|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
my rating |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| 9734621637
| 9789734621637
| 9734621637
| 3.80
| 23,480
| Aug 24, 2001
| 2011
|
it was amazing
|
Dintr-un inexplicabil scepticism, am ținut mereu să stau departe de literatura contemporană, în parte pentru că nu-mi fusese dat să gust, cu foarte pu
Dintr-un inexplicabil scepticism, am ținut mereu să stau departe de literatura contemporană, în parte pentru că nu-mi fusese dat să gust, cu foarte puține excepții, ceva ce aș fi apreciat ca fiind de calitate, în parte pentru că subzistă în mine simțământul că numai moartea autorului poate desăvârși opera aia. Până și pe Eco -un geniu incontestabil în materie!- l-am devorat abia după ce a dat ortu' popii. Pudori de-astea... De vină e consoarta, pe care păcatul a împins-o să-și facă licența pe Houellebecq și care a insistat să-l iau în primire, fără putință de rezistență pentru mine. :) Într-un fel însă, literatura e indisolubil legată de problemele sociale ale epocii în care este creată. Nu ne putem ascunde la infinit în spatele unor critici punctuale, ca la Balzac, ori în "viața de șemineu" a romanelor lui Dekobra, Wallace & Co. Houellebecq pune însă în prim plan ceva ce occidentalilor le e greu să recunoască: septicemia ce a cuprins continentul, în căutarea unei anume identități, și care îl face pe europeanul nostru de azi un oblomovist care nu mai poate accede la niciun ideal colectiv. E o societate cuprinsă de egoism -asta observăm cu toții, în care valorile comune reprezintă simple mofturi în față instinctelor dezlănțuite. E tabloul pe care îl privim cu toții fără să găsim ceva stânjenitor în asta, întrucât un individ nu poate fi cuprins de rușine în fața unei așa numite valori morale atâta vreme cât fundamentele acestei valori sunt negate, iar elementele de referință din jurul său - deci ceilalți, niște ceilalți relativi- se complac și ei în această stare de lucruri. Voi fi, poate, acuzat de radicalism afirmând că apreciez net mai mult societatea interbelică, cu ideologiile ei acerbe (si, implicit, cu toată fervoarea aferentă), întrucât era un "spectacol" de o așa anvergură încât nu i te puteai sustrage, nu puteai să fugi, să fii neutru, pentru că frenezia te împingea, automat, într-o anumită tabără. Societatea de astăzi este o societate la antipodul tuturor timpurilor. :) Ne lipsesc sau ne sunt răstălmăcite concepte sociale fundamentale. Să piară lumea, dar mie să-mi fie bine! Jucăm acest spectacol sinistru mulțumiți fiind de micile noastre capricii cotidiene, de aprecieri de complezență, de filme porno sau de alte motorașe care ne fac să adormim mulțumiți. Protagonistul lui Houellebecq este un individ cinic lipsit de orice perspectivă. În fond, un băiat bun, merge la muncă, se uită la TV și trece și pe la curve, într-un ciclu repetitiv ce vine, parcă, să înfățișeze viața multora dintre europeni. Nimic nou sub soare, însă creierii noștri, bată-i vina, se prind de schema asta, după un interval de timp mai mult sau mai puțin îndelungat, și simt nevoia de ceva nou: caută o nouă sursă de căutare (da!) de identitate, în măsura în care suntem dispuși să facem concesii cu privire la capriciile noastre. Ori, epuizarea sensului trăind viață într-un anumit mod, mulțumitor până atunci, e ea însăși o sursă de schimbare. Acest lucru, cred, poate fi analogat de la marile traume -individuale sau colectivă deopotrivă- până la acțiunile noastre de zi cu zi. A devenit din ce în ce mai rar omul care este dispus să renunțe la propriile sale capricii în favoarea unui interes colectiv, s-o facă dezinteresat, fără să se folosească, să spunem, de mijlocirea unei funcții politice -argumentul cel mai des invocat! E ilustrativ Sacha Baron Cohen într-un film văzut recent și pe care îl apreciez că fiind unul dintre cele mai bune ale ultimilor 20 de ani: The trial of the Chicago 7. Este întrebat la un moment dat, cu privire la acuzația ce i se adusese cu privire la pretinderea unui sume de 100 de mii de coco pentru a opri o manifestație pe care el însuși o pornise: -Ai fi luat cei 100.000 de dolari? -Dacă i-aș fi luat? Da! Dacă aș fi împiedicat manifestația... nu știu ce să spun. -Atunci spune-mi care ar fi prețul pentru a renunța la ceea ce numești tu Revoluție? (privind în gol, dezinteresat)- ... viața mea! Replică lui Sacha Baron ilustrează tocmai interesul superior, care anulează instinctele (inclusiv frica de moarte). Și, în acest sens, mi se pare ilustrativ motto-ul lucrării lui Houellebecq, preluat din -ghici cine?!- Balzac: "Cu cât îi este mai josnică viața, cu atât ține omul la ea; viața lui e atunci un protest, o răzbunare de toate clipele". Mai mult decât atât, în romanul lui Houellebecq este ilustrat și simulacrul pudibund de care dăm dovadă. Știm cu toții că suntem niște perverși cvasiincurabili, fără să ne întrebăm prea mult de ce, și, cu toate acestea, condamnăm cu orice ocazie și având grijă să lăsăm impresia că reprezentăm un adevărat front, orice act de pervertire morală. E un cerc vicios: suntem și acuzăm! Sigur, autorul nu se da în lături nici de la anumite remarci mai acide, care "ne doare". De pildă, sunt de notat gândurile care sunt atribuite, în roman, unei anumite publicații, potrivit cu care bărbații occidentali au devenit niște "refugiați" în țările de mâna a treia, în căutarea, lato sensu, a plăcerilor sexuale, întrucât femeile occidentale sunt, cumva, intruzive sau selective. Iată, de pildă, un exemplu dat: orice anunț matrimonial cuprinde date fizice despre partenerul căutat, condiția socială, aptitudinile interumane. "Uitați-va în schimb la ce anume vor fetele de aici (n.n. Thailanda). Nimic mai simplu. Ele nu spun decât că ar vrea să se stabilească DEFINITIV cu un bărbat dispus să-și păstreze slujba și să fie un SOȚ și un TATĂ iubitor și înțelegător. Cu aceste calități nu ai convinge o fată din America." "... mulți bărbați se tem de femeile moderne. Tot ce își doresc e o femeie drăguță care să se ocupe de casă și de copii. Dorința asta, de fapt, nu a dispărut, dar în Occident le-a devenit imposibil să o mărturisească; de asta se însoară cu asiatice." Antiprogresist? Misogin? Da, dacă privim superficial. Dar, pentru a nu dezvălui din narațiune, e de amintit cazul soției lui Jean-Yves. În fapt, această este tema centrală a romanului, pe un background pesimist, backgroundul Europei aflate la mii de kilometri distanță. Se caută o identitate fără a se cunoaște premisele problemei și, într-o atare situație, salvarea, care nu e greu de zărit, apare ca o soluție, însă e una iluzorie. Descoperirea de către protagonist a unei occidentale dedicate e o salvare -și una individuală!- iluzorie: "Făcusem dragoste o mare parte a după-amiezii: îmbrățișați în pat, făceam pauze lungi. Apoi mă masturba sau mi-o sugea; începeam din nou s-o pătrund. De fiecare dată când mă atingea aveam o nouă erectie, ea rămânea umedă. De fapt, cred că este ceva ce caracterizează masculinitatea: dorința de dominație morală. Societatea occidentală nu mai permite însă, din factori pe care nu e necesar să îi prezum, manifestarea acestei porniri. :) E, dacă extrapolăm la un nivel colectiv, tot o căutare de identitate, ceva ce să ne mulțumească, dar și acest lucru trebuie privit tot la nivel colectiv: un bărbat în căutarea unei femei docile nu înseamnă absolut nimic. O Europa în disoluție, ei!, iată, această e o problema! Romanul se încheie tragic, dintr-o dublă perspectiva. În primul rând, protagonistului i se confirmă că plăcerea să nu era nimic altceva decât o clipă suspendată iluzorie, atunci când aceasta se spulberă ca urmare a unui atentat. Autorul tratează aici, foarte cinic, problema terorismului islamic, turat de motoarele fundamentalismului religios. "Problema musulmanilor, a spus el, era că Paradisul promis de Profet era deja pe pământ: existau locuri în lume unde fetele disponibile și senzuale dansau pentru plăcerile bărbaților, unde te puteai îmbată cu nectar ascultând o muzică celestă. Pe o rază de 500 de metri în jurul hotelului erau vreo douăzeci de asemenea locuri. În plus, ca să intri nu trebuia să îndeplinești cele șapte îndatoriri ale musulmanului, nici să duci războiul sfânt. Era suficient să plătești câțiva dolari. Iar că să devii conștient de toate acestea nici nu trebuia să călătorești; era suficient să ai o antena parabolică. Pentru el, nu mai încăpea nicio îndoială, sistemul musulman era condamnat: capitalismul va fi mai puternic. Deja, tinerii arabi nu mai visau decât bunuri și sex. Agresivitatea unora dintre ei nu era decât semnul unei invidii neputincioase...(...)". În al doilea rând, dincolo de o drama individuală, la Houellebecq problema capătă proporții colective. Dacă Miller și Bukowski își pierduseră pe deplin speranța în lumea în care trăiau, devenind ultimii cinci în modul de a fi, ignorând orice idee potențial salutară, fie și dacă se acceptă că această rămâne exclusiv la nivel ideatic, la Houellebecq se întrezărește, dincolo de pesimism, un regret care capătă proporții istorice. Dacă pentru Bukowski totul începea de la celebrul "Go fuck yourself!", fără să aibă însemnătate ceea ce era în spate, la Houellebecq totul se termină cu un gust amar, cu un regret inefabil și inexplicabil, pentru o Europa în agonie: "Voi rămâne până la capăt un copil al Europei, al grijii și al rușinii; nu am de lăsat niciun mesaj de speranță. Pentru Occident nu simt ură, ci doar un dispreț fără margini. Știu doar că toți, până la unul, puțim a egoism, a masochinism și a moarte. Am creat un sistem care a devenit pur și simplu irespirabil; și, pe deasupra, continuăm să-l exportăm." 8 noiembrie 2020 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Nov 02, 2020
|
Nov 08, 2020
|
Nov 02, 2020
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 4.25
| 777
| 1948
| 1982
|
it was amazing
|
"Lupta de clasă" ar fi fost un titlu la fel de potrivit pentru acest roman, care ar trebui să facă parte din programa obligatorie în școli. Sigur, not
"Lupta de clasă" ar fi fost un titlu la fel de potrivit pentru acest roman, care ar trebui să facă parte din programa obligatorie în școli. Sigur, notorietatea foarte scăzută a lui Zaharia Stancu de după Revoluție, scepticismul unor grupuri postdecembriste și fervoarea "anticomunistă" de după momentul 1989 fac ca acest lucru să nu se întâmple. Totuși, Desculții lui Zaharia Stancu reprezintă cel mai tradus roman al unui autor român. 36 de țări, 24 de limbi. Și sunt sigur că editurile de peste hotare nu au dat greș, în ciuda specificului mioritic al romanului. La urma urmei, toate popoarele au avut oropsiții lor... Romanul debutează cu o descriere prenatală a planului unde urmează să se desfășoare acțiunea, o tehnică literară inedită, care îl face pe cititor să trăiască istoria unei familii de țărani de pe malurile Dunării. Desculții sunt grosul poporului. Cartea este, de fapt, mai mult istorie decât beletristică. Este istoria celui mai numeros grup de români din perioada antebelică. Este istoria oropsiților din Vechiul Regat, o istorie a foamei, a suferinței și, totodată, o istorie pe care protagoniștii o trăiesc cu frunțile încruntate. Este, totodată, "o epopee a satului românesc", cu viața cotidiană a țăranilor, cu moravurile lor, cu dramele și cu bucuriile lor. Este un tablou de valori al oamenilor de bună credință. Este un crez social. Unul just. Este un roman autobiografic, toate elementele care îl descriu pe Darie, protagonistul Desculților, se pliază pe biografia lui Zaharia Stancu. Este un Bildungsroman. Inclusiv militantismul de stânga, fervoarea socialistă se întrezărește în sufletul protagonistului de la o vârstă fragedă. În roman?! În roman socialismul curge în fiecare frază. Arde ochii cititorului mult prea comod de după a două jumătate a secolului. Momentul culminant, momentul central, moment de un dramatism profund, este dat de descrierea amănunțită a răscoalei de la 1907. Foametea cronică a țăranilor, luxul boieresc, violența popilor și a autorităților locale din mediul rural împotriva desculților, abuzurile fățișe, crimele și desfrâul, toate acestea contribuie la acel moment unic în istoria de secol XX a țării noastre. Toate celălalte evenimente au fost, într-o mai mică sau mai mare măsură, orchestrate. Momentul 1907 este însă unul unic. Unul pur, nepângărit de mâna avidă a vreunui grup de capi revoluționari. Acesta a fost, probabil, unul dintre motivele pentru care răscoala a fost înăbușită într-o baie de sânge. Regele? Ei, regele... Nu mai pot să scriu, întrucât sunt neputincios în a spune suficiente cuvinte de laudă despre desculții lui Zaharia Stancu. Este însă un "must read" pentru literatură română. Se deduce, de exemplu, rațiunea prigonirii de către comuniștii de după 1948 a chiaburilor. Se înțelege rațiunea naționalizării tuturor proprietăților. Pentru că momentul 1907 din România a fost aidoma momentului 1917 din Rusia, numai că fără un Lenin și, deci, un moment eșuat la noi. :) "-Dar știu că toți chiaburii sunt zgârciți, numai că nu-și mănâncă din dos de zgârciți ce sunt... -E adevărat, Darie, de zgârciți, chiaburii sunt zgârciți, însă cu popa și cu biserica sunt darnici, ca să afle satul și să câștige fală. " "Pământ este și, totuși, pământ nu este. Sau nu e al cui îl stropește cu sudoarea." "Dacă n-ați secerat grâu, nu cunoașteți prețul pâinii, numai dulceața i-o cunoașteți." "-Dacă nu am știut termina cu boierii la 1907!.. S-ar fi schimbat multe atunci... -Pe aici a fost foc mare la 907, îngâna tata. Pe noi ne-au ținut trei luni închiși pe șlep, în mijlocul Dunării. Ne mâncau țânțarii, păduchii ploșnițele. Guzganii mai-mai să ne roadă ciolanele. Vai și amar. Unora, mai bolnăvicioși, începuse să le putrezească carnea pe unde fuseseră bătuți. Îi mâncau viermii de vii. Ne-au mai ținut și la pușcărie pe urmă. Ne-au batjocorit, ne-au purtat pe la judecați. Se cheamă că până la urmă tot ei ne-au iertat. Așa caută să ne împuieze capul prefectul. Nu aveau ce să ne ierte. Noi nu căzusem în greșeală. Ne căutăm dreptatea noastră, atâta tot. Dacă are cineva păcat -i-am spus atunci lui Drăculea- apoi nu noi îl avem. Păcatul îl aveți dumneavoastră. La dumneavoastră, la boieri, e biciul și puterea. Cu puterea statului ne țineți în robie, cu biciul ne loviți. Ne furați munca și ne lăsați muritori de foame. Apoi vorbiți de iertare..." 10+! Și dorința manifestă de a citi în integralitate opera acestui mare scriitor! ...more |
Notes are private!
|
1
|
Sep 16, 2019
|
Sep 24, 2019
|
Sep 16, 2019
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 039397166X
| 9780393971668
| 039397166X
| 3.85
| 60,996
| Mar 1835
| Dec 17, 1997
|
it was amazing
|
Poate cea mai emblematică scriere a tot ceea ce cuprinde balzacianismul, Moș Goriot este o operă care are drept personaj principal nu un sărman indivi
Poate cea mai emblematică scriere a tot ceea ce cuprinde balzacianismul, Moș Goriot este o operă care are drept personaj principal nu un sărman individ ca bătrânul Goriot și nici un student ale cărui călcâie ard pe jarul idealului ca Rastignac, ci însăși Parisul, cu mizerabila lui existență de la jumătatea secolului revoluțiilor. Moș Goriot este simbolul paternității, cupola paternă creionată cu nuanțe de absolut, individul care-și iubește fiicele în așa măsură încât -dacă atunci nu- cu siguranță astăzi ar fi catalogat drept senil. În ciuda titlului însă, nu el este personajul care se remarcă în opera, ci Rastignac, acel atât de candid tânăr, student la Drept, probabil personajul de inspirație pentru Călinescu, atunci când acesta a scris Enigma Otiliei, care face primii pași într-o societate pervertită de cele mai odioase moravuri. Sigur, mesajul autorului a avut însă o altă finalitate, de aceea și titlul. Paris, 1930. Jeg, sărăcie lucie și moarte nebăgată în seama de nimeni (sunt 100 de decese pe zi; ce s-ar întâmpla dacă ne-am apleca asupra tuturor, nu-i așa?!) pe de o parte. Lux, clevetiri, baluri, milioane de franci, aur și diamante, pe de altă parte. Iată portretul unei societăți aflate în agonie, portret care nu poate prevesti decât decesul ei. Cetățeanul Goriot, un ilustru produs al Revoluției, întrucâtva avar, dar având o cauza justificativă, spre deosebire de moșneagul Grandet, din alt mare roman al lui Balzac, are două fiice asupra cărora își revarsă toate simțămintele sale, toată averea și, în fine, ultima suflare a sa. Tânărul Rastignac, un personaj atât de romantic, picat -o, doamne!- parcă din greșeală într-un roman al lui Balzac, este martor la drama lui Goriot, un martor al cărui destin se încheagă cu cel al "victimei" într-o așa manieră încât decesul unuia simbolizează renașterea celuilalt. Dincolo de dragostea pe care a reușit Rastignac să mi-o inspire și prin care și-a câștigat profunda recunoștință a unui biet individ din prea bizarul secol XXI, un alt personaj romantic al romanului este și Vautrin, căruia, de altfel, Balzac i-a dedicat o piesă de teatru omonimă. Poate unul dintre cele mai ilustre personaje cărora Balzac le-a dat naștere, Vautrin, fost ocnaș evadat, înfruntă decadența Parisului în mod fățiș, se înfruptă din roadele necinstei tot pe față, iar limbajul sau este cât se poate de brutal în idee, fiind însă totodată foarte manierat în cuvinte (o combinație fascinantă, nu-i așa? numai un autor ca Dolega Mostowicz și-ar fi putut dedica întreaga-i viață să creeze un personaj ca Jamiol). El reprezintă, cum afirmă ilustrul Andre Breton într-un studiu dedicat exclusiv lui Balzac, "corupția nerușinată, sfruntată, față de cealaltă, care se ascunde, iar romanul lui Balzac este astfel făcut încât Vautrin revoltatul, Vautrin banditul pare un personaj simpatic între ațâți alți oameni corupți din burghezie sau din înalta societate". Fără doar și poate, o privire pe diagonală aruncată Mizerabililor lui Hugo aduce aminte de Vautrinul lui Balzac, care este perfect portretizat în personajul Jean Valjean al marelui romantic. Atât despre personaje, care mă fascinează cu precădere. Despre intrigă nu o să afirm nimic, lăsând neatinsă speranța potențialului cititor al lui Moș Goriot, și care în prealabil a citit aceste scurte rânduri, să descopere el însuși adevăratele unghere ale unei lumi muribunde pentru care nu mai există niciun leac și a cărei singură rațiune este aceea de a servi drept pildă generațiilor viitoare, nu-i așa? :) Un ultimul cuvânt pe care nu mă pot abține să nu-l exprim înainte de a încheia: mă gândeam dacă nu cumva pana realismului nu e cumva palma chiromanției. Și iată, dar, după aceste întâmplări... Iată, deci, după toate operele care au ridicat pe un vârf de băț tot jegul care zguduia Hexagonul, iată, așadar, cele mai romantice revoluții ale secolului. Și, până la următorul roman bun... TO THE HAPPY FEW! :) "Sunt oameni care se simt mai în largul lor în timpul unui duel în fața adversarului, gata să-i înfigă spada în inimă, decât înaintea unei femei care, după ce-și debitează toate elegiile vreme de două ceasuri, face pe moarta și cere sărutări." "Rastignac hotărî să lupte pe două metereze în același timp, să se întemeieze pe știință și pe iubire, să fie și savant, și om de lume. Era încă destul de copilăros. Aceste două lumi sunt niște asimptote, care nu se pot întâlni niciodată." "Orice blestemații ți se vor spune despre lumea bună, crede-le! Niciun juvenal n-ar putea să o zugrăvească în toată grozăvia care se ascunde sub aurul și pietrele scumpe care o acoperă." "Cu ochii ațintiți asupra gropii, Rastignac înmormânta în adâncul ei cea din urmă lacrimă a tinereții, o lacrimă smulsă din sfintele emoții ale unei inimi curate, una din acele lacrimi din care, din pământul unde cad, țâșnesc iarăși până în înaltul cerului." 7 iulie 2019. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 03, 2019
|
Jul 07, 2019
|
Jul 03, 2019
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 4.26
| 6,304,860
| Jul 11, 1960
| 1967
|
it was amazing
|
"Îmi închipui că și oamenii legii au fost cândva copii." Cu acest motto se deschide romanul scriitoarei nord-americane Harper (Nelle) Lee, ea însăși j
"Îmi închipui că și oamenii legii au fost cândva copii." Cu acest motto se deschide romanul scriitoarei nord-americane Harper (Nelle) Lee, ea însăși juristă și fiică a unui jurist. Frescă a societății, fostă confederată, cu faptele plasate în perioada interbelică, "... Să ucizi o pasăre cântătoare" descrie o lume sufocată de prejudecăți așa cum este ea văzută prin ochii unui copil, cu sufletul (încă) nepervertit de idei preconcepute și cu un simț imaculat al Solidarității, al Dreptății și al Adevărului. Poate deloc întâmplător, autoarea s-a născut în 1926 și și-a petrecut copilăria în orașul Monroeville din statul Alabama. Astfel, cititorul nu ar trebui să se mire dacă observă că acțiunea din roman are loc în orășelul Maycomb din statul Alabama, iar în anul 1935, când se petrec faptele, naratoarea are vârstă de... 9 ani. Este indiscutabil faptul că în roman sunt prezente elemente autobiografice, în caz contrar fiind imposibil pentru un individ neavizat să reușească să desăvârșească o asemenea frescă cu atâta acuratețe. Fără doar și poate că acest aspect constituie unul dintre pilonii care stau la temelia unui roman bun: deci nu e neapărat ideea transmisă, ci faptele descrise veridic, așa cum au fost ele. De pildă, în Notre-Dames de Paris, romanul lui Hugo, nu există note frapante, lucruri care dau de gândit (sau, cel puțin, ele nu ies în evidență), însă este descrisă cu o asemenea simplitate o anumită societate, cu toate năravurile ei, încât, citind, este inevitabil să te sustragi acelui climat social. Harper Lee reușește să facă acest lucru, care, în plus, este dublat și de o idee: prejudecata, care nu este tratată de o așa manieră încât cititorului să i se spună că aceasta denotă ceva rău. Cititorul doar deduce, trece faptele prin sita fină a emoțiilor și a rațiunii și, în acest fel, acestea i se întipăresc adânc în conștiință. Ia și te apucă, de pildă, să-i spui unui mioritic faptul că țiganii n-ar trebui discriminați. "Da, ba! Da!" o să-ți spună, în cel mai fericit caz și o să te ignore (în cazul mai puțin fericit...). Ia-l însă și fă-l părtaș la o nedreptate săvârșită împotriva unui țigan, iar, dacă el are un dram de conștiința, aceasta va începe să-l mustre. Aferim! Iată, deci, conștiința socială (!) care face dintr-un individ cu o mașină de scris un scriitor bun. Desigur, în Alabama nu este vorba despre țigani, ci despre oamenii de culoare (fiecare categorie de tâmpiți cu victimele ei...). Efectele Războiului de Secesiune încă nu încetaseră în perioada prohibiției și, după cum se știe, se mai resimt și astăzi (vezi The help, 2011). Conștiința scriitoarei, care a vorbit prin mașina de scris, este cel mai credibil martor al acelei epoci. Este dovada vie a faptului că prejudecățile nu pot fi schimbate prin legi și că -mai mult decât atât!- individul este mai degrabă înclinat să dea ascultare prejudecăților sale, în dauna și cu ignorarea legii. Lucrul acesta este monumental surprins de autoare în descrierea procesului lui Tim Robbinson de la curtea cu juri, proces în urmă căruia, deși nu numai că acuzația nu a fost dovedită "dincolo de orice îndoială rezonabilă", ci chiar nevinovăția a fost dovedită (într-o exprimare mai puțin juridică) fără niciun dubiu, inculpatul a fost condamnat la moarte "în virtutea" faptului că împotriva evidenței și a cuvântului său de "negru" stătea cuvântul unui "alb". Este un roman care descrie fapte ce frustrează, cu atât mai mult cu cât aceste fapte sunt descrise așa cum au fost ele percepute de ochii unui copil de 9 ani. Sunt fapte în față cărora, tremurând de nervi, cititorul se simte, totuși, neputincios. Limbajul autoarei este, de asemenea, unul autentic. În descrierea tuturor elementelor procesului se folosește o terminologie juridică adecvată (totuși, acceseibilă) și sunt surprinse în cel mai "avocățesc" mod cu putință detaliile cele mai subtile ale unei acuzații mincinoase. Titlul -"... Să ucizi o pasăre cântătoare"- este o adevărată metaforă. Deși sintagma este de facto întrebuințată cu privire la o pasăre, ea se adresează, după cum poate băga de seamă cititorul parcurgând romanul, oricărei ființe. *Întâmplare hazile* Am citit ediția din '67 de la Editura pentru Literatură Universală. La un moment dat, trecând de la pagina 192 la pagina 193, dau, încă din capul locului, de o serie de nume rusești și de o analiză artistică parcă scoasă dintr-o teză de doctorat. "Plm..." zic (deși continuarea frazei începute în 192 avea sens, întregită fiind cu primele cuvinte în 193; însă doar primele). Dar, na, au dat-o în gard băieții de la tehnoredactare și au inserat o bună bucată dintr-o altă lucrare. Am fost privat astfel de două capitole din roman, întrucât narațiunea nu a revenit pe făgașul ei firesc decât după vreo douăzeci de pagini. Mă îndoiesc însă de faptul că acestea erau de natură să-mi schimbe opinia despre carte. ^^ "Atticus mi-a spus să înlătur adjectivele și am să ajung astfel la miezul faptelor." "Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului." "-Înainte de a încheia, încă un lucru, domnilor. Thomas Jefferson a spus cândva că toți oamenii se nasc egali, maximă cu care yankeilor și moraliștilor departamentelor de la Washington le place să ne dea peste nas. Există la unii, în acest an de grație 1935, tendința de a folosi această frază în afară contextului ei, ca să se poată descurca datorită ei în toate împrejurările. Cel mai ridicol exemplu în acest sens ni-l oferă aceia care conduc învățământul public și care-i promovează pe proști și pe leneși deopotrivă cu cei sârguincioși, fiindcă toți oamenii s-au născut egali, va vor spune pilduitor educatorii, iar copiii rămași în urmă suferă de groaznice complexe de inferioritate. Noi știm însă că oamenii nu s-au născut egali în sensul pe care vor să-l acrediteze unii. Există oameni mai inteligenți decât alții, există oameni care au mai multe posibilități fiindcă s-au născut cu ele, există cucoane care fac prăjituri mai gustoase decât altele, pentru simplul motiv că unii sunt înzestrați din naștere cu talente care depășesc nivelul normal al majorității oamenilor. Există însă în această țară un anume fel în care toți oamenii se nasc -și rămân- egali, există o instituție umană care face din cel sărman egalul lui Rockfeller, din cel sărac cu duhul egalul unui Einstein, iar din neștiutorul de carte egalul oricărui președinte de colegiu. Această instituție este, domnilor, Curtea. Ea poate fi Curtea Supremă a Statelor Unite sau ultimul tribunal din țară, inclusiv această onorată Curte pe care o slujiți. Curtea își are cusururile ei, că orice instituție creată de om, dar în această țară, Curtea este marea nivelatoare, iar în față Curții toți oamenii s-au născut egali." Până la următorul roman bun... "to the happy few!" A. T. 20 februarie 2019. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Feb 20, 2019
|
Feb 20, 2019
|
Feb 20, 2019
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 3.50
| 28,408
| Oct 25, 2010
| 2013
|
it was amazing
|
Îmi pierdusem efectiv speranța în vitalitatea literaturii contemporane, până să dau de Umberto Eco. Omul acesta -dacă nu sunt prea necuviincios asimil
Îmi pierdusem efectiv speranța în vitalitatea literaturii contemporane, până să dau de Umberto Eco. Omul acesta -dacă nu sunt prea necuviincios asimilându-l acestei rase- reușește în mod inefabil să pipereze cultural o "ficțiune" istorică. Cine s-ar fi gândit (desigur, cine a putut, în primul rând) să cerceteze arhivele Vaticanului și să facă legătura dintre Froide (Freud), masonerie, catolicism, Comuna din Paris, Leo Taxil și Garibaldi? Trebuie să ai nu numai un fin spirit de observație, ci trebuie să manifești și un interes intens pentru tot ceea ce presupune noul în cunoaștere, cum se întâmplă nu numai în literatură, ca în toate artele, în general, ci în toate domeniile care lasă întredeschisă ușa semiobscurei camere a cunoașterii. Publicat în 2010, Cimitirul din Praga este ultimul roman al lui Eco. Acesta avea să se stingă șase ani mai târziu, scârbit parcă de o lume despre care spunea: "Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr." Sigur, din păcate, (odată atât de prestigiosul) premiu Nobel nu i-a fost acordat niciodată lui Eco. Chiar dacă publicarea romanului Numele Trandafirului a produs o adevărată frenezie în anii '80, societatea fiind înnebunită după "ficționalizarea" teoriei literare și a studiului biblic, juriul nu a avut o reacție pe măsură. La fel, nici în anii precedenți Cimitirul din Praga nu a fost creditat foarte serios de juriu. Se înțelege, erau mult prea preocupați de Bob Dylan sau Kazuo Isiguro. Căci, dacă un ochi atent se uită pe lista laureaților Nobel pentru literatură de după anii '80, nu o să remarce mare lucru (poate un Gunter Grass, pe alocuri) și, oricum ar fi și orice gusturi am avea, din punctul meu de vedere nici măcar nu există grad de comparație între creația lui Eco și figurile laureate. Dar s-o terminăm. Netezindu-și parcă pista de decolare din lumea asta atât de "mult iubita", Eco i-a lăsat drept moștenire o creație de o valoare inestimabilă. Ultimul său roman este o adevărată dramă istorică. Eco nu s-a mulțumit, precum Feuchtwanger sau Couperus, să descrie, mai mult sau mai puțin nuanțat, o serie de fapte istorice pe care să le condimenteze cu detalii mai puțin cunoscute, ci a mers până într-acolo încât a "motivat" rațiunea istorică a popoarelor europene. A descris lupta aprigă dusă de iezuiți împotriva progresului, a descris cauzele (oh!, atât de meschine!) care au dus la această lupta. A conturat rolul masoneriei în desăvârșirea celor atât de multe revoluții care au scindat popoarele europene în secolul al XIX-lea. Sigur, după cum însuși autorul mărturisește, Simonini, personajul principal, nu a existat ca atare, ci el reprezintă nucleul unor personaje care, cu destine separate, au clădit ceea ce avea să ducă la imperiul de cenușă pe care ni l-a înfățișat prima jumătate a secolului XX. Toate celelalte personaje, operele sau faptele lor, sunt însă atestate istoric, ceea ce oferă un puternic caracter verosimil celor descrise. Titlul este un laitmotiv care apare ca episod obsesiv în roman. Chestiunea evreiască, ce a dat atâta bătaie de cap intelectualilor secolului revoluțiilor, reprezintă, poate, elementul central al romanului și, de aici, și titlul. Conspirația iudaică universală a animat saloanele fandosite ale secolelor trecute și era în atenția tuturor guvernelor europene. Afacerea Dreyfus nu lipsește nici ea. Nici manifestul lui Zola și nici Protocoalele Înțelepților Sionului apărute în volumul lui Serghei Nilus, care l-a influențat în mod categoric pe Hitler, nu lipsesc. Mai mult decât atât: sunt justificate istoric! "Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă." "... cu toții erau convinși că în scurt timp aveau să-l spânzure pe ultimul preot cu mațele ultimului rege." "Da, domnule, eu cobor din maimuță. Însă dumneata, domnule, te urci la loc!" "Cineva a spus, exagerând poate, că din zece adepți ai unei asociații secrete, trei sunt turnători de-ai noștri, iartă-mi expresia, dar vulgul așa-i numește, șase sunt imbecili plini de credință, iar unul e un om primejdios." Aviz! "Să reușești să realizezi despotismul datorită sufragiului universal! Mizerabilul a realizat o lovitură de stat autoritar adresându-se poporului bou! Ne pune-n garda cu privire la cum va fi democrația de mâine." "Anumite știri explozive, dacă le dai dintr-odată, după prima impresie, lumea o să uite totul. E nevoie să le dai cu picătura și orice nouă știre va reaprinde și amintirea celei de dinainte." "Principala caracteristică a oamenilor este că-s gata să creadă orice. Altminteri cum ar fi putut Biserica să reziste timp de aproape două mii de ani fără credulitatea universală?" "Poate că (îndrăznește Naratorul) își scindase personalitatea tocmai că să-și creeze un interlocutor. Acum venise momentul să-și dea seama că celălalt nu există și că jurnalul este o convorbire solitară. Totuși, se obișnui cu această monotonie și hotărî să continue astfel. Nu înseamnă că se iubea în mod deosebit, dar antipatia pe care o simțea pentru ceilalți îl făcea să se suporte pe sine." Sigur, se prea poate ca toate acestea să nu fie decât un experiment al lui Eco. Un Eco, să spunem, care joacă rolul unui Leo Taxil, dar până la următorul roman bun... "to the happy few!" A.T. 9 ianuarie 2019 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Dec 2018
|
Jan 09, 2019
|
Jan 09, 2019
| ||||||||||||||||||
| 3.98
| 116,832
| Nov 01, 1962
| 1991
|
it was amazing
|
În 1970, cu ocazia decernării premiului Nobel, Soljenițîn spunea: "În lupta cu minciuna, fără excepție, arta a învins întotdeauna!" Nu-i lucru ușor -și În 1970, cu ocazia decernării premiului Nobel, Soljenițîn spunea: "În lupta cu minciuna, fără excepție, arta a învins întotdeauna!" Nu-i lucru ușor -și mulți dintre disidentii noștri o știu și ei- să îți iei inima în dinți și să portretizezi un regim politic totalitar, din chiar sânul acelui regim politic. E adevărat, când autorul publica romanul său de debut, O zi din viața lui Ivan Denisovici, în 1962, Stalin decedase, iar societatea sovietică devenea mai relaxată. Totuși, nici Malenkov și, după el, nici Hrușciov nu au lăsat frâiele să slăbească prea tare în toate domeniile de activitate. Și, după cum se știe, arta, orice formă ar căpăta ea, este domeniul predilect al cuțitelor totalitarismului. Tocmai de aceea, proletcultismul ocupă același loc de cinste în Uniunea Scriitorilor din URSS, iar vocile, pensulele, daltele sau clapele care nu trudeau îndeajuns în lupta pentru făurirea "omului nou" erau privite atent de ochiul ager al CCCP-ului. Este, de altfel, și cazul lui Soljenițîn. În 1962, Hrușciov, "consiliat" de vocile obediente din Uniunea Scriitorilor, a declanșat o campanie virulentă împotriva a tot ceea ce înseamnă abstracționism, pe motiv că acesta ar fi periclitat tot ceea ce înseamna arta sovietică. La Soljenițîn însă nu era nici pe departe vorba de abstracțiuni. La Soljenițîn e un realism pur. E realismul în toată splendoarea lui. E, se poate spune, un hiperrealism, deoarece aduce în fața bisturiului până și cele mai mici detalii pe care, citindu-le, observatorul rămâne, dacă nu cu gândul suspendat, cel puțin consternat. Lupta împotriva abstracționiștilor -care s-a manifestat și la noi, pe alocuri, împotriva lui Gellu Naum- nu era decât un banal pretext. Au început cu abstracționismul, dar e limpede că nu au avut în vedere decât realismul. Iar arta realistă e tot ceea ce trebuie să fie mai viguros într-o societate. Astfel îți poți da seama de cât de cangrenată este cenzura unui regim totalitar: lumea nu ar fi suferit schimbări majore dacă nu era Ceasul lui Dali (am dreptate?). Se poate spune însă același lucru despre fresca socială a Mizerabililor? Eu cred că nu. O zi din viața lui Ivan Denisovici este un roman pătruns de elemente autobiografice. Soljenițîn își luase opt ani (frumoși) în Gulag, deoarece, în timp ce era pe front, îi trimise o serie de scrisori unui prieten, scrisori în care îl critica pe Stalin. Această experiență l-a ajutat în definitivarea romanului de debut, cât și în desăvârșirea celei mai cunoscute opere ale sale, Arhipelagul Gulag (care, din pricina reacției pe care o crease în rândul "nomenclaturii" O zi din viața lui Ivan Denisovici, nu a mai apărut niciodată în mod oficial în URSS; asta nu înseamnă că nu existau tiraje mici, subversive). Orice cititor, fie el inițiat sau nu în studierea literaturii estului comunist, rămâne stupefiat în fața frescei uriașului lagăr sovietic pe care îl descrie Soljenițîn. Deținuților români le-ar trebui câte un exemplar din acest roman, să vadă domniile lor ce înseamnă încălcarea crasă a drepturilor omului. Lagărul sovietic e un uriaș joc psihologic. Inception, Fatal attraction sau Shutter Island ar fi mici copii. Deținuții sunt făcuți să-i stimeze mai mult pe gardieni decât pe colegii de breaslă, sunt făcuți să creadă că zeama de crupe e o mâncare aleasă, sunt făcuți să își dorească să se întoarcă singuri și nesiliți de nimeni în lagăr (lagărele erau amplasate astfel încât să trebuiască să mergi sute de kilometri până la o așezare respectabilă; și fă tu asta la -35 de grade), să muncească pentru clădirea "Orășelului socialist" pentru a primi o rație de 50g de pâine în plus. Cariera lui Soljenițîn ajunge la apogeu în 1970, când acestuia i se decernează Nobelul. La fel ca Pasternak, și acesta a fost forțat să refuze premiul, însă dacă Pasternak era prea legat de glia rusească, Soljenițîn a acceptat Nobelul și, implicit, și exilul. A fost, poate, cea mai grea palmă dată mișeilor proletcultisti din Uniunea Scriitorilor. Criticii vestici sunt aproape unanimi în ceea ce privește calificarea influenței lui Soljenițîn asupra percepției politice din Occident. După 1970 partidele comuniste din vest au început să scadă în sondaje, deoarece se devoalau cele mai odioase asemănări între hitlerism și stalinism. Prin Soljenițîn, printre alții, s-a ajuns la o concluzie tranșantă: crimele stalinismului nu au fost opera exclusivă a lui Stalin. Un singur om nu poate, cu propria-i mâna, să comită atâtea crime. Întreaga societate sovietică a fost complice, de la înalții demnitari de partid până la milițienii din văgăunile din Siberia. Dezastrul nu e opera lui Stalin, deși el este principalul responsabil, ci opera întregului sistem pe care acesta în crease. "to the happy few!" A. T. 12 decembrie 2018 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Dec 06, 2018
|
Dec 12, 2018
|
Dec 12, 2018
| ||||||||||||||||||
| 9734661795
| 9789734661794
| 9734661795
| 4.34
| 180,481
| 1965
| Jul 2016
|
it was amazing
|
"Stoner" este o evadare imaginară cu efect direct asupra planului senzorial al cititorului, o "ciuleandră" a zbuciumului interior al intelectualului p
"Stoner" este o evadare imaginară cu efect direct asupra planului senzorial al cititorului, o "ciuleandră" a zbuciumului interior al intelectualului pasiv, un imn al "împietririi" și apoi al purificării. Este, într-o mai mică sau mai mare măsură, o oglindă a fiecăruia dintre noi: iată magia originală a lui John Williams. Viața unui universitar american ar părea, din îndepărtatul Est, una încețoșată în pragmatism, în imediatul vieții cotidiene. Tindem oricum să acordăm varii semnificații tuturor lucrurilor. Cu greu ne putem abține, astfel încât să protejăm îndatorirea morală de a fi rezervați. Cu greu ne putem împotrivi procesării "judecăților de valoare"... Dar, în fapt, ne-am blama unii pe alții. Totuși, parcă astfel dăm puțin colorit vieții, nu-i așa? Este exact intenția lui John Williams: aceea de a privi dincolo de forma lucrurilor, de a diseca scoarța și de a atinge, indirect, prin mijlocirea filelor cărții, magma clocotindă care face să se ramifice puietul aparenței. Stoner este, cum am spus, o oglindă a fiecăruia dintre noi. Această afirmație poate fi privită atât în sens larg, cât și în sens restrâns. În sens restrâns, pentru că am impresia că nu greșesc atunci când simt că prin ceea ce scriu mă adresez cititorilor împătimiți (dacă nu, iar tu ai ajuns până aici, înseamnă că scriu bine). În sens larg pentru că, înainte de a fi un intelectual care nu are pretenția de a se cataloga ca atare, Stoner este om, în accepțiunea firească a termenului, fără niciun fel de conotații. Romanul exprimă deci -să ajung unde voiam să ajung- destinul multor cititori: "Nu avea niciun prieten și pentru prima dată în viață și-a dat seama cât e de singur." Pasaje de inspirație pentru "Cercul poeților dispăruți" (1989): "Adevărul. Binele. Frumosul. Sunt la o aruncătură de băț; sunt în următoarea carte, cea pe care n-ai citit-o încă, sau în următorul raft, cel la care n-ai ajuns". Replici subtile ("Deși ești în stare să fii ticălos, nu ești atât de lipsit de suflet încât să fii și consecvent în ticăloșia ta"). Iubiri pătimașe ("Dar ochii ei l-au prins și nu i-au mai dat drumul"). Trăiri de geniu ("Ignorând modelele sau cutumele, abordau studiul așa cum visase Stoner dintotdeauna: ca și cum studiul era viața însăși, nu doar un mijloc de a atinge un scop"). Totul, totul, totul! Până la epuizarea întregului, când nu mai rămâne nimic afară de o umbră abia întrezărită undeva într-un cimitir de care nu-și mai amintește nimeni... :) ...more |
Notes are private!
|
1
|
Oct 07, 2018
|
Oct 12, 2018
|
Oct 07, 2018
|
Mass Market Paperback
| ||||||||||||||
| 9734622757
| 9789734622757
| 9734622757
| 3.67
| 36
| 2011
| 2011
|
it was amazing
|
Mărturisirile lui Norman Manea ilustrează monumental strania ispravă a comunismului românesc. Este sufletului unui intelectual, ajuns cinic la bătrâne
Mărturisirile lui Norman Manea ilustrează monumental strania ispravă a comunismului românesc. Este sufletului unui intelectual, ajuns cinic la bătrânețe, care a trecut prin trei regimuri total diferite: lagărele naziste, "comunismul" românesc și "democrația" americană. Este o experiență pe cât de fascinantă pentru cititor, pe atât de chinuitoare pentru povestitor. E o ciocnire a memoriilor comparabilă cu impactul celor două bombe atomice (dacă mi se permite cinismul și mie). Interviul prinde, deoarece introduce cititorul într-o lume care i se pare himerică, aceea a lagărelor naziste. Se vorbește apoi despre poporul iudeu și despre tânărul stat întemeiat în acest sens. Se vorbește despre tătuca Stalin, despre Ana Pauker (care n-a fost tocmai ce știm noi) și despre procesele din anii '50. Se vorbește, în fine, și despre carențele imperiului american, iar în acest sens se face și o remarcă memorabilă: "În America, vezi că tot ceea ce au spus comuniștii despre capitaliști este adevărat, la fel cum și tot ceea ce spun capitaliștii despre comunism este adevărat." Sunt idei fascinante, pe care cu greu ai putea să le dibuiești cu mintea ta. De pildă, fie și doar dialectic, cine și-ar fi pus problema ca Holocaustul să nu fi fost cumva potențat, să nu fi fost un "monopol al suferinței" pentru a acoperi mediatic crimele asupra amerindienlor, de pildă? Dacă ești întreg la minte (adică dacă nu ești vreo lepra neonazistă), nu prea te gândești la asta când te trezești dimineața. "Mulți români sunt astăzi anticomuniști vehemenți, dar anticomunismul lor, pare, deseori, nu atât o opțiune pentru democrație, cât un nou oportunism sau o variațiune actualizată a vechiului naționalism. Este ușor să fii astăzi anticomunist, și foarte folositor." "Când am sosit în America, m-am uitat la televizor la știri și am aflat că în Washington, la câteva străzi distanță de unde locuiam, un câine fusese călcat de o mașina. Proprietarii câinelui erau distruși, plângeau în hohote. Au venit și vecinii să îi consoleze. Drăguț, bine, frumos. Dar asta o fi cea mai importantă știre a zilei? Un câine a fost călcat de mașina și era știrea repetată a zilei. Mult timp m-am uitat la aceste știri americane, foarte îndreptate spre cotidianul imediat și spre domestic, suficiente sieși, provinciale, și m-am gândit că poate așa ar trebui să fie, poate așa e omenește. Dar schimbând canalul la BBC sau la știrile franțuzești, vezi că în lume să mai întâmplă și alte lucruri de interes, deloc minore." "În timpul lui Ceaușescu a existat și o grupare anticomunistă de stânga. Pentru România era foarte neobișnuit, aproape bizar, pentru că nu a existat o tradiție de stânga foarte puternică. Aktionsgruppe Banat era alcătuită din tineri intelectuali de stânga, etnici germani care criticau dictatura românească din perspectiva marxistă. Pentru guvernul român, ei erau și mai periculoși decât opoziția de dreapta." ...more |
Notes are private!
|
1
|
Aug 25, 2018
|
Sep 02, 2018
|
Aug 25, 2018
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 4.13
| 24,869
| Apr 15, 1919
| 1971
|
it was amazing
|
Publicat acum aproape o sută de ani, în 1919, romanul lui Somerset Maugham dorește să prezinte viața pictorului postimpresionist Paul Gauguin, cu toat
Publicat acum aproape o sută de ani, în 1919, romanul lui Somerset Maugham dorește să prezinte viața pictorului postimpresionist Paul Gauguin, cu toată mizeria și extravaganța ei. Masca după care este ascuns Gauguin este dată de un anumit Charles Strickland, produs exclusiv al imaginației autorului, caracter de sorginte londoneză. De fapt, nu este deloc așa, dat fiind că lui Gauguin nu i se pot găsi origini anglo-saxone. De aici se poate desprinde, dintru început, o remarcă, și anume aceea că Strickland este un hibrid între Gauguin și Somerset Maugham, romanului putând să-i fie atribuite elemente biografice, dualitatea Londra-Paris existând doar pentru Maugham, nu și pentru Gauguin, pe care nu și l-ar putea imagina nimeni “înzestrat” cu sobrietatea britanică. Cei doi au însă ceva în comun: pornirea spre răzvrătire. În cazul amândurora însă aceasta are un caracter anapoda, pentru că Gauguin este indignat de tot jegul convențional al societății pariziene (deci wow!, dacă și Parisul, cu toți “paria” lui, era convențional) -deci tot!, iar Maugham, la fel, pleacă “în lume” fără niciun scop determinat, fiind doar plictisit de “orânduirea” fără de căpătâi a universului său autohton. Fără doar și poate, autorul a avut nevoie de un climat lăuntric propice pentru a începe și, respectiv, a sfârși, acest roman, climat dat de similitudinea trăirilor sale cu cele pe care a reușit să le deceleze în biografia confratelui sau. Așa fiind, romanul ilustrează momentele definitorii din viața pictorului, toată narațiunea fiind construită pe scheletul umilei sale biografii (de la 1919), însă nu este mai puțin adevărat că “necunoscute sunt căile Domnului” și că motivația actelor întreprinse de artist a fost uneori apreciată discreționar de către autor (de pilda, deși și-a părăsit inopinat soția dintr-o căsnicie liniștită -element incontestabil- Gauguin nu a rupt niciodată legăturile cu familia sa, lucru pe care, în schimb, Maugham îl afirmă cu tărie și îl ilustrează monumental). Totuși, autorului nu i se poate reproșa nimic, deoarece el nu a afirmat niciodată că romanul ar fi o biografie a lui Gauguin (rol asumat de critică). În viziunea autorului, romanul este o reprezentare a condiției artistului modern. Și atât! Premisele acesteia, da!, sunt constituite de viața mai mult decât exuberantă a lui Gauguin (asemănările dintre Strickland și Gauguin sunt mult prea evidente) , însă paginile sale sunt “înzorzonate” astfel încât să redea imaginea ideală a artistului de geniu. Altfel spus, avându-l ca model pe Alexandru, Maugham l-a creat pe Diogene. Da, este nu foarte lesne de decelat motivul care l-a determinat de Gauguin ca, la o vârstă înaintată, când alții asemenea lui își luau rămas bun de la lumea mondenă, să își părăsească intempestiv familia, să o lase fără un șfanț și să dea curs pasiunii pe care, deși o avea din copilărie, a reprimat-o copios o lungă perioadă de timp. Pare cel puțin surprinzător -în fapt, un act de demență, ar spune unii!- pentru omul “cuminte” al zilelor noastre să ia o asemenea decizie. Nimeni nu poate nega că suntem de o conventionalitate crasă, noi, ăștia de azi (da, “bună ziua!” și vouă; e poate cel mai subtil exemplu) și privim cu scepticism orice act de “devianță”, fără a-i căuta o veritabilă motivație, și tocmai asta ne face să ducem lipsă de genii, pentru că le gâtuim din fașă. În viața lui Gauguin, ca în paginile romanului de altfel, este ilustrată o condiție sine qua non a artistului de geniu: nevoia chinuitoare de a evada din viața burgheză (sau, dacă termenul este prea incisiv, aducând aminte de o ideologie pe care, deși o cunoaștem doar superficial, ținem cu tot dinadinsul să facem pipi, ca niște ignoranți, hai să o numim viață convențională). Marele merit al romanului este acela de a fi evidențiat, într-o manieră subtilă, incompatibilitatea dintre artă și conventionalism. În paginile cărții însă, această discrepanță nu îmbracă forme militante, ci se definește printr-o izolare totală a artistului. O minte mai critică ar putea acuza ideea de lașitate. De ce nu?! trebuie să fim deschiși. Însă trebuie remarcat că nu întotdeauna atunci când fugim de jeg o facem din lașitate. Uneori o facem din milă, alteori din lipsă de vlagă și, nu în ultimul rând, o facem pentru că știm dintru început că toată tărășenia este sortită eșecului. Într-adevăr, această este excepția, dar să nu uităm că vorbim de artișți de geniu (și nu de filistinii de azi care, sub pretextul protecției acurateței “artei” lor, neagă realismul!!!). Despre Gauguin s-a scris mult, în special după moartea sa (nu, nu a murit de lepra, cum se ilustrează în roman), însă tot se ridică întrebarea: cine a fost cu adevărat Gauguin, omul? Dacă-i ascultăm pe istoricii artei, aceștia ne vor vorbim despre coloritul operei sale, despre caracterul exotic al formelor ori despre înclinația spre un anumit fel de peisaje. Cred însă că veritabilul portret al artistului nu se poate contura , fie și lapidar, decât prin contact cu opera sa. Adică… oamenii vorbesc mult despre oameni, în special despre alții. Rarele momente în care vorbesc despre ei sunt însă definitorii pentru caracterizarea lor, indiferent de ce spun (când Ludovic al XIV-lea a spus că “Statul sunt eu!” a făcut o veritabilă caracterizare, chiar dacă din asta nu se poate desprinde faptul că el era statul, ci mai degrabă că era un bou). Așa fiind, în una din puținele sale mărturisiri rămase, Gauguin afirmă: “Am cunoscut mizeria extremă, adică foamea și toate celelalte. Asta nu înseamnă nimic sau aproape nimic. Te obișnuieșți și, cu ajutorul voinței, isprăvești prin a râde de ele. Dar cel mai groaznic este să fii împiedicat de a lucra, de a-ti dezvoltă facilitățile intelectuale. Este drept că suferința ascute geniul. Dar prea multă suferință nu-i bună, căci te ucide.” Altădată, a afirmat că “în artă nu există decât revoluționari și plagiatori”, iar al a luptat, cu prețul ponegririi, să fie un revoluționar. Ceea ce l-a caracterizat în mod definitoriu pe Gauguin este, pare-mi-se, afirmația sa incisivă: “Opera unui om înseamnă explicația acestuia”. Într-adevăr, în această ordine de idei, Gauguin a adus nou în pictură nu coloritul unor teritorii exotice (cu siguranță că au făcut-o mulți alții înaintea lui), ci o viziune despre lume, în care europocentrismul era redus la tăcere de “sălbăticia” omului în condiția lui naturală (de care era obsedat Rousseau), om care nu putea fi studiat decât în teritoriile semi-virgine unde Gauguin a înțeles să-și petreacă sfârșitul. Este, deci, o convingere. Extravagantă ar spune unii, cel puțin ciudată ar spune alții. Cert este că a fost, iar ceea ce contează, în fine, este faptul că Gauguin a rămas viu -sau “a înviat”, dat fiind că a fost repudiat de contemporanii săi- în conștiința colectivă a umanității, în broșură atât de subțire a oamenilor de geniu. “N-am nevoie de dragoste. N-am timp de așa ceva. Dragostea-i o slăbiciune. sunt bărbat și câteodată îmi trebuie o femeie. După ce mi-am satisfăcut pofta sunt gata să mă ocup de alte lucruri. Nu-mi pot stăpâni dorințele, dar le urăsc; îmi încătușează spiritul. De abia aștept să vină timpul când voi fi scăpat de orice pornire trupească și mă voi putea dedică fără stavilă operei mele. Femeile au atribuit dragostei o importanță ridicolă, pentru că nu sunt bune de altceva și vor să ne convingă că amorul este totul în viață. În realitate, nu-i decât o parte neînsemnată. Înțeleg poftă sexuală. Asta-i ceva normal și sănătos. Dragostea însă este o boală. Pretențiile femeilor de a fi camarade, asociate și tovarășe de preocupări ale bărbatului mă irită.” “Niciun creator nu poate produce o operă, cât de neînsemnată, fără să dezvăluie unui ochi pătrunzător cele mai profunde taine ale sufletului.” A.T. 6 iulie 2018 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jun 30, 2018
|
Jul 06, 2018
|
Jun 30, 2018
| ||||||||||||||||||
| 4.08
| 472,866
| 1928
| 1992
|
it was amazing
|
Au trecut trei luni încheiate de când notam ultima carte citită cu 10+. E mult (timp), iar exigența mea a rămas aceeași, respectiv ca beletristica să t Au trecut trei luni încheiate de când notam ultima carte citită cu 10+. E mult (timp), iar exigența mea a rămas aceeași, respectiv ca beletristica să te pătrundă până în măduva oaselor. Să îți lovească în plin ideologia sau să-ți dea peste cap tot sistemul emotiv. "Și... cititul asta, la ce te ajută?", că tot am văzut niște secvențe din Moromeții II, care urmează să apară. La asta... Restul, cu oratorie, retorică, gramatică și altele e o poveste faină de scris în eseul argumentativ la bac. Dar atât, deoarece orice carte o face, dacă tehnoredactorii nu-s de-a dreptul boi, cum se întâmplă pe la case mari... Eu unul nu pot afirma cu tărie că sunt un cunoscător modest al literaturii de război. În fapt, dacă stau să mă gândesc, toate cărțile pe care le-am citit pe marginea subiectului pot fi numărate pe degete. A fost Gestapo, a lui Hassel; Unde se avânta vulturii, de MacLean; ceva pasaje din Ultima noapte, dar m-a interesat mai mult "psihologia dragostei" și, în fine, câteva romane de-astea de duzină de le găseșți prin gară când pleci cu trenul și ești atât de iresponsabil încât nu ți-ai luat nimic de citit. Dar adevărata artă nu stă în asta... în Gestapo, Hassel e cinic, neavând spirit critic. La MacLean e o acțiune demnă de toată admirația, cu spioni și băieți șmecheri, dar atât. În ultima noapte, dacă nu ar fi fost monologul lui Gheorghidiu din prima parte, nimeni nu ar fi știut despre romanul ăla. Exemplele pot continua la nesfârșit. La Remarque însă e totul diferit. E sublim. E idee. E simțământ. E metaforă. Diametrul obuzelor și "superbitatea" mitralierelor despre care scriu unii vor deveni desuete, însă condamnarea tacită a războiului niciodată. "Cartea aceasta nu vrea să fie nici act de acuzare, nici profesiune de credință (n.n. Nota bene!). Reprezintă doar încercarea de a relata despre o generație care, chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta". De altfel, nici nu cred că sunt necesare cuvinte suplimentare. "Cu ochii noștri tineri, larg deschiși, vedeam că noțiunea clasică de patrie, inoculată de profesorii noștri, se manifestă aici, pentru moment, în renunțarea la personalitate, într-o manieră pe care nu am fi impus-o niciodată nici slugilor cele mai umile. Salutul, poziția de drepți, marșul de defilare (...). Concepusem cu totul altfel misiunea noastră și descopeream că eram dresați pentru eroism ca niște cai de circ." "Kropp, în schimb, e un gânditor. Propune ca viitoarele declarații de război să fie un fel de serbări populare cu bilete de intrare și cu muzică, ca la luptele cu tauri. În arena s-ar întrece miniștrii și generalii celor două țări dușmane, îmbrăcați în chilorti de baie și înarmați cu reteveie. Și învingătoare ar fi țara celor rămași în viață. Așa ar fi mult mai simplu și mai eficace decât acum, când nu luptă cine ar trebui de fapt." "Bombardamentele au încetat. Cimitirul e o ruină. Sicrie și cadavre zac împrăștiate. Morții au mai fost omorâți odată." "Nu facem asta pentru că avem umor, ci avem umor pentru că altfel ne-am curăţa. Ne dăm seama că urciorul nu va mai merge mult la apă, şi de aceea umorul e în fiecare lună mai muşcător. Iar eu mai ştiu că, atâta vreme cât ne vom afla în război, tot ce se duce la fund în noi, ca nişte pietroaie, se va trezi după război, şi abia atunci va începe răfuiala pe viaţă şi pe moarte. Zilele, săptămânile, anii de aici se vor întoarce cândva, şi camarazii noştri morţi se vor scula atunci din morminte şi vor mărşălui alături de noi; capetele ne vor fi limpezi, vom avea o ţinută, şi astfel vom păşi înainte, cu camarazii morţi lângă noi, cu anii de front îndărătul nostru: împotriva cui, împotriva cui?" Ceva ce mi-a adus aminte de The deer hunter: "Altfel mi-am închipuit concediul. Acum un an, a şi fost altfel. Probabil că eu m-am schimbat de atunci. Între azi şi anul trecut e o prăpastie. Anul trecut nu cunoscusem încă războiul, fusesem în sectoare mai liniştite. Astăzi bag de seamă că, fără să ştiu, mi s-a scâlciat sufletul. Nu-mi mai găsesc loc aici; e o lume străină. Unii întreabă, alţii nu întreabă, şi acestora li se citeşte pe faţă că sunt mândri de atitudinea lor; ba uneori spun chiar, cu aerul lor de oameni înţelegători, că nu se poate vorbi despre asemenea lucruri. Şi sunt foarte încrezuţi pe chestia asta." — E de-a dreptul caraghios când stai să te gândeşti, continuă Kropp. Noi suntem aici ca să ne apărăm patria. Dar şi franţujii sunt aici ca să-şi apere patria. Atunci cine are dreptate? — Poate că şi unii şi alţii, răspund eu, fără însă să cred ceea ce spun. — O fi, grăieşte Albert — şi-i citesc pe faţă că vrea să mă încolţească — dar profesorii şi pastorii şi ziarele noastre declară că numai noi avem dreptate, şi sper că aşa este; însă profesorii şi pastorii şi ziarele franceze susţin la fel că numai ei au dreptate — atunci cum devine cazul? — Asta nu ştiu, răspund. În tot cazul e război, şi pe zi ce trece intră tot mai multe ţări în el. Tjaden se întoarce. E tot agitat şi se amestecă imediat în vorbă, întrebând cum se naşte un război. — De obicei — ripostează Albert cu oarecare superioritate — atunci când o ţară aduce o ofensă altei ţări. Dar Tjaden se preface tare de cap: — O ţară? Asta nu înţeleg. Un munte din Germania nu poate supăra un munte din Franţa. Şi nici un fluviu sau o pădure sau un lan de grâu. — Eşti nerod sau numai faci pe prostul? mârâie Kropp. Nu asta am vrut să spun. Un popor jigneşte alt popor... — Atunci eu n-am ce căuta aici, ripostează Tjaden. Eu nu mă simt jignit. — Mai stă omul să-ţi explice ţie ceva! izbucneşte Albert supărat. Nu părerea ta, ţărănoiule, are vreo importanţă în chestia asta. — Dar bine, omule, ceea ce interesează e poporul în totalitatea lui, adică statul! exclamă Müller. — Statul! Statul! face Tjaden, pocnind mucalit din degete. Jandarmi, poliţie, biruri — ăsta e statul vostru. Dacă despre el vrei să vorbeşti, foarte mulţumesc. — Aici ai nimerit-o, încuviinţează Kat. Pentru întâia oară ai spus şi tu ceva adevărat, Tjaden. Între stat şi patrie este într-adevăr o deosebire. — Dar patria şi statul sunt unul şi acelaşi lucru, precizează Kat. Patrie fără stat nu există. — Exact, dar ia gândeşte-te că noi, aproape toţi, suntem oameni simpli. Iar în Franţa, aşijderea, cei mai mulţi sunt tot muncitori, meşteşugari sau mici slujbaşi. Atunci de ce un lăcătuş sau un ciubotar francez să vrea să ne atace pe noi? Nu — treaba asta o fac numai cârmuitorii. Eu unul nu văzusem nici pui de franţuz până n-am venit aici, şi sunt sigur că cei mai mulţi franţuji se găsesc în aceeaşi situaţie. Ba sunt tot atât de puţin întrebaţi ca şi noi. — Atunci de ce naiba o fi război? se miră Tjaden. Kat dă din umeri: — Or fi existând şi oameni cărora războiul le foloseşte. — Eu unul nu sunt dintre aceia, rânjeşte Tjaden. — Tu nu, bineînţeles, şi nici unul dintre noi cei de-aici. — Atunci cine? insistă Tjaden. Nici împăratului nu-i foloseşte războiul. Are doar tot ce-i trebuie. — Nu spune asta, întâmpină Kat. Are ce-i trebuie, dar un război n-a avut până acum. Şi oricare împărat mai mare are nevoie de cel puţin un război, căci altfel nu ajunge vestit. Răsfoieşte cărţile tale de şcoală. — Datorită războaielor devin celebri şi generalii, se amestecă Detering. — Chiar mai celebri decât împăraţii, întăreşte Kat. — Cu siguranţă că îndărătul lor sunt alţii — oameni care câştigă de pe urma războaielor, mormăie Detering. — Eu cred că-i mai degrabă un fel de febră, zice Albert. Nimeni nu vrea război şi totuşi, deodată, izbucneşte. Noi nu l-am vrut, ceilalţi susţin acelaşi lucru — şi cu toate astea o jumătate de omenire e încleştată în război. — Dincolo se minte însă mai mult decât la noi, ripostez eu. Aduceţi-vă aminte de foile volante ale prizonierilor, în care se spunea despre noi că mâncăm copii belgieni. Pe ăi care scriu astfel de lucruri ar trebui să-i spânzure. Ei sunt adevăraţii vinovaţi. Müller se ridică: — Oricum, mai bine că războiul e aici şi nu în Germania. Uitaţi-vă numai la câmpurile astea pline de pâlnii. — Ce-i drept e drept, admite până şi Tjaden. Dar şi mai bine ar fi să nici nu existe război. Și privind resemnat tragedia tragediilor, cu milioanele sale de morți și răniți, cu schimbarea la față a Europei, autorul conchide: NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST. ...more |
Notes are private!
|
1
|
May 22, 2018
|
May 25, 2018
|
May 22, 2018
| ||||||||||||||||||
| 9734627872
| 9789734627875
| 9734627872
| 4.30
| 54,062
| 1872
| 2012
|
it was amazing
|
Acest roman s-ar fi putut la fel de lesne numi "La originile SOCIALISMULUI". Conceptul nu trebuie interpretat însă în sens ideologic (originile sale a
Acest roman s-ar fi putut la fel de lesne numi "La originile SOCIALISMULUI". Conceptul nu trebuie interpretat însă în sens ideologic (originile sale ar putea fi dibuite chiar în Grecia antică: Pericle, de pildă, chiar de nu își sistematizează crezul, transpune, prin politicile sale, premisele fundamentale ale socialismului), ci strict istoric. Nici dracu' nu știe când a fost înființată prima Internațională. Datele istorice nu interesează, deoarece la început aceasta s-a confundat cu un nucleu compact format din câteva persoane cu o viziune mai "progresistă". Cert este că la 1848, anul care a adus atât de multe schimbări în Europa, existau deja mai multe grupuri care militau pentru "cauza comună". Așa fiind, la 1872, când Dostoievski publica Demonii, avea toată lumea cunoștință de așa-numitele "grupuri de câte 5", organizate în structură piramidală (ca organizațiile teroriste de azi - a se vedea filmul La battaglia di Algeri, 1966). Rațiunea acestei forme de organizare este lesne de înțeles. Cum dreptului la liberă exprimare abia se contura, militanții "cauzei comune" nu puteau lua megafonul și nu puteau începe să-și susțină ideile. "Acțiunile împotriva ordinii constituționale de azi"... Te băgau la zdup. Este exact lucrul descris și de Dostoievski în Demonii. Problema, cum am spus, este aceea că socialismul nu este tratat pe filiera ideologică, ci strict istoric. Romanul nu abundă în dezbateri și în monologuri, cum se întâmplă în Frații Karamazov, ci prezintă faptic un grup de internationalisti: unii cu idealuri mărețe, alții mai puțin. Tocmai de aceea, în roman nu ideile interesează, ci oamenii. Ideile nu pot fi prin ele însele corupte, ci doar oamenii. Oamenii pot fi -da!- corupți de idei, însă o idee nu poate fi coruptă. De aceea Piotr Stepanovici, deși apare cel mai mult în roman, nu este personaj principal. El nu are o drama de conștiință. Personajul principal este Stavroghin, în cazul căruia se poate vorbi de o suferință atipică. Romanul Demonii nu este un război declarat socialismului (Ce? O susține Tismăneanu!). Desigur, la o privire superficială, se poate afirma/ susține orice. A susține însă că, prin Demonii, Dostoievski s-a dezis de socialism (pe care el însuși îl susținuse în 1848, până la treapta ghilotinei) denotă o judecată superficială. A susține că Dostoievski s-a dezis de socialism înseamnă a susține că romane ca "Oameni sărmani" sau "Amintiri din casa morților" nu au nicio valoare. Ele însă transmit idei. Ideile nu sunt coagulate sub tutela unui concept unic. Dar contează denumirea sau conținutul unui crez?! Lucrul pe care Dostoievski îl face în Demonii e să condamne așa-numiții capi ai socialismului (Piotr Stepanovici, în cazul nostru), care denaturează de o așa manieră substanța vitalializantă a acestui concept, pentru satisfacerea propriilor interese, încât din el nu mai rămâne nimic. Sau, altfel spus: rămâne, pentru posteritate, imaginea unei politici rele. Adică? A se vedea Rusia, anul 1917. Susținerea mea -poate prea energică- își are fundamentele printre rândurile romanului. Pasajul din Evanghelia lui Luca e frecvent citat în roman (de altfel, motto-ul romanului este reprezentat de asta): VIII, 32-36. 32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. 34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. De altfel, nu se poate susține că Dostoievski a scris romanul ca pe o confesiune, el fiind cel "vindecat de demoni", deoarece, pe patul de moarte, Stepan Trofimovici citează din biblie cu privire la fiul sau (care nu a fost "izbăvit"), respectiv cu privire la Piotr Stepanovici. Această este, de altfel, și sorgintea titlului. Despre Kirillov nu spun nimic, căci aș știrbi din savoarea romanului. Merită să citești 800 de pagini doar pentru acest personaj. Despre sărmanul Stavroghin... of! Mi s-a părut însă cel mai demn personaj din roman. Deși neagă nihilismul în față "ultimei spovedanii", viața lui nu a fost, de fapt, decât un nihilism bolnav. Chiar și "apucăturile" sale își aveau pornirea în credința în nimic. De altfel, Stavroghin ar fi un personaj ideal de analizat într-un studiu cu tema de genul: Plictiseala de azi, nihilismul de ieri (cred că sunt numeroase similitudini). Notă: subsemnatul e socialist. Cititorul trebuie să fie sceptic. "Ateul desăvârșit ocupă penultima treaptă care precedă credinței desăvârșite (că va face sau nu acest ultim pas, asta este o altă chestiune): indiferentul, dimpotrivă, nu are nici o credință, ci numai o teamă rea din când în când, și dacă este un om sensibil". "Omul nu a făcut altceva decât să-și născocească un Dumnezeu, pentru a putea trăi fără să se ucidă; în această constă întreagă istorie universală de până acum. Sunt primul în întreagă istorie universală care n-am vrut să-mi născocesc un dumnezeu. Să se afle acest lucru o dată pentru totdeauna" - Kirillov. 10+ 26 februarie 2018. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Feb 26, 2018
|
Feb 26, 2018
|
Feb 26, 2018
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 9731246479
| 9789731246475
| 9731246479
| 4.38
| 1,632
| 1930
| 2011
|
it was amazing
|
În timp ce citeam cartea, îmi circulau atât de multe idei prin minte încât în lăuntrul meu se dădea o luptă, fiind nevoit să discern între a lua o pau
În timp ce citeam cartea, îmi circulau atât de multe idei prin minte încât în lăuntrul meu se dădea o luptă, fiind nevoit să discern între a lua o pauză pentru a face (de obicei nelipsitele) însemnări marginale şi a continua să citesc mai departe, prea îmbrobodit fiind de anumite detalii cărora ţin să le dau o nespusă importanţă, văzând în ele, parcă, farmecul unei întregi situaţii. Din varii pricini, până acum mă ferisem de Drumeş. În fapt, habar nu aveam nimic de el, însă stupoarea cu care gruprui întregi îl citeau m-a făcut să mă eschivez. Mari prejudecăţi, care ar fi lipsite de însăşi esenţă lor dacă individul ar lua contact cu obiectul care este supus "analizei": mulţi dintre neo-naziştii zilelor noastre n-au întâlnit în viaţa lor un evreu, da? În fine, inocentele semi-raţiuni care au stat la baza percepţiei mele nu au nicio relevanţă. Cartea o primisem cadou de la o colegă de facultate, căreia îi promisesem că o să o citesc cu prima ocazie, însă am tot amânat-o din pricina altor aspecte care s-au impus cu prioritate. Abia acum am înţeles ce înseamnă să suferi de timp. Pe de altă parte, subsemnatul a citit prima parte a romanului tremurând. Motivul este următorul: din prea mult fler şi în urma dezgustului resimţit ca urmare a parcurgerii câtorva cărţi din oceanul galactic(!) al marii "opere" a contemporanităţii, un inocent adolescent, care nu luase prea mult contact cu lumea din jurul său, respirând mai degrabă o mireasma veche în loc de oxigen şi hrănindu-se cu bacteriile cărţilor tipărite în era comunistă, a pus mâna pe stilou dorind să scrie, fără a avea un plan prestabilit, ci doar o seama de idei pline de răzvrătire care-i umblau alandala prin minte. N-avea nici măcar o structura, o ideologie abstractă pe care să o transpună. N-avea, deci, absolut nimic, afară de un stilou, un caiet şi propria-i imaginaţie. Şi aşa a început să scrie. Nesuportând însă ideea imperfecţiunii, care, la urma urmei, nu e decât un construct propriu, subiectiv, şlefuia fiecare frază şi o rescria de zeci de ori, astfel încât această să sune într-un anumit fel, cu scopul de a reda cât mai fidel o anumită stare de fapt, pe care autorul ţinea cu tot dinadinsul să o exprime întocmai, fără niciun fel de distorsionare. Astfel fiind, construind un fraged personaj, care avea să ajungă, în capitolele care aveau să urmeze, la o maturitate deplină, sleiala cernelii nefiind altceva decât munca pentru un Bildungsroman imaginar, nevinovatului autor i-au luat nu mai puţin de 80 de pagini că să poată încheia doar prologul, care avea să marcheze încheierea unei prime perioade din viaţă personajului, exprimată doar fugar, pentru a constitui baza imaginii pe care potenţialul cititor avea să fie nevoit să şi-o facă despre aşa-numitul Andrei Fante. În schimb, autorul, cum era de aşteptat, recitînd ceea ce scrisese, nu s-a împăcat cu imaginea redată (zadarnic efort de a exprima fidel o spontană imagine mentală prin intermediul unor obiecte cu desăvârşire mirene!!! Călcând pe urmele lui Faust, poate, însă autorul avea fobie de sângele său). Aspectul frapant şi, deci, causa prima a tremuriciului pe care-l amintisem mai sus, a fost constituit de similitudinea felului de a scrie al lui Drumeş cu cel al adolescentului din speţă şi -cu atât mai mult!- similitudinea dintre cele două personaje construite. De altfel, motivul pentru care subsemnatul renunţase să mai continue a scrie, aruncând foile mânjite de cerneală într-un sertar, ca amintiri pentru vremurile de mai târziu, a fost reprezentat de o veritabilă doză de surprindere care ar putea fi produsă eventualului cititor prin parcă prea văratica dezvoltare intelectuală a protagonistului care, de exemplu, în clasa a 7a îi explica profesorului său de istorie, Zaharia Rosatu, pe prispa casei (dat fiind că "veşnicia s-a născut la ţară") tezele susţinute de Schopenhauer în "Lumea ca voinţă şi reprezentare" (!). Nu a lipsit nici o prea forţată înzestrare romantică a protagonistului, care punea cele mai naive întrebări, căutând cu stupoare cele mai simple răspunsuri şi plângând pe urmă unor situaţii în aparenţă normale. Din aceste motive, deci, subsemnatul, recitînd ceea ce scrisese, abandonase fără prea multă părere de rău ceea ce scrisese. Drumeş însă, prin forţă figurilor de stil şi prin realitate hiperbolei (care cuprinde întreaga parte a romanului în care este descrisă copilăria lui Ilarie Magheru) m-a suprins într-un mod ambiguu. Nu era nici bucurie, nici tristeţe. Era o stare contradictorie, deoarece nu ştiam ce să cred: ceea ce scrisesem eu mi se părea banal. În schimb, ceea ce a scris Drumeş, pe aceeaşi lungime de undă, mi se părea extraordinar. Şi nu e vorba de calitatea scrierii (ar trebui să mă ladud, potrivit propriei percepţii, vorbind despre acest aspect), ci de imaginea pe care eu o aveam despre mine. Lui Drumeş trebuie să-i mulţumesc, în primul rând, pentru că mi-a redat tăria de a crede în mine, în ciuda tuturor extravagantelor care îmi trec deseori prin minte şi care, la o privire retrospectivă, analitică, mi s-ar părea, dacă nu ridicole, cel puţin banale. Despre Cazul Magheru ar fi multe de spus, însă aceste "multe" ar fi de natură să-i erodeze esenţa. Prima parte, de care vorbisem şi mai sus, e o adevărată romanţă în proză, bogată în figuri de stil şi dotată cu o puternică pregnanţă a naivităţii adolescentine. Dragostea capătă dimensiuni apologetice, concretizându-ze, la propriu, în eternitate, dezvoltându-se astfel o un dialog care, indiferent de cititor, sensibilizează. Cazul Magheru este, de fapt, un sâmbure dostoievskian îmbrăcat în haina psihanalizei. Naraţiunea fluctuează: anumite capitole sunt scrise la persoană a IIIa, iar altele la persoană I, ceea ce dă textului o alternanţă care îl face pe cititor să privească abrupt paginile acestuia. Atât. Despre Cazul Magheru s-ar putea scrie încă o carte, de aceeaşi dimensiune, însă pentru asta este nevoie de un critic dotat cu răbdare şi, deopotrivă, cu pluriperspective, deoarece romanul o cere. "Altă dată, Ilarie află că un frate al învăţătorului, alergând să prindă trenul, lunecase de pe scară şi fusese tăiat de roţi. -Cum a îndrăznit trenul să-l omoare? [...] Îi veniră chiar lacrimile. Suferea pentru o cauza care nu era a sa." "Inocenţa lui rănită înăspri conflictul latent cu viaţa..." "Numai timpul, vraci infailibil, aşternu o pojghiţa peste dureroasele aduceri-aminte." "-Boulene drag, îmi pare rău că adineori ai mâncat bătaie. Micul tău stăpân te consideră un simplu lucru, după cum văd. Deşi te naşti ca să mori, tu nu vezi trăind, nu îţi pui întrebări asupra existenţei, nu cârteşti împotriva vieţii, oricât de aspră ar fi ea cu ţine. În asemenea condiţii, eşti fericit? -Ilius, ai căpiat? Întrebi un bou de fericire?" "Întotdeauna s-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti. Imoralităţii şi amoralităţii - tribunale şi închisori; spaimei de moarte - temple şi biserici; egoismului - palate şi cazărmi... Virtuţii nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie..." Rominei, de la care am primit această carte. 8 iulie 2017 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 06, 2017
|
Jul 08, 2017
|
Jul 06, 2017
|
Hardcover
| ||||||||||||||
| 973689293X
| 9789736892936
| 973689293X
| 4.29
| 367,563
| 1967
| 2007
|
it was amazing
|
Maestrul şi Margareta, romanul unei epoci. Mihail Bulgakov este indiscutabil geniul literaturii ruse moderne și totodată promotorul obscuritismului în Maestrul şi Margareta, romanul unei epoci. Mihail Bulgakov este indiscutabil geniul literaturii ruse moderne și totodată promotorul obscuritismului în Rusia. "Maestrul și Margareta" este romanul care i-a adus întreaga faimă. La fel de captivantă precum scrierea este și povestea scrierii romanului în sine. Interzis în Rusia după publicare deoarece a stârnit critici și reacții în interiorul Partidului Comunist, Stalin ordonând, prin urmare, interzicerea, găsirea și arderea tuturor copiilor, romanul avea să fie publicat mult mai târziu după ce Bulgakov avea să moară. După o luptă grea dusă cu capii guvernului, cărora le cerea să fie exilat, spunând că "Totul îmi este interzis, sunt ruinat, otrăvit, mă aflu într-o singurătate deplină", Bulgakov afirmă în jurnalul sau -făcând referire la roman- "îl știu pe de rost", rescriindu-l apoi din minte și trimițând o copie clandestin în Italia. Romanul avea să fie publicat la 26 de ani după moartea autorului. Firul narativ se desfășoară pe trei planuri: acțiunea principală se petrece în Rusia interbelică, în Moscova, într-un cadru în care este surprinsă "vizita diavolului" care este transfigurat în profesorul german de magie neagră Woland și "gașca" sa. Ei folosesc magina neagră pentru a juca "farse" anumitor figuri ilustre din capitala URSS-ului. Cel de-al doilea plan prevede o întoarcere în timp cu mai bine de nouăsprezece secole, surprinzând viața lui Iisus din Nazaret și judecata sa de catre Pilat din Pont. Aparent, cele două planuri nu au nicio legătură, dar apariția unei a treia structuri, povestea de dragoste dintre Maestru și Margareta, leagă cele două planuri și da naștere unui fir fluent care curge precum un râu învolburat. Pe parcursul scrierii lui, Bulgakov și-a autointitulat romanul sub mai multe titluri: "Romanul despre diavol", "Magicianul negru" sau "Prințul întunericului". În incipit are loc punerea în scenă a personajului Woland (ciudat îmbrăcat pentru Moscova de atunci) care acostează doi intelectuali ruși pe stradă și îi atrage într-o dialectică ce are ca temă existența lui Dumnezeu. Începând de aici, Woland are să le terorizeze viață , ucigându-i subit și printr-un mod care face sângele cititorului să fiarbă în vene. Parcurgerea romanului mi-a provocat delirul, mi-a extins barierele imaginare dincolo de granițele lor firești. Finalitatea acțiunii, în spațiul cosmic are un final sublim, un final care-l face pe cel care citește să-și piardă simțul realității, să uite că este făcut din atomi și să devină stare pură, să plutească în eter și să audă -în plimbarea sa- o sublimă sonată de pian. ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jan 2014
|
Jan 2014
|
Apr 28, 2017
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 4.16
| 25,231
| 1899
| 2016
|
it was amazing
|
Ultimul roman al lui Tolstoi este inspirat dintr-un caz real de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Urmând parcă traiectoria trasată de cel din urmă şi
Ultimul roman al lui Tolstoi este inspirat dintr-un caz real de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Urmând parcă traiectoria trasată de cel din urmă şi cel mai pregnant roman dostoievskian, "Fraţii Karamazov", autopsia "Învierii" se deschide cu un proces în care destinele a doi oameni se reintersectează într-o manieră ciudată. Prinţul Dimitri Nehiliudov, figură impozantă a aristocraţiei în declin, îşi îndeplineşte sarcina obştească de a fi jurat într-un proces, pe vremea când, în materia justiţiei penale, încă se mai folosea curtea cu juri. Ironia neagră a existenţei face ca acuzata să fie tocmai Katiuşa Maslova, slujnica de a cărei puerilitate emoţională şi, deopotrivă, carnală, Nehiliudov profitase în primii ani ai tinereţii sale. Ceea ce urmează este o disecţie umanistă a conştiinţei şi una ştiinţifică a feudalităţii, un adevărat act de acuzare la adresa Bisericii, a administraţiei robotice care se exonerează de responsabilitatea "crimei" invocând, în propria ei conştiinţă, primatul ordinii şi al "ordinului". Despre operă s-ar putea afirma că reprezintă o varietate aparte de Bildungsroman. O varietate aparte deoarece derogă de la "regula comună", fără a distorsiona însă principiile care stau la baza acestui tip romanesc. Având în vedere definiţia clasică, despre Bildungsroman ni se spune că "urmăreşte (ex variis) evoluţia unui personaj. La Tolstoi există o oarecare diferenţă de nuanţă. Cititorul nu parcurge mecanic paginile cărţii, trăgând la final o concluzie clişeică, potrivit căreia binele învinge răul, ca în basmele populare, ori o reminescenta filosofică indefinibilă, ca la numele germane ale genului, ci senzaţia că este prezent în roman şi, cu toate acestea, nu poate cunoaşte următoarea literă a firului conştiinţei personajelor (subsemnatul l-a numit deja, în mintea sa, un "Bildungsroman de conştiinţă"). Cititorul, pierzându-şi parcă încrederea în sufletul uman, cum, de altfel, pare-i-se, a avut-o şi autorul, se simte ca un Simon Petru purtând povara lui Cristos. Unind cărbunele folosit la trasare şi terminându-ne treaba cu compasul, Bildungsromanul este unul al incertitudinii, unul care iese din tiparele clasice. Acestuia îi este distorsionată "evoluţia" de care vorbeşte definiţia, cei doi termeni (evoluţie şi incertutudine) fiind diametral opuşi. Fără ca acest aspect să constituie sâmburele romanului şi, deopotrivă, intenţia autorului, cea mai mare parte a acestuia este dedicată luptei de clasă. "Învierea" este un strigat cu ecou al oropsiţilor, un strigat în care, preluând antiteză folosită pe coperta ediţiei de la Polirom, "imaginea celulelor mizere de închisoare se suprapune cu bogăţia strălucitoare (a) palatelor nobiliare". Titlului i s-ar putea atribui cu greu semnificaţii religioase. Singurul lucru care mi-a încolţit în minte cu privire la acest aspect a fost întrebarea retorică a lui Iisus, în timp ce era atârnat pe cruce: "Tatăl meu, tatăl meu, de ce m-ai părăsit?", care ar putea reprezenta o dezicere a acestuia de faptele săvârşite, lucru de-a dreptul contradictoriu, în măsura în care ştia că are să învie. Sub acest aspect, Tolstoi m-ar acuza că interpretez fără a fi animat de ceva aposterioric, Biblia. De altfel, Evanghelia după Matei, în pasajul referitor la mântuire, ar încadra ideea religioasă a romanului, cu un contur asemănător: întrebat cine va fi mai mare în împărăţia cerurilor, Iisus a spus: "... cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este mai mare în împărăţia cerurilor". Ideea imoralităţii proprietăţii private este susţinută vehement şi este repetată necontenit de-a lungul romanului (ceea ce l-ar îndemna pe cititor să îşi abată un strop gândul la mişcările socialiste de sfârşit de secol, care au culminat cu revoluţia din 1917): "Întâi i-a jefuit pe toţi, a jefuit tot pământul, le-a luat oamenilor agoniseala şi s-a pus peste toate, pe ăia care s-au ridicat împotriva lui i-au bătut şi apoi au scris legea, să nu furi şi să nu omori. Să fi scris mai întâi legea asta". Fineţea cu care este surprins un analitic şi totodată pătimaş element masculin este de natură aposteriorică (să nu istorisim viaţa amoroasă a lui Tolstoi şi dandanaua cu soţia sa): "Împotriva căsătoriei cu Missy (...) era faptul că ea avea deja 27 de ani, aşa încât mai avusese în mod sigur iubiri - gând chinuitor pentru Nehiliudov. Orgoliul lui nu putea să se împace cu gândul că ea ar fi putut iubi pe altcineva decât el, fie şi în trecut. Fireşte că ea nu avea cum să ştie că îl va întâlni pe el, dar simplul gând că ea ar fi putut să iubească înainte pe altcineva îl vexa". Remarcile dojenitoare la adresa transformării credinţei în superstiţii telurice de masă nu lipsesc nici ele: "interzisese nu numai poliloghia asta fără nicio noimă şi vrăjile profanatoare ale preoţilor-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar interzisese cât se poate de categoric ca unii oameni să se numească învăţători ai altor oameni, interzisese rugăciunile în temple şi poruncise că fiecare să se roage singur, interzisese chiar templele, spunând că el a venit să le distrugă şi că nu în temple trebuie făcută ruga, ci în suflet şi în adevăr". Dialectica cu privire la caracterul moral al legiuirii şi, deopotrivă, la seva originară a acesteia surprind: "-Da, bineînţeles. Întotdeauna au fost şi vor fi erori judiciare. O instituţie omeneaca nu poate fi perfectă. -Mai mult decât atât, proporţia celor nevinovaţi este uriaşă, pentru că ei, care au crescut într-un anumit mediu, nu consideră că faptele savarsite de ei sunt infracţiuni. -Iertaţi-mă, dar asta nu e just. Orice hoţ ştie că hoţia este un lucru rău şi că nu trebuie să furi, că hoţia e imorală. -Nu, nu ştie. I se spune: nu fura, dar el ştie că fabricanţii îi fură munca reţinându-i din plată, că guvernul, cu toţi funcţionarii lui, îi fură la nesfârşit sub formă de dări. El ştie că noi, proprietarii de pământ, l-am furat demult, luându-i pământul care trebuie să fie un bun comun, iar pe urmă, când adună şi el vreascuri de pe pământul asta furat ca să le pună pe foc, îl băgăm la puşcărie şi vrem să îl convingem că e hoţ. Dar el ştie că hoţ nu este el, ci acela care i-a furat pământul, şi că el este obligat în faţa familiei să obţină cum poate restituirea din ceea ce i s-a furat." În fine, lupta ideologică a individului educat împotriva abuzului înfăptuit de propria clică, şi zbuciumul, şi contradicţiile... şi conştiinţa îşi întind vlăstarele peste tot în roman: "Totul se trage din faptul că oamenii ăştia recunosc drept lege ceea ce nu este lege şi nu recunosc drept lege legea cea mai însemnată, veşnică, imuabilă, înscrisă de însuşi Dumnezeu în inimile oamenilor. De asta îmi vine aşa greu cu oamenii ăştia. Mi-e pur şi simplu frică de ei -zise Nehiliudov. Şi oamenii ăştia chiar sunt înspăimântători. Mai înspăimântători ca tâlhării. Un tălhar poate avea, totuşi, milă, dar ăştia nu pot: ei sunt asiguraţi contra milei cum sunt asigurate pietrele astea împotriva vegetaţiei. Cică sunt înspăimântători Pugaciovii şi Razinii, dar ăştia sunt de o mie de ori mai înspăimântători. Dacă s-ar da o temă psihologică: ce ar trebui făcut pentru ca oamenii zilelor noastre, creştini, cu simţul omeniei, să săvârşească cele mai cumplite fărădelegi fără să se simtă vinovaţi, soluţia ar fi una singură: trebuie ca aceşti oameni să fie guvernatori, directori, ofiţeri, poliţişti, adică, în primul rând, trebuie ca ei să fie convinşi că există ceva care se numeşte slujbă de stat şi că în acest cadru te poţi purta cu oamenii ca şi cum ar fi nişte obiecte, fără nimic omenesc şi fratern faţă de ei, iar în al doilea rând, ca acesti oameni de stat să fie legaţi unul de altul astfel încât răspunderea pentru consecinţele a ceea ce fac ei să nu cadă asupra niciunuia dintre ei. În lipsa acestor condiţii nu s-ar putea săvârşi în vremurile noastre asemenea atrocităţi că acelea pe care le-am văzut eu acum. Totul se trage de la faptul că oamenii cred că există situaţii în care te poţi purta cu un on fără dragoste, ori asemenea situaţii nu există." Mai mult decât toate acestea, care în contrast cu finalul "semideschis" al romanului nu spun aproape nimic, deşi prin ele însele reprezintă enorm, ideea centrală şi ultima treaptă a scării care duce spre panorama desăvârşirii se concretizează în altceva: IDEEA SACRIFICIULUI SUPREM, a nimicniciei sinelui, pentru ceea ce creştinismul ar numi "mântuire", însă trecând dincolo de acest concept, imboldul dedicării totale pentru celălalt, măreţia şi patosul descoperirii propriei meniri, însămânţată, aici printr-un fapt aposterioric, în nucleul conştiinţei. De aceea, "Învierea" lui Tolstoi reprezintă un roman cât o viaţă. E ceva ce subsemnatului nu i-a fost dat să citească de mai bine de un an şi, prin urmare, un roman pe care subsemnatul l-ar recomandada fără reţineri tuturor. Andrei Tamaș 29 aprilie 2017 ...more |
Notes are private!
|
1
|
Apr 24, 2017
|
Apr 29, 2017
|
Apr 24, 2017
| ||||||||||||||||||
| 3.67
| 532
| 1850
| 1991
|
it was amazing
|
"Cu firea lui de poet, era greu să distingi suferinţele reale de cele imaginare." Prologul romanului lui Alexandre Dumas reprezintă de departe cea mai "Cu firea lui de poet, era greu să distingi suferinţele reale de cele imaginare." Prologul romanului lui Alexandre Dumas reprezintă de departe cea mai bună transpunere a principiilor literare romantice pe care am citit-o vreodată (şi s-au adunat câteva opere reprezentative...). "Arsenalul", primul capitol, reprezintă de fapt rama întâmplărilor ulterior narate. Şi, în ciuda faptului că opera nu este mai deloc cunoscută, ea romanţează, cu o desăvârşită fineţe a analizei, viaţa pictorului, a muzicianului şi, deopotrivă, a poetului E.T.A Hoffmann. Cu o înclinaţie (sau mai degrabă o aplecare, să-i spunem) spre libertinajul intelectual, el îşi părăseşte oraşul natal la o vârstă fragedă, ieşind de sub tutela autoritară a unchiului său şi fuge, iniţial, într-un oraş unde activează ca pictor anonim. Intriga romanului este constituită de dragostea de la început pătimaşă a protagonistului pentru Antonia, fiica marelui dirijor Gottlieb Murr. Portretul moral al personajului feminin relevă o inocenţă şi un spirit sensibil de o amploare aproape cosmologică. Ca orice artist al vremii, Hoffmann nu rezistă tentaţiei de a vizita Parisul, în ciuda faptului că devenise aproape o semisferă androgenică, în raport cu Antonia, el jurându-i acesteia că îi va fi credincios şi nu va juca la ruletă (sursă din care obţinuse banii pentru călătorie), iar aceasta, la rându-i, îi dăruieşte un medalion. Problema care se iveşte este reprezentată însă de considerenta istorică: ne aflăm în atât de înfloritorul (în aparenţă) an 1793, în Franţa, după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea şi al întregului suflu aristocratic). Tânărul nostru este puternic răvăşit (el, un pictor!) de scena ghilotinării contesei Du Barry (momentul cel dintâi al declinului psihologic). Pe de altă parte, Hoffmann jurase pe viaţa iubitei lui ("tot ce am mai scump pe lume") că nu va juca la jocurile de noroc şi că îi va fi credincios. Însă tânărul nostru, ca orice spirit de artist, este un spirit dispersat, un "poet ale cărui facultăţi cerebrale erau mereu supralicitate, imaginaţia de nebunie se năruia înăuntrul său cu vuietul insuportabil al unui zid care crapă", prins în manghina elanurilor tinereţii, nu reuşeşte să-şi ţină jurământul. Patima protagonistului pentru jocurile de noroc este un prilej pentru surprinderea efectelor, în plan moral, ale obsesiei efemere pentru bani. Dumas pictează portretul jucătorului într-o manieră inedită, iar feptele vin în sprijinul tezei sale. Finalul, ultimul capitol, capătă proporţii hiperbolice prin nebunia (atât cu sens propriu, cât şi cu sens secundar) pe care o propagă, lăsând în percepţia cititorului un gust inefabil, însă asta este o altă "poveste" care e musai a fi descoperită. :) "Nodier cheltuia pe cărţi toţi banii pe care-i câştiga. Se întâmpla deseori să plece de acasă spre a împrumuta două-trei sute de franci absolut necesari în gospodărie şi să se întoarcă, purtând în mâini, radios, o carte rară, şi, bineînţeles, fără niciun ban." "Hoffmann era un am a cărui dispoziţie se schimba uneori de la o clipă la alta." Astfel, opera "La picioarele eşafodului" ("La femme au collier de velours") rămâne o capodoperă (încă nu pe meritul ei răspândită), circumscrisă uriaşului volum care s-ar putea numi "Suferinţele artiştilor". ...more |
Notes are private!
|
1
|
Jul 07, 2016
|
Jul 07, 2016
|
Jul 07, 2016
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 3.77
| 104,588
| 1889
| 1975
|
it was amazing
|
Bijuteria asta —care-i bijuterie din toate punctele de vedere!— are unul dintre cele mai nebunesti incipituri pe care mi-a fost dat sa le citesc vreod
Bijuteria asta —care-i bijuterie din toate punctele de vedere!— are unul dintre cele mai nebunesti incipituri pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata. Pe scurt, in secolul al XIX-lea, intr-o uzina din SUA, unu' ii da cu ranga-n cap protagonistului, care se trezeste in secolul VI. Sa vezi trasnaie si nu alta! Primele doua capitole, "Cuvant lamuritor" (care tine loc de prefata) si "Camelot", ilustreaza intr-o maniera ironica raportul neasteptat dintre "nebunia mea" si "nebunia lumii", moravurile celor doua repere istorice, situate la treisprezece secole distanta, pricinuindu-i eroului un mare neajuns inca de la incept, cand un cavaler (nu un gentleman, in acceptiunea moderna, ci un cavaler in sens clasic, adica unu de-alde aia de-si spargeau scafaliile spre a-si arata "smecheria") il ia la rost pe motiv ca... ce motiv, dom'le? Pe-atunci n-aveai nevoie de motive. Daca te-ntalneam pe strada si nu erai supus al regelui Arthur, aveam datoria -fara macar sa te somez, in prealabil- sa te dobor de la armasar si sa te silesc sa-mi juri ca "in ziua de Rusalii" vei merge de buna voie la curtea regelui Arthur sa i te-nchini... Tam-nisam, ca sa dau numai unul din punctele forte ale intrigii, yankeul nostru este condamnat la spanzuratoare de catre "Cavalerii Mesei Rotunde". Ceea ce a observat el insa, in sala Mesei Rotunde, unde fusese adus ca "dovada" a "prazii" pe care cavalerul o obtinuse, este faptul ca, la intrunirea respectiva, fiecare cavaler isi istorisea o intamplare din viata lui, da' una' de-aia care-l ridica in slavi, ca, spre exemplu, momentu' ala cand casunase el doisprezece balauri care aruncau flacari pe nari si batuse, de unul singur, treizeci de cavaleri. Moravul se impune in opera si este generalizat. In acest sens, personajul-narator remarca, ulterior, ca "in fata oamenilor acelora nu era nevoie sa dovedesti nimic din ceea ce afirmai; era de ajuns sa afirmi si ei te credeau. Niciodata nu i-a dat prin gand cuiva sa puna la indoiala vreo afirmatie" si "doamne, ce nu fac pe lume educatia, influenta si obisnuinta! Ele au puterea de a face pe om sa creada orice". Oprindu-ma aici pentru o reflectie marginala, am meditat un strop, mai adanc, atunci cand am subliniat cea din urma fraza si -la urma urmei- cu totii suntem conditionati de mentalitatea si de societatea in care traim, drept fiind sa spunem ca unii mai mult decat altii raman impamanteniti in dogma comuna, "general valabila" si "incontestabila". In acest sens, o alta remarca a naratorului mi-a atras in mod deosebit atentia: "Oamenii aceia erau in stare sa savarseasca orice crima, in afara de marea crima de a se abate de la traditie". Desigur, aici traditia era inteleasca in sens feudal. Da' sa lasam asta, ca la urma urmei am facut o prezentare a intrigii, in loc sa punctez scurt si la obiect aspectul pe care l-am amintit. Asadar, condamnat la spanzuratoare fiind, bagat la zdup si fara speranta de scapare, eroului nostru ii incolteste, pe baza superstitiilor de secol VI, o idee strasnica! Desigur, aceasta idee a fost strans legata de cunoasterea marturiilor istorice, in sensul in care americanul nostru stia ca la 21 iulie 528 s-a produs o eclipsa de soare. Si, vezi doamne, trimite cuvant regelui Arthur ca, daca nu va fi crutat de la spanzuratoare, va stinge becu', folosindu-se de ale sale puteri vrajitoresti nestiute de nimeni. Astia tin sfat -"Bai! Ce sa facem?!"- si hotarasc sa-l spanzure chiar in ziua de 21 iulie. Eroul nostru isi ridica palmele cand primele semne ale eclipsei se intrezareau, iar multimea aia de oameni incepu sa boceasca amarnic, regele facand concesia de a ceda jumatate de regat in schmbul redobandirii luminii soarelui. Protagonistul refuza insa cuviincios si cere, in schimb, functia de prim-ministru (pe care o si primeste fara sovairea regelui). Na! Si sa tot vezi trasnai, ca telefonul, telegraful, dinamita, curentul electric sau trenul in secolul VI. Aspectele astea sunt mai mult pentru a decolora epoca in ceea ce priveste criteriul arhitectonic si pentru a evidentia adevaratele neregului, cele de ordin moral, adica: ochiul etic al unui om din secolul XIX in Anglia secolului VI. Si... Dumnezeule! Stilul colocvial al naratorului, cand tensionat, cand ironic ("Nu vezi ca ne-ar lua mai putin timp sa le ducem pe fiecare acasa decat iti ia tie sa-mi explici ca nu se poate?" si, raportat la conceptia feudala a bisericii care interzicea clericilor sa faca o baie: "Nu pretind ca i se puteau vedea fiorii si tremurul decat daca cineva s-ar fi apucat sa-l razaluiasca pentru a da jos jegul de pe el, iar mie nici prin gand nu-mi trecea, dar cum-necum, mi-am dat seama ca asa era si ca sub pojghita de jeg, groasca cat scoarta unei carti, el se cutremura si dardaia"), te face sa-i intuiesti parca vocea si sa ti-l imaginezi in fata ta tragand din pipa si povestindu-ti toata dandanaua asta. Un alt aspect asupra caruia Twain a insistat a fost limbajul epocii (adica un limbaj gen Ion Neculce sau Grigore Ureche), care face ca unele replici ale personajelor sa fie mai greu de inteles, dar care, totodata, te catapulteaza in vremea respectiva. Nu stiu pentru cei ce-au citit-o deja ce a reprezentat cartea, insa pentru mine a fost o adevarata declaratie de razboi impotriva formelor de suprimare din toate timpurile. Eu am viziunile mele socialiste si cu atat mai flamand am devorat-o, insa nu numai pentru mine biserica (daca nu are ghiarele taiate), Habsburgii, Bourbonii sau Hohenzollerni deopotriva au reprezentat, in echipa, cea mai criminala clica din istorie. Si nu, nu ma refer la varsarea propriu-zisa de sange, ca pe aia am putea s-o trecem cu vederea, ci, din ratiuni de filosofie istorica, au ucis acel atat de falnic avant uman care-si avea samburele in Roma. *Si acum mi-a venit in cap replica aia din "Gladiatorul"... "There´s once a dream that was Rome. Shall be realized."... Republica...* DESPRE BISERICA: "Datorita puterii ce o au ideile mostenite, oamenii aceia nu-si puteau inchipui altceva demn de respect decat spita aleasca si nobletea. Aici se vede mana infioratoarei puteri care este biserica romano-catolica. Asa, la iuteala, in doua-trei secole, prefacuse o natiune de oameni intr-o adunatura de viermi. Inainte de suprematia bisericii in lume, oamenii fusesera oameni intregi si isi tinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata si independenta, iar rangul si insemnatatea se dobandeau mai cu seama prin fapte, si nu datoria nasterii. Apoi a rasarit biserica, urmarind un manunchi de interese egoiste si ea s-a aratat iscusita si agera, cunoscand multe chipuri de a scoate sapte piei de pe un om sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, intarind-o si proptind-o de jur imprejur cu ierarhia fericirilor hazardite celor alesi, smulgand virtutile de la locul lor si facandu-le sa slujeasca un scop nevrednic. Ea a predicat -dar mereu numai oamenilor de rand- umilinta, supunerea fata de mai marii lor, frumusetea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa inghita cu blandete insultele; si tot lor, numai lor, rabdarea si saracia duhului si neimpotrivirea in fata impilarii; si tot biserica a introdus rangurile ereditare si aristocratiile si a invatat toate popoarele de pe fata pamantului sa se plece in fata lor si sa le venereze." "Fiind convins ca orice biserica de stat este o crima de stat, un tarc pentru sclavii statului, nu aveam nicio remuscare, ba eram gata sa atac biserica in orice fel si cu orice arma care putea izbi cu tarie". DESPRE MONARHIA EREDITARA DE DREPT DIVIN, DESPRE CLASELE PRIVILEGIATE SI DESPRE ROBIE: "Majoritatea natiunii britanice a regelui Arthur era alcatuita din sclavi, care purtau acest nume si aveau o zgarda de fier la gat. Adevarul e ca natiunea, in intregul ei, se afla pe lume cu un singur scop: sa se prosterne inaintea regelui, a bisericii si a nobilimii; SA MOARA DE FOAME PENTRU CA EI SA FIE GHIFTUITI; SA MUNCEASCA PENTRU CA EI SA POATA ZBURDA; SA SOARBA PANA LA FUND CUPA AMARACIUNII PENTRU CA EI SA POATA FI FERICITI; SA UMBLE GOI PENTRU CA EI SA POATA PURTA MATASURI SI BIJUTERII; SA PLATEASCA BIRURI PENTRU CA EI SA FIE NEBIRNICI; SA SE OBISNUIASCA O VIATA INTREAGA CU VORBELE SI ATITUDINILE INJOSITOARE, PENTRU CA EI SA POATA PASI CU SEMETIE SI SA SE CREADA ZEII LUMII. Si pentru toate astea nu primeau alte multumiri decat lovituri si dispret, si erau atat de saraci cu duhul incat si aceasta atentie o luau drept cinste". Regele si yankeul dorind sa cunoasca viata poporului: "-Acum, maria ta, inchipuieste-ti ca suntem la usa omului care locuieste in coliba aceea si ca ne vede familia lui. Hai, arata-mi cu o sa i te adresezi capului familiei! Fara voie, regele isi indrepta si intepenii umerii, ca o statuie, si zise cu o glariala asprime: -Ma, tarane, ai ada-mi un scaun si ospateaza-ma din mancarurile pe care le ai. -Vai, maria ta! Nu-i bine deloc! -Dar unde-i greseala? -Oamenii astia nu-si zic unul altuia tarani. -Adevarat? -Numai cei de deasupra lor le zic tarani. -Atunci sa-i zic altminterea: ei, ma robule!" Replica de sclav: "Ce izbanda ca am fost traitori si nu am pierit! Mai mult decat atat, ce-am fi putut cere?" Replica de "om liber": "Nimeni nu tagaduieste, dara legea taie si spanzura precum pofteste si face asa ca ceea ce iaste al lordului este al lordului, iar ceea ce iaste al meu, tot a lordului iaste". "...comunitatea aceasta impilata isi isi intorsese privirile si isi ridicase mainile-i nemiloase impotriva propriei ei clase, iar asta spre folosul impilatorilor comuni". "Regii si regatele erau tot atat de numeroase in Britania, precum fusesera in Palestina, in timpul lui Iosua, cand oamenii erau nevoiti sa doarma cu genunchii la gura pentru ca nu se puteau intinde fara a avea pasaport". "Dar, intrucat orice om este pieritor si orice ar face tot trebuie sa moara, lasandu-si stapanirea in mainile unui mostenitor imperfect, un despotism nu numai ca e o forma rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea forma posibila". "... o clasa privilegiata, o aristocratie, nu-i nimic altceva decat o banda de proprietari de sclavi sub un alt nume". Finalul, pe care eu il numesc patetic, in sens peiorativ, nu a facut altceva decat sa accentueze ideile pe care opera le-a expus. De aceea, "taierea" cercului care ar fi trebuit sa formeze opera (incipit-final), isi pierde conturul inainte ca rolul compasului sa se fi incheiat, ceea ce denota ca esuarea protagonisului de a instaura republica nu are nicio relevanta: acest lucru s-a intamplat in secolul al VI-lea. Scopul autorului a fost mai degraba acela de a atrage atentia in mod critic asupra situatiei politice din secolul XIX, cand, exceptand Statele Unite, niciunde nu se putea vorbi de vreo republica acatarii. Andrei Tamas, 31 mai 2016 ...more |
Notes are private!
|
1
|
May 26, 2016
|
May 31, 2016
|
May 26, 2016
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 9738726093
| 9789738726093
| 9738726093
| 4.17
| 4,461
| 1927
| 2006
|
it was amazing
|
Nu a fost suficient faptul că Liviu Rebreanu m-a lăsat perplex în urma descoperirii lui Apostol Bologa, iar ulterior a lui Ion al Glanetaşului, eroii
Nu a fost suficient faptul că Liviu Rebreanu m-a lăsat perplex în urma descoperirii lui Apostol Bologa, iar ulterior a lui Ion al Glanetaşului, eroii care au prins rădăcini adânci în conştiinţa colectivă a literaturii române, a trebuit să mă facă, pe mine, cititor de secol XXI, să fiu părtaş la procesul de alienare al lui Puiu Faranga, această celulă a hazardului rebreanist. Titlul este prin excelenţă mioritic: Ciuleandra este un dans cu o acceleraţie ascendentă, des întâlnit -atemporal vorbind- în Muntenia. În roman, Ciuleandra este sămânţa intrigii, fiind pentru protagonist o revelaţie pe care o trăieşte la un moment dat, iar ulterior, în singurătate, când meditează asupra lumii şi asupra propriei condiţii, o descoperă în mod concret, în trecut. Aici am găsit cea mai neaoşă reprezentare a dansului, după citirea confesiunii lui Faranga: https://www.youtube.com/watch?v=klCdrGpIhlU *+frumuseţea Mariei Tănase* Dacă mi-ar pune cineva un cuţit la gât şi m-ar obliga să ofer romanului un subtitlu (în condiţiile în care se presupune că ţin mult la viaţa mea), acela ar fi, într-o varianta contemporană, cu influenţe neologistice, "Controlarea pornirilor". Criminalitatea este abordată în roman, prin procedee specifice autorului, sub forma primară de instinct, în sensul că nu poţi şti în ce om, din ce categorie socială, cu ce situaţie materială sau psihică la un moment dat, dăinuieşte pornirea de a ucide. Aceasta este, de altfel, şi soarta protagonistului nostru, care nu-şi cunoaşte motivul crimei un timp îndelungat după înfăptuirea acesteia ("...viaţa lui s-a consumat în mărunţişuri mondene şi n-a avut niciodată răgaz să-şi consulte serios conştiinţa.”)... Cred că aspectul care dă marea savoare a romanului e relevarea graduata a punctului culminant (deci nu a deznodământului). Deşi un cititor experimentat în romanele de analiză şi familiarizat cu Rebreanu ar anticipa deznodământul, autorul i-ar da frumuşel peste nas, arătându-i că, de fapt, sunt trei trepte ale punctului culminant... Un alt aspect relevant al romanului este judecarea eroului de către autor. Deşi primeşte iertarea celui căruia îi făcuse rău, “destinul” nu l-a iertat, împotriva voinţei "binefăcătorului". Motivul literar evident -exceptând supratema psihologiei şi subtemele aferente- este acela al clasei sociale (de remarcat în acest sens relaţia Puiu Faranga-Andrei Leahu) , pe fondul căreia izbucneşte, de altfel, şi aversiunea doctorului Ursu faţă de "ciocoiul" care i-a "furat" marea iubire fără să ştie. Definesc "Ciuleandra" ca unul dintre romanele care rămâne întipărit în conştiinţa cititorului. “În clipele cele mai grele, tocmai atunci omul e sortit să rămână singur. [...] Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă de la care a şi dobândit conştiinţa existenţei. Tragediile ca şi bucuriile cele mari omul le trăieşte totdeauna în deplină singurătate şi de aceea, când îşi simte sufletul mai sfâşiat, îşi simte şi singurătatea mai mare.” "Sunt convins că hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice că al întregii civilizaţii omeneşti, ba chiar stăpânul real al întregului univers.” Prin Liviu Rebreanu avem şi noi un Dostoievski... Prin Puiu Faranga avem şi noi un Raskolnikov al spaţiului românesc... Andrei Tamaş, 3 mai 2016 ...more |
Notes are private!
|
1
|
May 03, 2016
|
May 03, 2016
|
May 03, 2016
|
Paperback
| ||||||||||||||
| 3.36
| 14,222
| 1731
| 1992
|
it was amazing
|
Acum zece minute am închis cartea şi deja simt un iz de melancolie, care n-o să-mi dea pace câteva zile. Dacă mi-ar cere cineva să rezum în câteva cuv
Acum zece minute am închis cartea şi deja simt un iz de melancolie, care n-o să-mi dea pace câteva zile. Dacă mi-ar cere cineva să rezum în câteva cuvinte romanul, i-aş cita din Shakespeare: "Pecetea-a adevărurilor firii/ E-n tinereţe ghimpele iubirii." Nu ştiu — simţămintele acelea rare pun stăpânire pe tine atunci când regăseşti într-un personaj propriile tale greşeli. De fapt şi de drept, deşi tema romanului este iubirea (absolută), care nu ţine cont de nimic şi ai prefera mai degrabă "să-ţi verşi tot sângele decât s-o pierzi", morala acestuia, după cum o prefigurează autorul, scuzandu-se, în prefaţă, este reprezentată de anomalia caii pierderii virtuţilor nobile (în roman, şi cu sens propriu, dar şi cu sens figurat) ale unui tânăr educat, de o condiţie socială superioară şi cu o capacitate intelectuală pe măsură. În confesiunea personajului narator (care, de fapt, i se confesează autorului, printr-un artificiu compoziţional) se pot distinge mai multe slăbiciuni ale tânărului atins de himera iubirii absolute. Mai mult: unicitatea perspectivei narative şi acţiunea concentrată menţin o continuă stare de tensiune. Cred că cel mai zguduitor aspect al romanului îl reprezintă acurateţea observaţiei psihologice şi, de aceea, cred că romanul trebuie citit pe cât de detaşat, pe atât de implicat. Altfel spus: să fie ca o oglindă a ta, fie că eşti de sex masculin şi te analizezi, în hotarele temei pe care romanul o impune, în raport cu protagonistul, fie ca eşti de sex feminin şi te raportezi la personajul eponim... Un alt aspect, de care mă simt nevoit să vorbesc din pricina ratingurilor de mai jos: faptul că autorul propune o anumită tipologie feminină pentru a evidenţia faptul că dragostea nu ţine cont de nimic, nu înseamnă, dragă domniţă, că "toate femeile sunt la fel". La general vorbind: când citim ceva, nu facem din protagonist(ă) un model datorită/din pricina faptului că gândirea umană are prostul obicei de a generaliza. Fără frivolitatea lui Manon, romanul ar fi fost cu desăvârşire lipsit de multe lucruri: de farmec, de analiză psihologică, de tehnica detaliului semnificativ... Mai multe n-aş putea spune, poate doar că mi-a plăcut mai mult decât "Suferinţele tânărului Werther" (roman care mi-a placut, la rându-i, foarte mult). ...more |
Notes are private!
|
1
|
Apr 23, 2016
|
Apr 24, 2016
|
Apr 23, 2016
| ||||||||||||||||||
| 4.59
| 1,027
| 1988
| 1988
|
it was amazing
|
Meritul lui Tadeusz Dolega Mostowicz e acela de a-şi fi asumat responsabilitatea de a exprima întreaga complexitate a societăţii într-un singur roman.
Meritul lui Tadeusz Dolega Mostowicz e acela de a-şi fi asumat responsabilitatea de a exprima întreaga complexitate a societăţii într-un singur roman. Şi a reuşit. Nu vreau să spun că alţii n-au făcut-o -sau poate nu am luat eu contact cu ei-, însă tot ce citisem până acum fusese fragmentar. Deşi la adresa dilogiei "Vraciul. Profesorul Wilczur" se poate remarca un început şi un sfârşit -opera având caracter biografic-, eu cred că vraciul, alias profesorul Wilczur, rămâne o eternă întruchipare a speranţei de factură divină că, totuşi, mai există ceva bun în om. Relevant în această privinţa este personajul Jamiol -filosoful, chipurile!, decăzut-, pe care "vraciul" îl simpatizează tocmai datorită acestui fapt: sub masca cinismului sau, ascunde o mare sensibilitate, pe care preferă să o învăluie însă, din pricina ostilităţii pe care ar putea primi-o din partea oamenilor din juru-i. Un al doilea aspect ce planează în jurul acestui personaj, atipic în comparaţie cu personajele "normale", întâlnite de-a lungul romanului, este caracterul cu totul paradoxal pe care îl adoptă: cinist în cel mai înalt grad, alcoolic notoriu şi "procuror" deopotrivă. Atunci când intră în scenă, ca personaj episodic, de care autorul se putea lipsi -dar totuşi nu o face, deşi "acţiunea" propriu-zisă nu ar fi avut nimic de suferit-, trebuia ori să rad cu lacrimi, ori să-mi rod unghiile, ori să deschid DEX-ul. O replică "grea", care tinde să redea una dintre laturile personajului (s-ar putea crede că suferă de personalitate multiplă) este scurta conversaţie din tren, purtată cu controlorul de bilete: -Biletul dumneavoastră? -Charon, care exploatează cu perfidie invenţia creatoare a lui Stevenson în scopurile josnice ale etatizării capitaliste. Oare nu se trezeşte în tine revolta spontană împotriva acelor tendinţe care te-au implicat în mecanismul financiar ce paralizează liberalismul circulaţiei şi penetraţia interregională? -Mie mi-e totuna. Biletul, vă rog. -Ha, ha, ha, râse Jamiol. Prin urmare tu chiar cultivi în sufletul tău dulcea iluzie că eu aş putea poseda aşa ceva? Nemaivorbind de peroraţiile pe teme diametral opuse pe care le scoate din te miri ce. Scuzată să-mi fie descrierea acestui personaj, care nu e relevant pentru mesajul romanului în sine, însă Jamiol mi-a plăcut nespus de mult. Acţiunea romanului este plasată "după război" (Primul Război Mondial), în Polonia, mai întâi la Varşovia, pe un fundal care, până la concretizarea intrigii, este aparent plăcut, iar apoi în nord-estul extrem al ţării. Rafal Wilczur este un reputat medic, profesor universitar şi şeful spitalului care-i poartă numele. Primul capitol prezintă o imagine armonioasă a vieţii lui, în schimb totul ia o întorsătură drastică atunci când -din motive care se vor afla pe parcurs- soţia îl părăseşte, disparând cu tot cu fiica lui.Primul volum, "Vraciul", concentrează acţiunea în provincie. De fapt şi de drept, profesorul Wilczur are un destin tragic: mai întâi singurătatea, pierderea memoriei, apoi surprinzătoarea dispariţie, călătoria sub nume fals, inconştient de adevărată-i identitate, iar apoi viaţă armonioasă dusă la moară lui Prokop şi vindecarea fiului acestuia, căruia medicii nu-i mai dăduseră nicio speranţă de vindecare. Toate acestea sub jugul amneziei. Şi cât de samsar poate fi uneori destinul... Şi în acelaşi timp, câte conexiuni poate el instala între oameni. Recăpătarea memoriei profesorului Wilczur în finele volumului I este o scenă cu un puternic impact emoţional. Volumul II prezintă caracterul nobil al profesorului Wilczur într-un contrast antinomic cu lumea din capitală, unde, pentru început, se întorsese la conducerea spitalului. Mârşăvia "oamenilor educaţi", în drumul lor spre faima sau bani, le falsifică adesea raţiunea. Contrastul mai sus amintit este izbitor, iar la adresa profesorului Wilzcur, nu de puţine ori, din gura personajelor, iese replica-laitmotiv "n-am crezut să existe vreodată un om atât de bun". Luciditatea analizei psihologice este şi ea la dânsa acasă. N-am mai întâlnit o aşa mare dezinvoltură în conversaţiile de factură psihanalitică (tehnica "citirii în oglindă", fără presupoziţii vagi), în sensul în care, într-un schimb atât de rapid de replici, personajele dau impresia că ar fi reflectat îndelung la răspunsul pe care aveau să-l dea (deşi el survenea brusc). Revelaţia profesorului Wilzcur: "Omul este făurarul destinului său... Ce absurditate! Fără îndoială că în anumite chestiuni mai marunde, destinul îi lasă omului libertatea de a alege, dar libertatea aceasta este condiţionată de nenumăraţi factori psihici, depozitaţi şi conturaţi de viaţă, adică exact acea voinţă străină şi impusă..." "...vremelnicia ta îmi acoperă perspectiva veşniciei." Despre iubirea spontană: "Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, care reprezintă bogăţia sufletului nostru?... Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?" "Pornind de la acest principiu e periculos să posesezi ceva, pentru că poţi deveni sclavul propriei proprietăţi." "Vor să măsoare totul cu măsură lor mizeră." Wilczur, "-Dacă cineva, încercând să mă ucidă, s-ar răni el însuşi, l-aş salva ca pe oricare altul." "-Ce suflet mare aveţi! Dumneavoastră sunteţi un înger. -Nu. Dar sunt om." "În cuvintele 'niciodată' şi 'întotdeauna' e mult patos şi rareori adevăr." Despre cinismul lui Jamiol, personajul amintit: "Poate nu a simţit niciodată o inima bună, şi atunci s-a împietrit şi a lui." Indiferent de timpul în care un potenţial cititor ar lua în mână romanul (mă refer la timp istoric, nu la vârstă), valoarea lui moralizatoare, de factură umanistă, rămâne valabilă. Şi parcă acum mai mult că oricând. Orice societate are nevoie de Wilczur-ul ei, care să-i demonstreze că valorile umane n-au pierit, că poţi sacrifica fericirea ta, autoflagelandu-te, "condamnându-i" pe alţii la fericire... "TU, CARISSIME, TRĂIEŞTI PENTRU A ADUCE FERICIRE ALTORA!" P.S. Cu uşoare note de subiectivism, pot spune că cel mai dureros simţământ pe care îl poate avea un om în societatea modernă e acela de a i se REPROȘA faptul că este bun. Şi nu mă refer la bunătate ca la o continuitate istorică progresistă, ci la simplul fapt ca e calm, deloc impulsiv, că face un lucru pentru un alt semen fără a avea şi fără a căuta, chiar şi ulterior, un motiv. Desigur, acest lucru se poate pune şi pe seama "cochilizarii" (inventez cuvinte; mă gândesc la o broască ţestoasă care se închide în ea însăşi) individului modern, dar -cu atât mai mult şi mai grav- pe seama tendinţelor sale de a respinge orice forme de duioşie din pricina unei prea mari individualizări. Mă rog... Recomand tuturor vârstelor! Andrei Tamaş ...more |
Notes are private!
|
1
|
Apr 2016
|
Apr 06, 2016
|
Apr 01, 2016
|
Paperback
| |||||||||||||||||
| 9739146406
| 4.51
| 4,122
| 1937
| 1994
|
it was amazing
|
Ce "poveste" (lacrimogenă în cel mai înalt grad)! Şi ce simplitate în analiza psihologică! Şi ce suspans... O să revin cu o recenzie mai amplă după ce Ce "poveste" (lacrimogenă în cel mai înalt grad)! Şi ce simplitate în analiza psihologică! Şi ce suspans... O să revin cu o recenzie mai amplă după ce o să citesc şi "Profesorul Wilczur". ...more |
Notes are private!
|
1
|
Mar 29, 2016
|
Apr 2016
|
Mar 29, 2016
|
Paperback
|
|
|
|
|
|
|
my rating |
|
|
||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
|
| 3.80
|
it was amazing
|
Nov 08, 2020
|
Nov 02, 2020
|
|||||
|
| 4.25
|
it was amazing
|
Sep 24, 2019
|
Sep 16, 2019
|
|||||
|
| 3.85
|
it was amazing
|
Jul 07, 2019
|
Jul 03, 2019
|
|||||
|
| 4.26
|
it was amazing
|
Feb 20, 2019
|
Feb 20, 2019
|
|||||
|
| 3.50
|
it was amazing
|
Jan 09, 2019
|
Jan 09, 2019
|
|||||
|
| 3.98
|
it was amazing
|
Dec 12, 2018
|
Dec 12, 2018
|
|||||
|
| 4.34
|
it was amazing
|
Oct 12, 2018
|
Oct 07, 2018
|
|||||
|
| 3.67
|
it was amazing
|
Sep 02, 2018
|
Aug 25, 2018
|
|||||
|
| 4.13
|
it was amazing
|
Jul 06, 2018
|
Jun 30, 2018
|
|||||
|
| 4.08
|
it was amazing
|
May 25, 2018
|
May 22, 2018
|
|||||
|
| 4.30
|
it was amazing
|
Feb 26, 2018
|
Feb 26, 2018
|
|||||
|
| 4.38
|
it was amazing
|
Jul 08, 2017
|
Jul 06, 2017
|
|||||
|
| 4.29
|
it was amazing
|
Jan 2014
|
Apr 28, 2017
|
|||||
|
| 4.16
|
it was amazing
|
Apr 29, 2017
|
Apr 24, 2017
|
|||||
|
| 3.67
|
it was amazing
|
Jul 07, 2016
|
Jul 07, 2016
|
|||||
|
| 3.77
|
it was amazing
|
May 31, 2016
|
May 26, 2016
|
|||||
|
| 4.17
|
it was amazing
|
May 03, 2016
|
May 03, 2016
|
|||||
|
| 3.36
|
it was amazing
|
Apr 24, 2016
|
Apr 23, 2016
|
|||||
|
| 4.59
|
it was amazing
|
Apr 06, 2016
|
Apr 01, 2016
|
|||||
|
| 4.51
|
it was amazing
|
Apr 2016
|
Mar 29, 2016
|
Loading...
