Valeriu Gherghel's Reviews > Inelele lui Saturn

În 1995, cînd a apărut eseul narativ Inelele lui Saturn, în originalul lui cît se poate de nemțesc (a se vedea P. S.-ul), exegeții au pretins că nu-i pot atribui un gen literar precis. Ar fi o lucrare inclasabilă. În această privință au avut dreptate.

S-a vorbit de un roman hibrid, de autobiografie, de autoficțiune, de note de călătorie, de „ficțiune documentară” (expresia aparține chiar scriitorului) etc. Roman nu are cum fi, nici măcar hibrid, nici măcar în linia lui Laurence Sterne. Scrierea aparține unui melancolic (Saturn e steaua melancoliei), în timp ce Sterne este mereu și mereu vioi, face haz de orice și nu ia în seamă nimicnicia din jur. Nu merită să-i dai atenție: viața e cel mai stupid lucru cu putință.

Depresivii nu au proiecte, ei privesc doar spre trecut. Așa procedează și naratorul din Inelele lui Saturn. Pornește într-un soi de peregrinare prin estul Angliei, pe țărmul erodat al Mării Nordului, în comitatele Norfolk și Suffolk, și vizitează așezări pline de istorie, dar fără prezent, biserici, clădiri dezafectate, castele în ruină, parcuri părăsite, vechi faruri devenite săli de lectură și muzee, cimitire. Drumeția are loc în august 1992. Peste un an, povestitorul începe s-o consemneze. Termină în data de 13 aprilie 1995.

Călătoria e, așadar, doar un pretext pentru reverie.

Aș mai menționa că textul lui Sebald este întrerupt de numeroase fotografii greu descifrabile (așa e și în original, din cîte am văzut), de tăieturi din ziare, de hărți etc. E greu de găsit o unitate în Inelele lui Saturn, principiul narativ este asociația aproape liberă de idei, digresiunea. Cred că este singurul lucru care evocă obiceiurile lui Sterne: „Stînd acum să mă mai gîndesc, îmi vine în minte faptul că pe vremuri...”.

P. S. Un critic literar de la noi, foarte productiv și foarte erudit, l-a prezentat nu de mult pe Sebald ca pe un „prozator englez de origine germană” :)