la noi despre slipstream, poate ar merita să parcurgeţi şi dumneavoastră Zeitgeist cînd veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bill Sienkiewicz, "Stray Toasters" (1988)

În aprilie 2009, prin amabilitatea domnişoarei şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din romanul grafic Watchmen de Alan Moore şi Dave Gibbons. Şi, dat fiind că domniile lor mi-au acordat o reducere de preţ, ce credeţi că am făcut?

Aţi ghicit.

Am mai cumpărat un roman grafic...

Probabil că fiecare amator de benzi desenate din lume are un album anume la care ţine în mod deosebit. Pentru mine, romanul grafic de suflet rămîne Elektra: Assassin de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz. Am parcurs de-a lungul timpului şi alte albume create de Frank Miller fie singur (seria Sin City), fie în colaborare cu alţi artişti grafici (Give Me Liberty, Hard Boiled, Ronin, The Dark Knight Returns, ca să dau numai cîteva exemple). Dar alte benzi desenate create de Bill Sienkiewicz nu mai văzusem de cincisprezece ani încoace.

Pînă cînd, în Librăria Engleză Anthony Frost, am găsit Stray Toasters, scris şi ilustrat de sus-numitul artist grafic. Am luat albumul şi l-am parcurs într-o singură zi.

Tulburător (dacă ar fi să îl caracterizez cu un singur cuvînt). Nu tulburător de frumos. Doar tulburător. Sau neliniştitor, dacă preferaţi. Creator de angoasă.

Stray Toasters îmbină o intrigă poliţistă, satira la adresa societăţii de consum, fantasticul şi arta grafică experimentală într-un mod menit să le provoace cititorilor coşmaruri. Pe scurt, un prăjitor de pîine care a dezvoltat o structură antropomorfă o ucide pe o soţie suburbană, îi încorporează fiul, apoi pleacă în căutarea unor mame adoptive (pe care, mai devreme sau mai tîrziu, va încerca să le ucidă). Pe urmele presupusului criminal în serie se află un psiholog criminalist, Egon Rustemagik, recent eliberat din ospiciu, alcoolic şi deprimat de pierderea soţiei. Intriga e complicată de faptul că amanta lui Rustemagik îi administrează şedinţe de dominaţie sadică unui procuror districtual, ceea ce îl împinge pe acesta din urmă să-l atace pe protagonist, dar şi de prezenţa în vacanţă pe Pămînt a unui demon din iad care le încurcă viaţa personajelor.

La fel ca în Elektra: Assassin, ba chiar în mai mare măsură, apare o diversitate de stiluri grafice însoţită de o diversitate de discursuri narative. Astfel, pe unele pagini cadrele amintesc de imagini TV de joasă rezoluţie, redate prin linii verzui, pe altele grafica este numai în alb şi negru, în unele imagini apar colaje de ţesături, iar în altele grila albă dintre cadre actionează precum rama unui geam şi taie în fragmente egale o singură pictură. Şi, cum Bill Sienkiewicz ţine să ne transmită numeroase mesaje la numeroase niveluri, uneori planşele pastişează stilul unor pictori celebri precum Gustav Klimt sau Pablo Picasso.

Diversitatea discursurilor narative este aproape la fel de mare si de derutantă. Fiecare dintre personajele principale are asociate o culoare pentru casetele de naraţiune, un tip de literă şi un cadru special. Astfel, casetele prăjitorului de pîine sînt cenuşii, cu litere imprimate parcă de o maşină de scris şi cu marginile adesea suprapuse, sugerînd o fugă de idei accentuată de fragmentaritatea discursului în sine, de erorile frecvente şi de zgomotele fără sens care apar la tot pasul. Casetele copilului răpit, în schimb, sînt galbene, scrise de mînă şi cu marginile neregulate, ca nişte bileţele rupte din filele unui caiet. Casetele naraţiunii lui Egon Rustemagik sînt cenuşii, cele ale amantei-psiholog sînt roz, în vreme ce ale savantului-ciborg Violet sînt galbene, cu cadre verzi, îngroşate.

Desigur, cireaşa de pe tortul narativ şi grafic o reprezintă povestea demonului aflat în vacanţă pe Pămînt - o serie de cărţi poştale adresate soţiei sale în care, pe lîngă întîmplările prin care trece, îi scrie despre chestiuni cum ar fi posibilitatea expedierii în iad a sufletelor avocaţilor prin Federal Express sau necesitatea ca odraslele să fie cuminţi şi să se spele în fiecare seară pe corniţe.

Fiecare dintre cele patru secţiuni ale romanului cuprinde un supliment final - reclame parodice la prăjitoarele de pîine ale unei companii fictive. De asemenea, romanul grafic mai conţine şi schiţe-concept, precum şi imagini color realizate de Bill Sienkiewicz de-a lungul timpului pe tema prăjitoarelor care au luat-o razna. Şi, pentru cititorii atenţi, apar semne că artistul începuse să lucreze la acest proiect încă din 1984.

Pe ansamblu, m-am bucurat să constat că Bill Sienkiewicz a evoluat ca artist şi că şi-a menţinut înaltele standarde grafice pe care le stabilise în Elektra: Assassin. De asemenea, am fost plăcut impresionat de modul în care a construit personajele, de verva naraţiunilor şi dialogurilor, precum şi de alternarea plină de suspans a planurilor acţiunii. În mod sigur, Stray Toasters nu este un roman grafic pe care cititorii să-l parcurgă cu zîmbetul pe buze sau pe care să-l ofere cadou unor minori. Dar nici nu este un album pe care cititorii să-l poata da uitării după lectură sau pe care să-l poată abandona pe banchetă în tren. Cum remarca Bruce Sterling despre un roman al său: "fragmente din el se rup în oameni şi rămîn înfipte în ei ani de-a rîndul". Probabil că nu am să redeschid Stray Toasters atît de des ca pe un album de Luis Royo, de Alphonse Mucha sau de Roger Dean - la urma urmei, este un roman grafic tulburător - dar sînt sigur că am să-l recitesc din cînd în cînd.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Cory Doctorow – "Someone Comes to Town, Someone Leaves Town" (2005)

În martie 2007, după ce citisem şi apreciasem cîteva cărţi bune de Cory Doctorow cum ar fi Eastern Standard Tribe (2004) sau Themepunks (2007), am început să parcurg cel mai masiv roman al său de pînă acum, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town. După patru luni (timp în care am terminat de citit alte şaptesprezece cărţi) am izbutit să-l duc la bun sfîrşit. N-a fost tocmai uşor. Să vedem de ce:

Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan. Una dintre ele (cel puţin) ar fi fost o carte pe gustul meu dacă n-ar fi împiedicat-o celelalte să se dezvolte.

Personajul principal (să-i spunem... Alan) construieşte un punct de acces wireless la Internet ca să poată naviga în reţea în timp ce serveşte masa la o terasă de lîngă locuinţa lui din Toronto. Numai că n-a solicitat permisiunea autorităţii radio canadiene.

Mai mult, descoperă că un punk anarhic, Kurt, a instalat deja cîteva asemenea puncte de acces (la fel de neautorizate) în piaţă şi doreşte să-şi extindă reţeaua, ParasiteNet, în întregul oraş. Pe de o parte, Kurt vrea să ofere acces wireless la Internet gratuit oricui. Pe de altă parte, i se pare o idee bună să spargă monopolul pe care companii uriaşe precum Bell Canada îl deţin asupra furnizării serviciilor de Internet.

Proiectul atrage personaje dintre cele mai diverse, începînd cu adolescenţi fără căpătîi şi terminînd cu un oficial de la Bell Canada, Lyman. Pe măsură ce se extinde, ParasiteNet se descentralizează, se asociază cu alte reţele asemănătoare şi dezvoltă un număr de aplicaţii noi şi interesante, după care...

După care constatăm că, în ciuda numărului mare de pagini din roman, firul acesta narativ rămîne nefinalizat. Pentru că Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan.

O asemenea carte ar fi putut să fie un fel de Portret al artistului din tinereţe la început de mileniu.

Personajul principal (să-i spunem... Adam) se mută în Toronto, umple o casă cu corpuri de bibliotecă şi cu cărţi şi, printre mici întîlniri ocazionale cu vecinii cei noi şi cu vechii membri ai familiei sale, se apucă de scris. Alcătuieşte fraze, apoi paragrafe, caută să închege o intrigă, după care...

După care constatăm că nici acest fir narativ nu duce nicăieri. Pentru că Someone Comes To Town... insistă să fie mai multe cărţi simultan.

O altă carte ar fi putut să fie un fel de fabulă suprarealistă, o poveste de iubire fantastică.

Personajul principal (să-i spunem... Albert) descoperă că vecina lui, Mimi, are aripi membranoase care tot cresc şi care periodic trebuie retezate. Cînd constată că prietenul lui Mimi, Krishna, o brutalizează, Albert o ajută să plece, o duce într-o excursie la munte, apoi între cei doi se ţese o idilă. După care...

După care idila nu se mai dezvoltă cine ştie ce. Pentru că Someone Comes to Town... vrea să fie prea multe cărţi simultan.

O altă carte (pe care aş fi preferat să n-o citesc) este horror – şi încă un horror deghizat în realism magic.

Personajul principal (să-i spunem... Arnold) constată că unul dintre fraţii săi, Dave, un psihopat pe care îl omorîse cu ani în urmă, a revenit printre cei vii şi îi ucide pe rînd pe ceilalţi membri ai familiei sale. Pe de o parte, romanul explorează amintirile lui Arnold din copilărie şi adolescenţă (tatăl lui e un munte, mama – o maşină de spălat, un frate vede viitorul, altul e o insulă, iar cei trei fraţi mai tineri intră unul în altul ca păpuşile Matrioşka). Pe de altă parte, episoadele din prezent sînt din ce în ce mai violente şi mai înspăimîntătoare. După care...

După care, în locul unei confruntări finale în care eroul să pună lucrurile la punct o dată pentru totdeauna cu un ţăruş şi un baros (sau ceva asemănător), ni se oferă un final în care Arnold pleacă împreună cu iubita sa şi îi lasă pe Dave (antagonistul psihopat) şi pe Billy (fratele aparent binevoitor, dar care se dovedeşte a fi fost aliat cu Dave) să se lupte în legea lor. Care dintre ei o fi învins în cele din urmă, romanul nu ne spune...

După care...

După care, cititorii bulversaţi de o carte al cărei protagonist e numit cînd Alan, cînd Albert, cînd Adam, al cărei antagonist se numeşte cînd Dave, cînd Drew, ale cărei fire narative sînt prea numeroase şi prea puţin dezvoltate, a cărei cronologie şchioapătă pe alocuri se întreabă dacă toate aceste elemente alcătuiesc un ansamblu coerent şi dacă semnifică ceva. Din fericire, vă puteţi face propria părere, întrucît, prin bunăvoinţa autorului, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town se găseşte integral (şi gratuit) pe pagina www.craphound.com/someone.

Pe de altă parte, ştiu sigur că, în ciuda acestui roman, Cory Doctorow e capabil să scrie cărţi clare, coerente şi captivante. A dovedit-o cu prisosinţă în Overclocked.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)