În debutul nu mai stiu cărei nebunii de film, semnat Costa Gavras, regizorul nota: orice coincidență cu persoane reale NU este o întâmplare. Așa-i și În debutul nu mai stiu cărei nebunii de film, semnat Costa Gavras, regizorul nota: orice coincidență cu persoane reale NU este o întâmplare. Așa-i și cartea asta. :) Să anchetezi, în timpul și după căderea celui de-al treilea Reich, o crimă în aparență de drept comun, pierduta în noianul de crime din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, denota o fina încercare de a pune sub semnul întrebării conceptul și întinderea "moralității". Acestea toate în timpul puciuliu din iulie 1944, punct din care cartea este și un bun roman politico-diplomatic. ...more
O "bucățică" din istoria burgheziei europene, culminând cu previzibilul său declin... :) O "bucățică" din istoria burgheziei europene, culminând cu previzibilul său declin... :) ...more
O privire sinoptică asupra fiecărui moment crucial al Germaniei secolului XX, privită fragmentat, an de an. Cartea lasă o senzație sublimă, greu de deO privire sinoptică asupra fiecărui moment crucial al Germaniei secolului XX, privită fragmentat, an de an. Cartea lasă o senzație sublimă, greu de definit. Am simțit, parcă, faptul că am trăit istoria unei națiuni în 300 de pagini, fără ca în aceste pagini să fie eminamente vorba despre regi, împărați, dictatori și senatori, ci despre oameni simpli. Oameni simpli, întrucât aceștia definesc adevărata istorie a unei națiuni, nu-i așa? La fel cum indiferența pe care o atribuim statului român este, de fapt, a noastră.
*este regretabilă eroarea celor de la Polirom, care au pus drept citat pe coperta din față un pasaj referitor la omniprezența Stasi, dintr-un capitol al cărții. Pasajul redat pe coperta este sumbru, pe când capitolul este de-a dreptul amuzant, iar ceea ce s-a notat pe coperta nu este decât o impresie a autorului, așa cum el însuși recunoaște în... același capitol. ...more
Au trecut trei luni încheiate de când notam ultima carte citită cu 10+. E mult (timp), iar exigența mea a rămas aceeași, respectiv ca beletristica să tAu trecut trei luni încheiate de când notam ultima carte citită cu 10+. E mult (timp), iar exigența mea a rămas aceeași, respectiv ca beletristica să te pătrundă până în măduva oaselor. Să îți lovească în plin ideologia sau să-ți dea peste cap tot sistemul emotiv. "Și... cititul asta, la ce te ajută?", că tot am văzut niște secvențe din Moromeții II, care urmează să apară. La asta... Restul, cu oratorie, retorică, gramatică și altele e o poveste faină de scris în eseul argumentativ la bac. Dar atât, deoarece orice carte o face, dacă tehnoredactorii nu-s de-a dreptul boi, cum se întâmplă pe la case mari... Eu unul nu pot afirma cu tărie că sunt un cunoscător modest al literaturii de război. În fapt, dacă stau să mă gândesc, toate cărțile pe care le-am citit pe marginea subiectului pot fi numărate pe degete. A fost Gestapo, a lui Hassel; Unde se avânta vulturii, de MacLean; ceva pasaje din Ultima noapte, dar m-a interesat mai mult "psihologia dragostei" și, în fine, câteva romane de-astea de duzină de le găseșți prin gară când pleci cu trenul și ești atât de iresponsabil încât nu ți-ai luat nimic de citit. Dar adevărata artă nu stă în asta... în Gestapo, Hassel e cinic, neavând spirit critic. La MacLean e o acțiune demnă de toată admirația, cu spioni și băieți șmecheri, dar atât. În ultima noapte, dacă nu ar fi fost monologul lui Gheorghidiu din prima parte, nimeni nu ar fi știut despre romanul ăla. Exemplele pot continua la nesfârșit.
La Remarque însă e totul diferit. E sublim. E idee. E simțământ. E metaforă. Diametrul obuzelor și "superbitatea" mitralierelor despre care scriu unii vor deveni desuete, însă condamnarea tacită a războiului niciodată. "Cartea aceasta nu vrea să fie nici act de acuzare, nici profesiune de credință (n.n. Nota bene!). Reprezintă doar încercarea de a relata despre o generație care, chiar dacă a scăpat de obuzele războiului, a fost distrusă de acesta". De altfel, nici nu cred că sunt necesare cuvinte suplimentare.
"Cu ochii noștri tineri, larg deschiși, vedeam că noțiunea clasică de patrie, inoculată de profesorii noștri, se manifestă aici, pentru moment, în renunțarea la personalitate, într-o manieră pe care nu am fi impus-o niciodată nici slugilor cele mai umile. Salutul, poziția de drepți, marșul de defilare (...). Concepusem cu totul altfel misiunea noastră și descopeream că eram dresați pentru eroism ca niște cai de circ."
"Kropp, în schimb, e un gânditor. Propune ca viitoarele declarații de război să fie un fel de serbări populare cu bilete de intrare și cu muzică, ca la luptele cu tauri. În arena s-ar întrece miniștrii și generalii celor două țări dușmane, îmbrăcați în chilorti de baie și înarmați cu reteveie. Și învingătoare ar fi țara celor rămași în viață. Așa ar fi mult mai simplu și mai eficace decât acum, când nu luptă cine ar trebui de fapt."
"Bombardamentele au încetat. Cimitirul e o ruină. Sicrie și cadavre zac împrăștiate. Morții au mai fost omorâți odată."
"Nu facem asta pentru că avem umor, ci avem umor pentru că altfel ne-am curăţa. Ne dăm seama că urciorul nu va mai merge mult la apă, şi de aceea umorul e în fiecare lună mai muşcător. Iar eu mai ştiu că, atâta vreme cât ne vom afla în război, tot ce se duce la fund în noi, ca nişte pietroaie, se va trezi după război, şi abia atunci va începe răfuiala pe viaţă şi pe moarte. Zilele, săptămânile, anii de aici se vor întoarce cândva, şi camarazii noştri morţi se vor scula atunci din morminte şi vor mărşălui alături de noi; capetele ne vor fi limpezi, vom avea o ţinută, şi astfel vom păşi înainte, cu camarazii morţi lângă noi, cu anii de front îndărătul nostru: împotriva cui, împotriva cui?"
Ceva ce mi-a adus aminte de The deer hunter: "Altfel mi-am închipuit concediul. Acum un an, a şi fost altfel. Probabil că eu m-am schimbat de atunci. Între azi şi anul trecut e o prăpastie. Anul trecut nu cunoscusem încă războiul, fusesem în sectoare mai liniştite. Astăzi bag de seamă că, fără să ştiu, mi s-a scâlciat sufletul. Nu-mi mai găsesc loc aici; e o lume străină. Unii întreabă, alţii nu întreabă, şi acestora li se citeşte pe faţă că sunt mândri de atitudinea lor; ba uneori spun chiar, cu aerul lor de oameni înţelegători, că nu se poate vorbi despre asemenea lucruri. Şi sunt foarte încrezuţi pe chestia asta."
— E de-a dreptul caraghios când stai să te gândeşti, continuă Kropp. Noi suntem aici ca să ne apărăm patria. Dar şi franţujii sunt aici ca să-şi apere patria. Atunci cine are dreptate? — Poate că şi unii şi alţii, răspund eu, fără însă să cred ceea ce spun. — O fi, grăieşte Albert — şi-i citesc pe faţă că vrea să mă încolţească — dar profesorii şi pastorii şi ziarele noastre declară că numai noi avem dreptate, şi sper că aşa este; însă profesorii şi pastorii şi ziarele franceze susţin la fel că numai ei au dreptate — atunci cum devine cazul? — Asta nu ştiu, răspund. În tot cazul e război, şi pe zi ce trece intră tot mai multe ţări în el. Tjaden se întoarce. E tot agitat şi se amestecă imediat în vorbă, întrebând cum se naşte un război. — De obicei — ripostează Albert cu oarecare superioritate — atunci când o ţară aduce o ofensă altei ţări. Dar Tjaden se preface tare de cap: — O ţară? Asta nu înţeleg. Un munte din Germania nu poate supăra un munte din Franţa. Şi nici un fluviu sau o pădure sau un lan de grâu. — Eşti nerod sau numai faci pe prostul? mârâie Kropp. Nu asta am vrut să spun. Un popor jigneşte alt popor... — Atunci eu n-am ce căuta aici, ripostează Tjaden. Eu nu mă simt jignit. — Mai stă omul să-ţi explice ţie ceva! izbucneşte Albert supărat. Nu părerea ta, ţărănoiule, are vreo importanţă în chestia asta. — Dar bine, omule, ceea ce interesează e poporul în totalitatea lui, adică statul! exclamă Müller. — Statul! Statul! face Tjaden, pocnind mucalit din degete. Jandarmi, poliţie, biruri — ăsta e statul vostru. Dacă despre el vrei să vorbeşti, foarte mulţumesc. — Aici ai nimerit-o, încuviinţează Kat. Pentru întâia oară ai spus şi tu ceva adevărat, Tjaden. Între stat şi patrie este într-adevăr o deosebire. — Dar patria şi statul sunt unul şi acelaşi lucru, precizează Kat. Patrie fără stat nu există. — Exact, dar ia gândeşte-te că noi, aproape toţi, suntem oameni simpli. Iar în Franţa, aşijderea, cei mai mulţi sunt tot muncitori, meşteşugari sau mici slujbaşi. Atunci de ce un lăcătuş sau un ciubotar francez să vrea să ne atace pe noi? Nu — treaba asta o fac numai cârmuitorii. Eu unul nu văzusem nici pui de franţuz până n-am venit aici, şi sunt sigur că cei mai mulţi franţuji se găsesc în aceeaşi situaţie. Ba sunt tot atât de puţin întrebaţi ca şi noi. — Atunci de ce naiba o fi război? se miră Tjaden. Kat dă din umeri: — Or fi existând şi oameni cărora războiul le foloseşte. — Eu unul nu sunt dintre aceia, rânjeşte Tjaden. — Tu nu, bineînţeles, şi nici unul dintre noi cei de-aici. — Atunci cine? insistă Tjaden. Nici împăratului nu-i foloseşte războiul. Are doar tot ce-i trebuie. — Nu spune asta, întâmpină Kat. Are ce-i trebuie, dar un război n-a avut până acum. Şi oricare împărat mai mare are nevoie de cel puţin un război, căci altfel nu ajunge vestit. Răsfoieşte cărţile tale de şcoală. — Datorită războaielor devin celebri şi generalii, se amestecă Detering. — Chiar mai celebri decât împăraţii, întăreşte Kat. — Cu siguranţă că îndărătul lor sunt alţii — oameni care câştigă de pe urma războaielor, mormăie Detering. — Eu cred că-i mai degrabă un fel de febră, zice Albert. Nimeni nu vrea război şi totuşi, deodată, izbucneşte. Noi nu l-am vrut, ceilalţi susţin acelaşi lucru — şi cu toate astea o jumătate de omenire e încleştată în război. — Dincolo se minte însă mai mult decât la noi, ripostez eu. Aduceţi-vă aminte de foile volante ale prizonierilor, în care se spunea despre noi că mâncăm copii belgieni. Pe ăi care scriu astfel de lucruri ar trebui să-i spânzure. Ei sunt adevăraţii vinovaţi. Müller se ridică: — Oricum, mai bine că războiul e aici şi nu în Germania. Uitaţi-vă numai la câmpurile astea pline de pâlnii. — Ce-i drept e drept, admite până şi Tjaden. Dar şi mai bine ar fi să nici nu existe război.
Și privind resemnat tragedia tragediilor, cu milioanele sale de morți și răniți, cu schimbarea la față a Europei, autorul conchide: NIMIC NOU PE FRONTUL DE VEST....more
MOARTE LA VENEȚIA este metafora corolară a condiției artistului. Spunând această, nu fac deloc abstracție de dimensiunile nuvelei, care nu estompează,MOARTE LA VENEȚIA este metafora corolară a condiției artistului. Spunând această, nu fac deloc abstracție de dimensiunile nuvelei, care nu estompează, ci, dimpotrivă, potențează simbolul morții artei. "Căderea în abis" ce însoțește moartea conștiinței este, într-un mod excepțional, surprinsă prin pieirea obiectului material al artei, în speță micul polonez Tadzio. Un aspect mi se pare definitoriu: înclinația personajului principal, înfățișat drept artist, de a-și epuiza energia cognitivă prin studierea în amănunt a anumitor fapte din realitatea imediată, fapte (sau atitudini) la prima vedere anoste, însă, în ochii unui artist, de-a dreptul pline de substanță. Această este, de altfel, aura tutelară a nuvelei, aură ce se coagulează atunci când scriitorul întâlnește, la o masă alăturată, în mod tacit, familia aceea de nobili polonezi. Nu știu ce poate fi mai artistic într-o opera decât o anumită obsesie. Nu știu -mai mult!- ce poate fi mai obsesiv decât concretizarea acestui imbold într-un obiect individual determinat, iar asta în mod exclusiv. Desigur, cine nu a întâlnit în filele cărților obsesii pentru persoanele de sex opus, obsesii care acaparează pe de-a-ntregul universul psihic al celui pe care îl numim îndrăgostit? Aceasta este însă o obsesie comună, dată -să nu intrăm în alte detalii- de la mama natură. La Mann se petrece însă un lucru suspect, iar această suspiciune mi-a relevat un lucru demn de toată atenția. Pornirea protagonistului de a-și consumă energia intelectuală, reflectând la caracterele personajelor de la masă înlăturată, are un izvor empiric (aspectul facial sau pronunțarea cuvintelor, să spunem). Adevărata "problemă" este însă aceea că de la acest minimul empiric, protagonistul își INDUCE anumite presupoziții pe care nu vrea să le catalogheze ca atare (sau nu poate?!) și care estompează empiricul de o așa manieră încât ceea ce reiese este un scenariu care ar putea fi catalogat drept nebunesc. Altfel spus, ca mulți dintre noi, personajul principal "își da filme". Ceea ce-l diferențiază însă este faptul că, spre deosebire de noi, care ne dăm filme cu privire la anumite aspecte care ne privesc direct sau care, elegant spus, "ne pasionează", filmele sale pornesc din chestiuni insignifiante. Și nu am uitat că Gustav Aschenbach, protagonistul, este scriitor. Iată -în opinia mea!- o altă premisa fundamentală a literatului de geniu. În plus, nu e un lucru de neglijat acela că scriitorii își clădesc marile opere pe baza propriilor lor experiențe. A făcut-o și Mann, care a fost puternic mișcat de simbolismul cerului venețian. De aici se poate deduce că Venetia nu este un simplu pretext: înconjurată de ape, cu un miros statut, a fost locul de refugiu al marilor artiști ai Renașterii și -vreme de veacuri- punct de întâlnire al nobililor vilegiaturiști. Mai mult decât atât, în Moarte la Veneția apar foarte multe elemente din biografia lui Mann. Despre acest aspect, da, se poate spune că este un pretext, dar unul justificat de un proces de autocunoaștere. Citind și, mai mult, scriind, pui în joc părți din ține și, în consecință, prin aceste modalități se poate încerca o aprofundare a cunoașterii de sine. "Firește, exigența fusese considerată de el și în tinerețe drept esența și natura cea mai intimă a talentului, și de dragul ei își înfrânase și-și răcise simțirea, fiindcă știa că aceasta este înclinată să se mulțumească ușor cu o aproximație voioasă și cu o jumătate de desăvârșire"...
Există scriitori, precum Agatha Christie, pentru care e suficientă o singură operă pentru ca cititorul să își facă o imagine clară asupra viziunii desExistă scriitori, precum Agatha Christie, pentru care e suficientă o singură operă pentru ca cititorul să își facă o imagine clară asupra viziunii despre lume. În cazul autorităților tutelare ale literaturii universale însă, nu se poate revendica dreptul de cunoaștere decât după o studiere în detaliu a operei lor integrale. Despre Mann nu poți afirma mare lucru după ce ai citit numai Muntele vrăjit sau Doctor Faustus. De altfel, chiar între aceste două opere există atâtea diferențe de stil încât, în lipsa numelui înscris pe copertă, nu ai putea afirma sub niciun chip că au același autor. Explicația acestor fluctuații trebuie privită patern. Există printre noi cineva care, primind decretul de grațiere chiar în momentul imediat anterior ghilotinării, nu s-ar schimba radical, în urma acestui fapt? Ei bine, nu e nimic nou sub soare: și Dostoievski a făcut-o. Situația nu e diferită nici în cazul lui Mann. Născut într-o familie cu apucături burgheze, dintr-un tată de sorginte nord-germană și dintr-o mamă cu origini exotice, Mann a fost forțat să întreprindă, înainte de a apuca pana, varii meserii burgheze. Situația este descrisă, parțial, în Tonio Kroger, asupra căruia voi reveni mai jos. Pasiunea mediteraneană și arta care a animat viața mamei sale s-au transmis însă pe cale succesorală, astfel încât Mann nu a putut refula înclinația către frumos... Două momente cruciale în viața lui Mann au fost cele două războaie mondiale. În primă fază, împătimit susținător al spiritului german, influențat în mod definitoriu de Nietzsche, Schopenhauer și de acordurile lui Wagner, Mann, deși poza drept apolitic, a susținut mișcarea kaiserului în Primul Război Mondial. Imediat după însă, și-a dat seama de consecințele nefaste pe care le-a adus acel atât de acerb spirit german și s-a raliat fără grabă principiilor Republicii de la Weimar. În aparență, s-ar putea crede că Mann a fost parșiv. Subsemnatul exclude însă această ipoteză, explicația sa rezidând în cauza justificativă a "necesității istorice" de după război. În cea de-a doua fază, față în față cu "dogma" germană promovată de naziști, Mann rămâne înmărmurit. A considerat că este inuman modul în care naziștii interpretau mitul și, în replică, Mann a scris "Legea", unde "detronează" fundamentele "tablelor lumii noi" promovate de Hitler. De altfel, cine a citit Doctor Faustus își poate da seama de faptul că acolo nu mai există nimic social, deși concepția de spirit german este păstrată pe mai departe. Explicația rezidă în faptul că Adrian Leverkuhn a fost construit după ce Mann a văzut cu ochii săi ororile naziste. Cu toate acestea însă, Mann a murit cu spiritul german în mâna. Nu a renunțat nicio clipă la el, în ciuda pregnantelor pilde date de istoria contemporană lui. Totuși, spiritul german nu era promovat într-o manieră dogmatică, deoarece între Casa Buddenbrook și Doctor Faustus, primul și, respectiv, ultimul său roman, există o diferența fundamentală în ceea ce privește construcția spiritului german. Iată, deci, o concluzie: Mann a fost mereu ancorat în realitate, fiind o conștiința vie a timpului său, prototipul germanului autentic, care a susținut cu brațele sale întreaga diasporă în anii războiului. Cel mai mare scriitor german al secolului XX a dus o existență aproape programatică. Deși a iubit-o până la refuz pe soția sa, Katia, atunci când a cerut-o în căsătorie, o avertizase că îi va oferi "o fericire austeră". De ce? Pentru că Mann a avut întotdeauna oroare de boemii diletanți. Valorile sale supreme erau demnitatea, perfecțiunea, lupta și rigurozitatea. În acest sens, mă voi opri mai mult asupra uneia dintre cele mai cunoscute opere ale sale, Moarte la Veneția, unde e descris crezul artistic al lui Mann. Pentru Mann nu toate elementele realității imediate se concretizează în literatură. De aceea, una dintre caracteristicile definitorii atribuite operei sale este reprezentativitatea, care vine la pachet cu ciumă singurătății. Aceasta din urmă, la rându-i, are drept condiție sine qua non reflexivitatea. Deci, un cerc vicios. Dar acest cerc vicios presupune o luciditate divină și tocmai în asta constă caracterul nefast al lui Mann-omul, fiind incident un hibrid de sobrietate și resemnare, care a dat naștere lui Mann-scriitorul. În fine, în acest secol bolnăvicios cine mai citește Mann? De altfel, și definiția demnității s-a schimbat, dar mergem înainte, convinși fiind că lumea înconjurătoare își urmează cursul nu după percepțiile și voința omului -vai de mine!!!- ci după propriile ei legi. Dar, atâta vreme cât avem monumente ca Mann care și-au lăsat semnătură pe marile opere, nu avem dreptul să ne plângem. Dar până și subsemnatul, privind contemplativ pe fereastră, demoralizat și, deopotrivă, resemnat, gândește: ce-o fi o fi! :) Și merge mai departe!
Notă: tentativele de recenzie redate mai jos au fost scrise în perioade diferite, odată cu terminarea fiecărei nuvele, așa că va trebui scuzat tonul fluctuant al subsemnatului.
STIRPEA WALSUNGILOR este o operă puțin atipică în comparație cu celelalte creații ale lui Mann. În centrul ei se află ideea de incest, dar nu unul carnal, ci incestul mental de sorginte aristocratică. De asemenea, opera prezintă vaste similitudini cu Walkiria lui Wagner, de care Mann era foarte atașat. De altfel, motivele din marile opere ale compozitorului german abundă în creațiile lui Mann. Pe de altă parte, ca o observație marginală, e interesantă coincidență dintre subiectul "incestuos" al operei, care are în prim-plan doi gemeni, și faptul că Thomas Mann a fost căsătorit cu Katia, ce avea un frate geamăn, Klaus. Lucru deloc întâmplător, după cum însuși Mann o afirmă în memoriile sale. În final, mă gândesc la faptul că nuvela a fost catalogată drept decadentă de către "părelnicii" epocii, deoarece tratează un subiect nu tocmai pudic. "Simțea două cuvinte: creativitate... pasiune. Iar în vreme ce fierbințeala îi zvacnea în tâmple, înțelegea cu nostalgie că această creativitate venea din pasiune și lua din nou chipul pasiunii."
CĂZUTĂ este o nuvela profundă. Aceasta a fost scrisă de Mann la începutul carierei sale scriitoricești și probabil acesta este motivul pentru care lucrurilor le este spus pe nume (în limita bunei-cuviințe ce caracteriza dulcele stil clasic). După aceea, de bine, de rău, și-a rafinat stilul. Nuvela este construită în ramă și are un foarte pronunțat caracter romantic, ca, de altfel, majoritatea scrierilor în ramă, cum se întâmplă în cazul lui Turgheniev. În fapt, este vorba despre o problematică acută a epocii: ascensiunea feminismului. Acesta începea să prindă contur, iar societatea clasică se degrada treptat (coincidență?). Este foarte interesant de studiat raportul dintre dogmaticii acerbi, ahtiați după o retorică de salon, și indivizii care și-au clădit opinia asupra subiectului în cauză prin propria experiență (iar apoi, de bine, de rău, au generalizat-o). De asemenea, e un aspect foarte bizar acela de a avea senzații olfactive pe parcursul citirii unei opere. Și nu mă refer la mirosul de carii specific oricărei bucăți de lemn frumos aranjate (îmi cumpăr cărțile de la anticariat), ci la mireasma pe care o pot emana anumite secvențe. Lucrul, în umila mea opinie, nu ține de cititor, ci de opera. În încheiere, trebuie să spun că nuvela merită citită, deoarece tratează o problema mereu actuală: relația dintre sexe, având că principala variabilă feminismul, iar nu feminitatea.
STĂPÂN ȘI CÂINE, scriere subintitulată "O idilă", este "cea mai frumoasă descriere a sufletului canin". Într-adevăr, în această nuvelă de dimensiuni considerabile, Mann își manifestă prompt spiritul de observație asupra reacțiilor patrupedelor. Scrierea este "idilică" numai ca fundal, având un colorit pitoresc, acțiunea desfășurându-se departe de lume și sub paravanul simplității. Subiectul tratat, e drept, nu impresionează prin pregnanța ideilor, cum se întâmplă, printre altele, în Gladius Dei, ci reprezintă "o poezie în proză", ca apologie adusă platitudinii bătrâneții. Un lucru demn de remarcat, comparația la care Mann recurge pentru a descrie bastonul bătrâneții, respectiv câinele naratorului, Bauschan: "Prin aceasta n-am indicat totuși întreaga opoziție dintre cele două făpturi; în realitate, opoziția este mai complicată și mai diversă. Anume, Bauschan este, ce-i drept, grosolan ca poporul, dar și sensibil ca acesta, în vreme ce predecesorul său nobil reunea mai multă delicatețe și capacitate de suferință cu un suflet incomparabil mai solid și mai mândru și, cu toată nebunia lui, îl depășea cu mult pe micul țăran prin autodisciplină".
DEZAMĂGIRE este povestea unei idei îmbălsămate într-un cadru poetic. "Suferind" de marea influență pe care Nietzsche a exercitat-o asupra sa, Mann concretizează într-o povestire cât se poate de boemă (!) decadența limbajului. "De ce să am orizont? Eu așteptam de la viață infinitul!"
MOARTEA a fost scrisă de Mann pentru un concurs care cerea o opera lipsită de orice implicații sexuale. În raport cu celelalte opere ale lui Mann (mai puțin Doctor Faustus), nuvela poate fi, pe bună dreptate, considerată decadentă. În fapt, este vorba despre o farsă jucată de către destin, de o legătură tainică între profețiile intrinseci și sentimentele tacite, pe de o parte, și realitatea imediată, pe de altă parte. E o proză a la Cioran, numai că acesta era pătimaș când perora despre moarte. La Mann nu e așa. Moartea e ceva nobil și chiar el spune în nuvelă: "Cum ar putea să mă înțeleagă? El nu știe. Nu vreau ca banalitatea cotidiană și plictiseala să-mi umbrească ultimele zile. Mă sperie gândul că moartea ar putea să aibă în ea ceva burghez și obișnuit. Ceva neobișnuit și straniu trebuie să se afle în jurul meu în acea zi mare, serioasă, enigmatică - în ziua de doisprezece octombrie..."
TRISTAN este o transfigurare a (pseudo)intelectualității neîndemânatice, concretizată în persoana unui scriitor cu puternice afecțiuni în ceea ce privește realitatea, motiv pentru care, la un moment dat, îi este adresată o remarcă tăioasă: "nu privești în față femeile pe care le întâlnești, ci doar tragi cu ochiul la ele, că să păstrezi o frumoasă părere vagă, asta din teama de realitate". Cadrul acțiunii aduce aminte de un loc celebru pe care îl ocupă în opera lui Mann sanatoriul. Este, de altfel, o subtilitate, căreia cititorul familiarizat îi poate atribui anumite înțelesuri. După cum se știe, imaginea sanatoriului joacă un rol definitoriu în Muntele vrăjit. La fel ca în marele roman, în Tristan are loc o iubire plafonată la nivel intelectual. Dacă ne aducem aminte, relația lui Hans Castorp cu Claudia Chauchat nu avea niciun dram de emotivitate, iar în acest sens este demnă de remarcat epuizarea psihică pe care protagonistul o simțea în prezența ei, mai ales în acele momente memorabile în care reprezentanta sexului frumos închidea ușa trântind-o. Aspecte similare se regăsesc și în Tristan, numai că aici planul conceptual se diversifică, deoarece apare in scenă și un al treilea. Acest al treilea, fire pragmatică, contrastează puternic personalitatea protagonistului, evidențiându-i trăsăturile într-o lumina nu prea plăcută, de unde și remarca pe care mi-am permis să o fac la început, referitoare la (pseudo)intelectualitate. Acest lucru este evidențiat de întrepătrunderea moravurilor burgheze în artă și viceversa. Subsemnatul ar vrea să mai facă o remarcă marginală, dar subtilă, nu ruptă de context. Adineauri am amintit de Muntele vrăjit și mi-am adus aminte de un roman similar în ceea ce privește cadrul "bolnăvicios", anume "Inimi cicatrizate" de marele scriitor iudeo-român, Max Blecher, pe care conștiința colectivă a cititorilor români tinde să-l șteargă din peisajul "must read". Și acolo, acțiunea se desfășoară tot într-un sanatoriu și -mai mult!- opera are și caracter autobiografic. Ceea ce m-a surprins însă -lucru despre care vreau să scriu!- a fost iubirea protagoniștilor din aceste trei opere "bolnăvicioase". Iubirea lor s-a născut din suferință, dar nu dintr-una sufletească, precum senzația aceea de corodare a maruntaielor la apariția unei emoții puternice, ci dintr-una fizică. Bolnavii incurabili nu se mai simțeau oameni (!), astfel încât simțeau nevoia să se "destindă" în preajma celor de "teapa" lor, a "proscrisilor". Pe seama asta, cine are timp și resurse, ar putea alcătui un vast studiu asupra psihologiei bolnavului în literatură.
MARIO ȘI VRĂJITORUL are aceleași "nuanțe de gri" prezente și în Doctor Faustus, deoarece obscuritatea și demonicul ocupă cadrul principal. Nu întâmplător, acțiunea se petrece în Italia, țară atât de dragă lui Mann, care i-a alimentat harul pentru atâtea povestiri, într-o perioadă de răscruce pentru continent și, prin el, pentru lumea întreagă, anume perioada interbelică. Caracterul politic al nuvelei este evident, fiind descrisă, în prima parte a acesteia, o scenă în care este foarte bine evidențiat fanatismul fascist. De esența nuvelei este însă a două parte a acesteia, prima alcătuind doar introducerea pentru ceea ce avea să urmeze și aici -în partea a doua- se înfățișează tema nuvelei în splendoarea ei. Deși scrisă într-un limbaj simplu și fără prea multe subtilități, opera este una dintre cele mai iscusite din volum. Subsemnatul a tradus obscuritatea finală în următorii termeni: similitudinile vrăjitorului Cipolla cu dictatorul fascist sunt evidente, motiv pentru care naratorul cataloghează "scamatoriile" de început drept niște glume ieftine, care pot fi foarte lesne regizate. Ulterior însă, vrăjitorul angrenează subit atenția publicului său prin "scamatorii" mai complexe, lucru ce relevă "FASCInația" acestuia pentru caracterul de "il duce". Referirea la anglo-saxona "care începuse și ea să joacă după cum îi cânta vraciul" nu are altă semnificație decât aceea că "manevrele" vrăjitorului se dovedeau a fi nu numai niște simple glume de circ, ci "principiile" unei adevărate dogme. În fine, deznodământul are semnificația unei "victorii" (a propos de conotația termenului până la 1989), deoarece Mario, "licărirea de speranță", are toate trăsăturile unui proletar. Mobilul actului nu are nicio relevanță, deoarece nuvela a fost scrisă în 1930, pe când "il duce" avea să fie căsăpit în anii războiului.
TRISTAN ȘI ISOLDA. Miniatura astfel intitulată este doar o schiță pe care Mann intenționa să o dezvolte ulterior. P.S. Nu l-aș fi văzut niciodată pe Mann scriind o operă cu tematica aferentă iubirii legendare dintre Tristan și Isolda, deoarece la el iubirea este delicată, aproape sobră, lucru vădit în contradicție cu năvalnica pasiune a celor două personaje cărora, dacă li s-ar fi răpit trepidațiile nebune ale pasiunii, ar fi rămas sterpe.
DEZORDINE ȘI SUFERINȚĂ TIMPURIE este o panoramă a familiei germane, puternic afectată de Primul Război Mondial. Chiar și lui Mann i-a plăcut opera și a îndrăgit-o până la finele vieții, lucru care nu i se întâmpla des în ceea ce privește nuvelistica sa. "Dezordinea și suferința" sunt, de fapt, de factură burgheză. Despre nuvelă s-ar putea spune că este un "Moromeții" în miniatură, plat și de sorginte urbană. Mann spunea despre această opera că "este produsul unui conservatorism cultural autentic și al unei iubiri paterne pentru lumea nouă".
GLADIUS DEI se deschide cu o panorama arhitecturală asupra Munchenului, care introduce cititorul într-un mediu artistic. Povestirea are în centru o operă a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug în perioada medievală din pricina "deviaționismului" său. Pentru același motiv, patru secole mai târziu, eroul din Gladius dei, deși nu ars pe rug, este dat afară pe ușă. De asemenea, ca un corolar, opera surprinde triumful trivialității asupra adevăratelor motive care fundamentează arta. Din păcate însă, un spirit conservator sesizează -și plânge!- faptul că trivialitatea nu numai că a prins contur, dar fundamentează arta modernă. Dar... vox populi! Povestirea are un efect revelator, surprinzând două facțiuni sociale: diletantul și creștinul moralist, atașat de principii. "Este asta o nelegiuire ivită din ignoranță sau fățărnicie abjectă? La această întrebare, mie îmi stă mintea-n loc... îmi stă mintea-n loc în fața faptului că un om poate ajunge pe pământ la cea mai mare faima prin prosteasca și neînfrânata manifestare a simțurilor sale animalice! Frumusețea... ce este frumusețea? Prin ce e dată la iveală frumusețea și pe ce se bizuie înrâurirea ei?"
TONIO KROGER este cea mai "directă" operă a lui Mann ce tratează problematica artistului. Cadrul narativ este influențat de un colorit contemplativ, colorit dat de viziunea despre lume a protagonistului, care, născut și crescut în nordul Germaniei, percepe melancolia drept o dominantă a cercului nord-german. Nuvela are un dialog foarte pătimaș, concentrat pe condiția artistului în societate, problema ce l-a chinuit pe Mann, motiv pentru care i-a acordat atenție în numeroase opere. De altfel, la un moment dat (să divulg o premisa conceptuală) se face referire la impasibilitate, că fiind o condiție necesară a geniului (idee promovată de Flaubert). Demnă de studiat mai este, apoi, o distincție fugară privitoare la viziunea cosmologică și psihologică asupra lumii. Nu în ultimul rând, nuvela abundă în pledoarii, mai ales cele sub formă de solilocviu, ca un conflict al artistului cu propriul său intelect. Din păcate însă, se observă că nuvela este încheiată abrupt, de parcă Mann s-ar fi supărat pe viață, subit. În realitate, după cum se arată într-o notă de subsol, și această nuvela a fost scrisă la comandă, astfel încât Mann a fost presat, probabil, de timp. Cu toate acestea, mi-au plăcut taisurile cognitive și emoționale pe care autorul le asociază crezului său artistic, acestui Tonio Kroger, pe care îl numea "Wertherul meu". "Odată cu chinul și trufia cunoașterii, veni singurătatea, deoarece în cercul celor simpli, înzestrați cu un spirit voios și opac, nu era suportat, iar semnul de pe fruntea lui îl tulbura. Din ce în ce mai mult simți dulceață plăcerii pentru cuvânt și formă, fiindcă obișnuia să spună (lucru pe care îl notase și în scris) că numai cunoașterea sufletului ne duce infailibil la melancolie, dacă satisfacțiile pe care ni le da capacitatea de a ne exprima nu ne-ar ține treji și voioși."
LEGEA apare în 1944, într-o perioadă istorică ce a înspăimântat întreaga omenire. Tema nuvelei este una de factură socială: este descrisă evoluția unui grup particular de la stadiul de hoardă către dezideratul lui Moise, acela de grup social relativ centralizat. Tonul folosit de Mann este mai degrabă zeflemitor, dar propice pentru a descrie varianta incipientă a israeliților. Autorul nu "derogă" de la litera oficială, înscrisă în Biblie, dar îi imprimă acesteia, prin limbaj, un caracter critic, ce-l face pe cititor să privească acuratețea intențiilor lui Moise cu scepticism. Mie mi-a plăcut foarte mult. Se observă clar înclinația spre ordine, iar scopul scuză mijloacele. Acest aspect trebuie însă corelat cu "puritanismul" german, care relevase cel mai mare neajuns al dorinței de ordine absolută, prin ceea ce a rămas înscris în istorie drept Holocaust. Este relevantă precizarea editorului dintr-o notă de subsol, care citează dintr-o scrisoare adresată de Hitler lui Hermann Rauschning: "Va veni ziua când voi ridică împotriva acestor porunci tablele unei legi noi. Iar istoria va recunoaște mișcarea noastră ca pe marea bătălie: eliberarea omenirii, eliberarea de blestemul Sinaiului."
Lui Thomas Kleininger, acestui om care a adus atât de mult germanism în cultura română, plecat dintre noi la 8 noiembrie 2017.
Mă obişnuisem cu "volubilitatea aristocratică" a lui Mann după Muntele vrăjit şi după Doctor Faustus, adevărate capodopere ale literaturii universale.Mă obişnuisem cu "volubilitatea aristocratică" a lui Mann după Muntele vrăjit şi după Doctor Faustus, adevărate capodopere ale literaturii universale. Naraţiunii din Lotte la Weimar îi lipseşte însă acel ceva care contrasta sobrietatea aproape ştiinţifică din cele două opere mai sus amintite: patosul. Dacă în Muntele vrăjit dialectica dintre iezuitul Leo Naphta şi progresistul Ludovico Settembrini scuză orice neajuns ce i s-ar fi putut reproşa romanului şi dacă în Doctor Faustus mediul obscur antrena imaginaţia cititorului astfel încât acesta îşi remodela propria concepţie despre lume, acum cu un colorit pesimist-artistic, în Lotte la Weimar personajele nu transmis mai nimic, oricât de mult ar fi ele înzestrate cu acea eleganță aristocratică şi oricât de palpitant ar fi trebuit să sune o frază rostită de Goethe, personaj cheie al romanului. În fapt, ideea centrală a operei este reprezentată de acel imbold instopabil de a regăsi iubirea care a suferit de marele necaz de a fi irealizabilă în Suferinţele tânărului Werther. Astfel, romanul emană, sporadic, un parfum nostalgic, fiind o încheiere postum a marii opere biografice a lui Goethe. Totuşi, nici acesta nu este descris la anvergura unui mare geniu, el ieşind în evidenţă numai în lumina respectului şi a grijilor de ceilalţi arătate. La fel ca celelalte opere ale lui Mann, Lotte la Weimar este o poveste ermetică: nici plictisitoare, nici captivantă, ci mai degrabă caracterizată printr-o (prea) nobilă descriere a unor figuri nobiliare.
"... interesant însă era că toate aceste imagini şi amintiri nu aveau, nu-şi căpătaseră imediat extraordinara lor claritate şi strălucire şi belşugul lor de detalii şi că la început memoria nu se preocupase prea mult să le păstreze în amănunt, ci abia mai târziu se străduise să le smulgă din adâncul ei, frântură cu frântură, vorbă cu vorbă. Ele fuseseră căutate, reconstituite şi scoase cu exactitate la iveală, cu motivele şi intenţiile lor, vernisate frumos şi aşezate parcă între policandre, din pricina importanţei pe care, în chip cu totul nebănuit şi neaşteptat, o căpătaseră după aceea."
Fără doar şi poate unul dintre cele mai frapante paragrafe citite vreodată: "Wassertrum a silit-o pe mama să fie a lui, cine ştie prin ce mijloace drăFără doar şi poate unul dintre cele mai frapante paragrafe citite vreodată: "Wassertrum a silit-o pe mama să fie a lui, cine ştie prin ce mijloace drăceşti - ca toţi cei de teapa asta, dacă nu altcumva, într-un fel şi mai cumplit. Pe urmă... pe urmă a vândut-o la un bordel... nu-i lucru greu, dacă tovarăşii tăi de afaceri sunt jurisconsulţii poliţiei. DAR N-A FĂCUT-O PENTRU CĂ ERA SĂTUL DE EA, VAI, NU! ÎI ŞTIU INIMA, I-O ŞTIU PÂNĂ ÎN CELE MAI FERITE ASCUNZIŞURI: A VÂNDUT-O ÎN ZIUA CÂND ŞI-A DAT SEAMA CĂ O IUBEŞTE!" Printr-o tehnică narativă al dracului de ingenioasă, cititorul este introdus în ghetto-ul (evreiesc) din Praga, nereuşind să facă distincia între realitatea concretă a romanului sau visul propriu-zis al personajului-narator, părtaş al acţiunii... Nu prea am avut contacte cu literatura de factură iudaică -şi, la drept vorbind, Gustav Meyrink nu pune în centrul romanului său religia, ci mai degrabă mistica, analogă magiei- însă modul în care sunt înfăţişate "lucrările" din ghetto-ul evreiesc e de-a dreptul frapant. În ceea ce priveşte personajele, ele sunt mai degrabă construite pe principii romantice: "excepţionale", extreme, pătimaşe, maniace. Într-o lume de coşmar, în care relaţiile interumane sunt vitale, conceptul de mit se impune. Întrepătrunderea planurilor temporale -situate la 33 de ani unele de altele- este un alt aspect important al romanului, definitoriu pentru stabilirea realităţii concrete care întemeiază opera, făcând distincţia între planurile temporale din contiinta personajului. Acum... având în vedere că primul capitol descrie personajul principal ca zvârcolindu-se în pat, preocupat de filosofia indiana, tocmai terminând de citit o carte buddhistă, iar în ultimul capitol el se trezeşte într-o cameră de hotel, după un somn lung, ar trebui să-l facă pe cititor să-şi pună o întrebarea referitoare la obârşia visului protagonistului (care nu e exclusiv rupt de realitate). Ceea ce stă la baza romanului este însă obscuritismul, conflictul dintre personaj şi alterego, întruchipat în diferitele personaje care apar de-a lungul romanului, relaţia dintre voinţă şi "minune", înţeleasă în sens iudaic. Însă acest aspect are o prea mare anvergură pentru a putea fi, chiar şi sumar, redat aici...
Abordare filosofică spinozistă, aducând aminte de "Substanţă", sub forma contemplaţiei: "... n-om fi şi noi, fiinţele vii, un fel de zdrenţe de hârtie? Nu cumva vântul, sau altceva, cine ştie ce, ne mâna, nevăzut, neînţeles, încoace şi încolo, hotărând ce să facem şi ce nu, când noi, neştiutori, ne încredem în voinţă şi zicem că-i a noastră?"
"Fiecare întrebare pe care şi-a pus-o omul îşi găseşte răspunsul chiar în clipa în care şi-a pus-o în minte [...]. Viaţa nu-i nimic altceva decât o sumă de întrebări care au prins formă, purtând germenele răspunsurilor în ele."
"Câtă metodă în nebunia lui Charousek! Să fie oare nebunie? [...] El ascultă de porunca pe care i-o dă un instinct cu putere peste tot şi toate, fără să se gândească nicio clipă la vreo răsplată, aici sau dincolo."
"Dacă-l îmbătai, îl apuca o tristeţe fără margini şi, înfrigurat, cu lacrimi şi sughiţuri, decupa întruna, coală după coală, acelaşi profil ascuţit de fată până le termină pe toate."
"... sunt atât de sărac cum nici mie nu-mi vine să cred că poate să fie cineva!"
"... cuvântul viu să încremenească în dogmă moartă!"
Subintitulat "Roman din mediul artiştilor", "Cuibul visurilor" îl prezintă pe Fritz Schramm, personaj în care eu am văzut o transfigurare hiperbolică Subintitulat "Roman din mediul artiştilor", "Cuibul visurilor" îl prezintă pe Fritz Schramm, personaj în care eu am văzut o transfigurare hiperbolică a valorilor umane. Cu un laitmotiv deopotrivă artistic ("un amestec de păcat tristeţe şi nostalgie"), romanul prezintă "mlădiţele" care au crescut în jurul personajului principal. Mai concis: cum poate influenţa un om, prin simplul său fel de a fi, vieţile altora. Reflecţiile asupra sensului vieţii, dialectica asupra esteticului sau rolul artei în societate nu lipsesc nici ele. În manieră romanţată, găsim morala conform căreia aversiunea manifestată pasiunii are o forţă inversă, distrugătoare. Sunt surprinse două tipologii feminine, aparent amândouă cu un caracter şi cu un chip de aur, cel care are să facă diferenţa între ele având să fie punctul lor comun, compozitorul Ernest, care defineşte realitate prin propria viziune.
Asupra esteticului, în arta picturală: "Un desfrânat mi-a spus la un moment dat: <<Dacă aveţi de-aface cu o fată, să nu-i permiteţi să dea jos toate hainele. Starea de euforie ar dispărea în acest caz. Ea trebuie să mai păstreze totdeauna ceva pe ea: ciorapii, sau cămaşa, sau chiloţii, sau pantofii, sau o blană... ceva, că să nu fie goală de tot.>> Îţi dai seama de aici cât este de cast şi de frumos nudul."
"Dragă Fritz! Există oameni care nu pun mare preţ pe sărbătorirea zilei de naştere, deoarece faptul că te-ai născut este o fericire îndoielnică."
"Se mira cât de repede poate să treacă în viaţa asta ceva ce cu puţin timp în urmă înseamna atât de mult."
Bildungsromanul, prezentat ca o alegorie asupra ideii de cunoaştere, colorează, într-o manieră hiperbolică, lumea ca o continuă căutare, "călătorie" îBildungsromanul, prezentat ca o alegorie asupra ideii de cunoaştere, colorează, într-o manieră hiperbolică, lumea ca o continuă căutare, "călătorie" în care timpul iese din ecuaţie, clipa prezentă fiind singurul reper valid. "Siddhartha" prezintă "povestea" personajului eponim, care-şi caută eul. Am simţit un fel de greutate concentrativa când am citit-o. Am simţit pentru prima dată, pe propria-mi raţiune de a fi, cum mediul în care creşti îţi influenţează personalitatea (discrepanţa în ceea ce priveşte interpretarea realităţii imediate dintre creştinism şi budism)... Ideea centrală, anume aceea a drumului iniţiatic, mi s-a părut, din punct de vedere literar, desăvârşită: după parcurgerea unei cai, omul simte abia la finele vieţii ideea de desăvârşire asupra căreia s-a oprit în reflecţiile sale....more
Trebuie să fii puţin fumat* pentru a o simţi în sânge. Mi-a plăcut enorm redarea aspectului privitor la istorie, din ultimul capitol, în sensul în carTrebuie să fii puţin fumat* pentru a o simţi în sânge. Mi-a plăcut enorm redarea aspectului privitor la istorie, din ultimul capitol, în sensul în care istoria nu este decât un comul de perspective subiective. "Căci omul mărginit nu dă crezare La tot ce ochii nu-i adeveresc."
Apendice: să le spună cineva ălora de la RAO că scrierea nu face referire la "cele două războaie mondiale, trăite de autor", dat fiind că a fost publicată în 1932....more
Friedrich Schiller, a doua cea mai proeminentă figură a romantismului german, după Goethe, a reuşit -prin "Wilhelm Tell"- să creeze una dintre cele maFriedrich Schiller, a doua cea mai proeminentă figură a romantismului german, după Goethe, a reuşit -prin "Wilhelm Tell"- să creeze una dintre cele mai grăitoare drame istorice ce au ca tematică libertatea. Fiind inspirată din istoria Evului Mediu precoce, cea din urmă lucrare a lui Schiller prezintă lupta pentru libertate a şviţerilor, împotriva despotismului feudal. Acţiunea dramei este plasată în secolul XIV. Vocea autorului este întru totul justificată şi se poate explica logic: secolul al XVIII-lea a fost un dezastru din punct de vedere social (discrepanţele dintre paturi deveniseră tot mai mari), dar -în acelaşi timp- acest lucru a prilejuit afirmarea literaturii. Deci, dacă secolul al XVIII-lea este reprezentat, în plan politic, de un dezmăţ al aristocraţiei, în plan literar reprezintă germenele literaturii oropsiţilor. *În sensul în care, după patru secole, absolutismul monarhic dăinuie.* "Wilhelm Tell" nu trebuie interpretat în maniera romantică la modul absolut. Iubirea sau interiorizarea nu există. Dacă s-ar cere să facem o analogie cu principiile romantismului, nu putem vorbi decât de orientarea spre istoria naţională şi de "personajele excepţionale în situaţii excepţionale". Opera se remarcă prin patosul pe care l-a pus autorul în ţăranii şviţeri -dintre cere se ramarca Wilhelm Tell- în drumul lor subit spre libertate. Focul libertăţii mocnea din pricina asupririi, iar veriga care lipsea lanţului uman (îmi pare rău pentru analogie!) în drumul spre libertate era UNIREA TUTUROR!
"Da, să-nduram ce ne trimite cerul, Dar nedreptatea nu o rabdă drepţii."
"Eu inima mi-aş azvarli-o-n foc De-ar fi de bunuri pământeşti legată."
"Of! tare grea e piatra ce o cari Că să-ţi clădeşti tu însuţi închisoarea!"
"N-am plâns! Nu-n lacrimi de nevolnic Mi-am revărsat durerea mea fierbinte, Ci-n fundul inimii, că pe-o comoară, Am zăvorât-o, cugetând la fapte."
Tell, autocaracterizare: "... ci sunt făcut s-alerg mereu după un ţel fugar./ Simt că trăiesc numai când cuceresc/ În fiecare zi din nou viaţa."
După cum se observă, dăm pe afara de figuri de stil. Nemaivorbind de fundalul hiperbolic, aproape mitic, pe care Schiller îl proiectează.
Mă gândesc că, toate aceste contribuţii ideologice, şi culturale deopotrivă, pe care le-au adus romanticii germani spiritului veacului (XVIII, iar apoi XIX), au contribuit enorm la buna dezvoltare a Germaniei, unificată un secol mai târziu. "Noi nu cunoaştem decât idealuri, nu ştim ce există cu adevărat!" îi spunea Schiller, într-o scrisoare, prietenului sau Karl Moser.
Miniaturile istorice ale lui Stefan Zweig fac din câteva momente de cumpăna ale omenirii -utilizând de lirism- momente cruciale, definitorii. Spre exeMiniaturile istorice ale lui Stefan Zweig fac din câteva momente de cumpăna ale omenirii -utilizând de lirism- momente cruciale, definitorii. Spre exemplu, Cucerirea Bizanţului ("Mahomed şi Constantin ştiu amândoi că ziua aceasta hotărăşte pentru secole şi secole de istorie"). Deşi din legendarul Imperiu Bizantin nu mai rămăsese decât capitala, Constantinopolul, puternic fortificat -aproape de nepătruns-, 8000 de soldaţi ţin piept unei oştiri otomane ce numără 150.000 de oameni. Otomanii au de trecut de zidurile cetăţii -probabil cel mai puternic adversar al lor. Istoria, care adesea joacă pe degete destinul, face ca, într-o zi din cadrul bătăliei, una dintre porţile din al doilea zid al cetăţii (fiind trei, dar cel de-al treilea, deci cel de la exterior, fusese spart) să fie uitată deschisă. "KERKAPORTA" a rămas în istorie un simbol. Desigur, ne îndoim cu toţii de rezistenţa de care ar mai fi putut da dovadă oamenii lui Constantin, în schimb, această vulnerabilitate, această palmă a destinului, Kerkaporta, a prilejuit intrarea grabnică a otomanilor pe poartă creştinătăţii. Se ridică aşadar întrebarea fioroasă, funestă sau miraculoasă: ce s-ar fi întâmplat dacă acea Kerkaporta nu ar fi fost lăsată deschisă? Cum ar fi astăzi lumea fără câteva secole de dominaţie otomană?! Un alt episod definitoriu al istoriei este Bătălia de la Waterloo (iunie 1815). Zweig o romanţează foarte mult (dar fără a depăşi hotarele istoriei). Titlul miniaturii este, de asemenea, hiperbolic -"MINUTUL LUMII LA WATERLOO". Ce s-ar fi întâmplat dacă mareşalul lui Napoleon, Grouchy, nu s-ar fi împământenit în rigiditatea sa, fiind ferm în ideea de a asculta ordinul iniţial al împăratului de a urmări armata prusacă în retragere? Ce s-ar fi întâmplat dacă el şi-ar fi dat seama că Napoleon ar mare nevoie de el? *nu exista telefon* Cum ar fi fost astăzi Europa dacă Napoleon ar fi avut răgaz să-şi pună decisiv amprenta asupra ei? Pe mine, această miniatură m-a făcut să trăiesc fiecare minut al bătăliei de la Waterloo, iar în mod special, acel "minut al lumii" de la Waterloo. De asemenea, din rândul acestor prea puţine miniaturi istorice, se disting trei artişti de seama ai omenirii în trei momente decisive ale vieţii lor: Handel, Goethe şi Dostoievski. Acestuia din urmă, autorul îi dedică un poem în care surprinde schimbarea sa, "trauma" din momentul în care, aflat pe ghilotină din pricina faptului că fusese adeptul socialismului utopic, vine un act de graţiere prin care împăratul îi comută pedeapsa în muncă silnică. Zweig termină monumental poemul: "În jurul buzelor, care-i zvâcnesc, joacă/ Surâsul galben al Karamazovilor". Istoria este pentru Zweig ceea ce a fost şi pentru Goethe: "tainicul atelier al lui Dumnezeu". În prefaţă, face de asemenea o introducere monumentală: "Nici un artist nu este artist tot timpul, pe întreg parcursul celor douăzeci şi patru de ore ale existenţei sale zilnice; tot ceea ce este esenţial, tot ceea ce este durabil în reuşitele sale, se înfăptuieşte în numai puţinele şi rarele momente de inspiraţie."
O incercare esuata de a face o filosofie muzicala pe tema geniului lui Beethoven. Se proiecteaza un nationalism extrem -"spiritul german"- si o imaginO incercare esuata de a face o filosofie muzicala pe tema geniului lui Beethoven. Se proiecteaza un nationalism extrem -"spiritul german"- si o imagine mult disproportionata (pozitiv) a lui Beetoven. Wagner nu e scriitor!...more
Călătoria lui Wagner la Viena este pură închipuire, deoarece atunci când "Titanul" (Beethoven) moare, în 1827, Wagner avea 14 ani. Ca un mare admiratoCălătoria lui Wagner la Viena este pură închipuire, deoarece atunci când "Titanul" (Beethoven) moare, în 1827, Wagner avea 14 ani. Ca un mare admirator al lui Beethoven -mă gândesc!-, Wagner a plăsmuit tot pelerinajul său, căci a ales din toate căile posibile, calea posibilității: imaginarul. Totuși: 1. Despre surzenia lui Beethoven: ...Să pășești prin viață străin de bucurii și sărac; să știi că ție, singura inălțare sufletească ți-o oferă forța sunetelor și să fii silit să spui: "Nu aud!" 2. Despre muzică: În cazul acesta, creația poetică trebuie să se situeze pe planul al doilea, întrucât cuvintele sunt mult prea neputincioase. 3.Beethoven cel mizantrop: Oamenii îmi pretind să scriu precum își imaginează ei că ar fi frumos și bine. Uită însă că eu, un biet surd, sunt osândit să trăiesc doar gândurile care-mi aparțin doar mie. Că nu-mi stă în puteri să compun altfel decât simt. Că nu pot gândi și nu mă pot însufleți frumusețile lor. Iată nenorocirea mea - adaugă el cu amărăciune!...more
"Vulpile în vie" (sau "Arme pentu America") este cu desăvârşire cel mai bun roman de factură istorică pe care l-am citit... Cât de subtil poate fi sub"Vulpile în vie" (sau "Arme pentu America") este cu desăvârşire cel mai bun roman de factură istorică pe care l-am citit... Cât de subtil poate fi subiectul: autorul -ilustru istoric al secolului XX- tratează un subiect sensibil: revoluţia (iniţial, în orice formă a ei). Ulteroir, conceptul de revoluţie devine ambiguu. Ce este, de fapt, revoluţia? În jurul cui se cristalizează ea? Hai să luăm un exemplu recent, concret: Revoluţia Română din 1989 (hai să-i spunem revoluţie, măcar să ţină de fundal pentru acest exemplu). Aşadar... ce Dumnezeu a însemnat Revoluţia din '89? Executarea lui Ceaşcă'? Revenirea la proprietatea privată? Schimbarea unor figuri vechi cu altele noi, în alte funcţii? :). Feuchtwanger ne spune că nu. După el -concepţie pe care am moştenit-o- revoluţia nu se face brusc, într-un moment ce se poate stabili de realitatea imediată. Revoluţia -în orice formă a ei- necesită un antrenament ideologic (al maselor) în prealabil... Desigur, în acest vast volum, Feuchtwanger nu tratează Revoluţia Anticomunistă, ci revoluţia burghezo-democratică a coloniilor din America de Nord şi (prin analogie) Revoluţia Franceză din 1789. Aşadar, revin la teza susţinută, sumar, mai sus. Ce a însemnat, de fapt, independenţa Americană? Faptul că s-au luat aia la bătaie prin portul Boston, "partida de ceai", Congresul de la Filadelfia, încrucişările de la Saratoga şi, ulterior, cele de la Yorktown?! Sigur, înainte de toate, orice revoluţie necesită angrenarea unui sentiment de revoltă împotriva cuiva (iar acest "cuiva", oricât l-am condamna noi, este vital oricărei revoluţii, căci fără el nu s-ar înfăptui nicio revoluţie). Populaţia din coloniile engleze de pe coastele "lumii noi" s-a revoltat împotriva metropolei deoarece coloniştii nu erau reprezentaţi în Parlamentul britanic. Ei! Abia acum începe "acţiunea" romanului. Totul se petrece în Franţa, cu preponderenţă la Paris, cititorul fiind plimbat de la Versailles la reşedinţa temporară a lui Benjamin Franklin. Legătura cu evenimentele extraeuropene este făcută prin scrisori şi naratorul nu se "deplasează" nicăieri. Sosirea lui Franklin la Paris deschide calea înfăţişării machiavelismului (politic). În jurul său se cristalizează întreaga societate iluministă a Parislui. Ideile clocotinde ale iluministilor circulau în întreaga Europă (a propos, Voltaire apare în roman ca personaj bine conturat şi deseori prezent: cred că este un motiv întemeiat să te facă să citeşti cartea). Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, autorul "Nunţii lui Figaro" şi al "Bărbierului din Sevilia" apare şi el. Întreaga intelectualitate -ce dracu!- complotează pentru susţinerea SUA, a "fiilor libertăţii", folosindu-se chiar de mâna regelui francez, Ludovic al XVI-lea. Soţia regelui, Maria Antoneta, vagaboanta respectivă ce-şi clădise Trianonul falimentând Franţa şi lăsând goale burţile parizienilor (scuzat să-mi fie limbajul licenţios, dar nu mă pot abţine în cazuri extreme, mai ales în cele ce au consecinţe atât de murdare) este monumental conturată. Romanul lui Feuchtwanger reprezintă, aşadar, veriga care face trecerea de la orânduirea feudală la sistemul burghezo-democratic (cel puţin în SUA). Merită citit, iar eu îl recomand cu toată afabilitatea-mi. Şi mă revolt împotriva faptului că Lion Feuchtwanger este un autor foarte puţin cunoscut!!! *Dacă are cineva impresia că recenzia curentă e spoiler, trebuie să-l anunţ că nu am spus nimic, în comparaţie cu profunda natură a romanului.*
Loading...
