What do you think?
Rate this book
Enigma Otiliei
Tânărul Felix Sima vine de la Iaşi la tutorele său, Costache Giurgiuveanu, la Bucureşti, ca să înceapă cursurile Universităţii de Medicină. Aici o întâlneşte pe fiica acestuia, Otilia.
Enigma Otiliei este, pe scurt, un roman puternic, impecabil construit, un roman auctorial cu un narator care ştie tot şi comentează cu mare volubilitate toate actele eroilor şi toate situaţiile prin care aceştia trec. Ştie chiar ce se află scris într-un plic înainte ca adresantul să-l deschidă... Naratorul călinescian este, apoi, informat în toate direcţiile, de la arhitectură la moda timpului, şi speculaţiile lui fac parte din substanţa epică. G. Călinescu a înnoit şi din acest punct de vedere, structura şi limbajul romanului românesc, preluând şi reformulând un model deja clasicizat. (EUGEN SIMION)
Enigma Otiliei este, pe scurt, un roman puternic, impecabil construit, un roman auctorial cu un narator care ştie tot şi comentează cu mare volubilitate toate actele eroilor şi toate situaţiile prin care aceştia trec. Ştie chiar ce se află scris într-un plic înainte ca adresantul să-l deschidă... Naratorul călinescian este, apoi, informat în toate direcţiile, de la arhitectură la moda timpului, şi speculaţiile lui fac parte din substanţa epică. G. Călinescu a înnoit şi din acest punct de vedere, structura şi limbajul romanului românesc, preluând şi reformulând un model deja clasicizat. (EUGEN SIMION)
348 pages, Paperback
First published January 1, 1938
About the author
George Călinescu
74 books98 followersGeorge Călinescu (Romanian pronunciation: [ˈd͡ʒe̯ord͡ʒe kəliˈnesku]) was a Romanian literary critic, historian, novelist, academician and journalist, and a writer of classicist and humanist tendencies.
He is currently considered one of the most important Romanian literary critics of all time, alongside Titu Maiorescu and Eugen Lovinescu, and is one of the outstanding figures of Romanian literature in the 20th century.
He is currently considered one of the most important Romanian literary critics of all time, alongside Titu Maiorescu and Eugen Lovinescu, and is one of the outstanding figures of Romanian literature in the 20th century.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 526 reviews
April 30, 2024
Citit după o lungă perioadă de timp, romanul lui G. Călinescu e dezamăgitor. Dacă la prima lectură încă mă întrebam de ce preferă Otilia mariajul cu moșierul Pascalopol (ea are 21-22 de ani, el e trecut de 50), în loc să-l ia pe Felix, mai aproape de vîrsta ei, acum nu mai am nici o curiozitate de acest fel. Întrebarea e inutilă. Răspunsul se află limpede în roman și e mai banal decît se crede și se discută.
Enigma Otiliei e un „roman comic”, scrie un istoric literar prestigios. În el, G. Călinescu și-a exploatat vîna ludică. Se poate. La o nouă lectură, judecata mi se pare corectă cu o mică nuanță: Enigma Otiliei e un roman (de un) comic involuntar.
Totul e strident în această compunere, începînd cu limbajul și terminînd cu schematicele personaje. Abuzul de forme vechi ale substantivelor nu mai încîntă pe nimeni. Cine poate rezista la această enumerare incompletă?
Citez: Pascalopol „procedă cu discreţiune”, „îi ceru opiniunea”, „avu impulsiunea”, Stănică are „palpitaţiuni”, Otilia „făcea de sus observațiuni”, copilul „plin de contuziuni muri repede”, Felix ar vrea să dea „lecțiuni particulare”, Otiliei îi trebuie „o pozițiune clară”, „dispozițiuni testamentare”, „zise fără preciziuni”, Aglae „suferi o scurtă convulsiune”, „Stănică își urmă relațiunea” (relatarea, nu vă gîndiți la prostii) „negațiunea lui Felix”, „nu mi-a trecut insatisfacțiunea”, moș Costache „aduse cărămidă din demolițiuni”, „bătrînul era fanatic în deciziunea lui”, „Stănică făcu unele deducțiuni”, Otilia „avu impulsiunea” etc. Sună foarte prețios. Sigur, în 1938, oamenii subțiri foloseau încă versiunea „lungă” a acestor substantive, dar mulți prozatori o evitau. Ieșise oricum din uz, Adela lui Ibrăileanu e o dovodă.
G. Călinescu a avut dintotdeauna un stil neologistic. Și în critică, și în proză. Stilul va culmina în Bietul Ioanide. Mă întreb ce înțelege însă un cititor de azi, obligat prin programa școlară să parcurgă sintagme precum cele din înșiruirea (tot incompletă) de mai jos. Așadar:
„Numărul casei îl cunoştea infailibil”, servitoarea „n-avea decît un ochi valid”, Pascalopol e „parfumat cu profuziune”, Otilia „îl copleși cu calineriile ei”, Titi „îndrăzni un gest de concupiscență”, „Aurica deveni acută” (ei, acum să vă văd...), adunare de o „hibriditate caricaturală”, „Ce curioasă extincție a vocii ai dumneata!” (exclamă o studentă de la Medicină despre vocea lui moș Costache), la Stănică, „lăcomia și versatilitatea nu obtenebrau observația morală”, „paharele acuzau enibaharul și scorțișoara”, și mătușa Agripina are un singur „ochi valid”, „picioare ovuloide de aramă” (pentru cești de cafea fără toartă), moș Costache, săracul, are „întortocheri avarițioase”, Pascalopol: „Îmi permit să-ți dau un consiliu”, familia recunoaște „viabilitatea bărbatului” etc. Nu știu dacă toți viitorii bacalaureați au răbdarea să consulte un Dicționar de neologisme.
Personajele sînt neverosimile prin însușirile pe care le ilustrează fără rest: Felix e ambițiosul prin definiție, moș Costache e avarul prin definiție, Stănică e arivistul prin definiție, tanti Aglae e „baba absolută”, în fine, Aurica e fata bătrînă. Și asta tot prin definiție. Indivizii au vicii și virtuți în grad maxim. Sînt unilaterali. Doar Pascalopol pare oarecum normal.
În plus, toate personajele sînt de o credulitate uimitoare. Asta l-a intrigat cîndva și pe editorul lui Eminescu, Perpessicius. Stănică minte așa cum respiră, minte de îngheață apele, dar nimeni nu-i pune la îndoială destăinuirile, afirmațiile fără sens, calomniile, invențiile. Doar Pascalopol (tot Pascalopol) e mai prudent.
Portretistica nu e punctul forte al lui G. Călinescu. Otilia rămîne o apariție mai degrabă spectrală, o copilă bolnavă de anorexie. În unanimitate, bărbații o consideră „delicioasă” (astăzi adjectivul a devenit peiorativ). Are „trup subțiratic”, mîini subțiri, picioare subțiri, degete subțiri. Să adăugăm ochii albaștri „plini de seninătate” și buclele de o culoare neprecizată. Restul trebuie imaginat de cititor. A, să nu uit, Otilia dispune și de „oase delicate de ogar”.
Romanul e profund misogin. Principiul e formulat de Otilia însăși în chipul următor: „Rostul femeii este să placă”. Bărbatul se cuvine să muncească perseverent, să se sacrifice pentru o carieră onorabilă. Cînd ajunge o somitate, datoria lui e s-o țină pe femeie în lux și s-o îndoape cu ciocolată...
P. S. Oare ce vrea să-i spună Georgeta lui Felix în afirmația care urmează: „Tu știi că sînt curtezană și-ți îngădui fără blam să mă plantezi oricînd”? Dacă nu vă place nota de mai sus, și eu vă dau voie să mă plantați oricînd...
Enigma Otiliei e un „roman comic”, scrie un istoric literar prestigios. În el, G. Călinescu și-a exploatat vîna ludică. Se poate. La o nouă lectură, judecata mi se pare corectă cu o mică nuanță: Enigma Otiliei e un roman (de un) comic involuntar.
Totul e strident în această compunere, începînd cu limbajul și terminînd cu schematicele personaje. Abuzul de forme vechi ale substantivelor nu mai încîntă pe nimeni. Cine poate rezista la această enumerare incompletă?
Citez: Pascalopol „procedă cu discreţiune”, „îi ceru opiniunea”, „avu impulsiunea”, Stănică are „palpitaţiuni”, Otilia „făcea de sus observațiuni”, copilul „plin de contuziuni muri repede”, Felix ar vrea să dea „lecțiuni particulare”, Otiliei îi trebuie „o pozițiune clară”, „dispozițiuni testamentare”, „zise fără preciziuni”, Aglae „suferi o scurtă convulsiune”, „Stănică își urmă relațiunea” (relatarea, nu vă gîndiți la prostii) „negațiunea lui Felix”, „nu mi-a trecut insatisfacțiunea”, moș Costache „aduse cărămidă din demolițiuni”, „bătrînul era fanatic în deciziunea lui”, „Stănică făcu unele deducțiuni”, Otilia „avu impulsiunea” etc. Sună foarte prețios. Sigur, în 1938, oamenii subțiri foloseau încă versiunea „lungă” a acestor substantive, dar mulți prozatori o evitau. Ieșise oricum din uz, Adela lui Ibrăileanu e o dovodă.
G. Călinescu a avut dintotdeauna un stil neologistic. Și în critică, și în proză. Stilul va culmina în Bietul Ioanide. Mă întreb ce înțelege însă un cititor de azi, obligat prin programa școlară să parcurgă sintagme precum cele din înșiruirea (tot incompletă) de mai jos. Așadar:
„Numărul casei îl cunoştea infailibil”, servitoarea „n-avea decît un ochi valid”, Pascalopol e „parfumat cu profuziune”, Otilia „îl copleși cu calineriile ei”, Titi „îndrăzni un gest de concupiscență”, „Aurica deveni acută” (ei, acum să vă văd...), adunare de o „hibriditate caricaturală”, „Ce curioasă extincție a vocii ai dumneata!” (exclamă o studentă de la Medicină despre vocea lui moș Costache), la Stănică, „lăcomia și versatilitatea nu obtenebrau observația morală”, „paharele acuzau enibaharul și scorțișoara”, și mătușa Agripina are un singur „ochi valid”, „picioare ovuloide de aramă” (pentru cești de cafea fără toartă), moș Costache, săracul, are „întortocheri avarițioase”, Pascalopol: „Îmi permit să-ți dau un consiliu”, familia recunoaște „viabilitatea bărbatului” etc. Nu știu dacă toți viitorii bacalaureați au răbdarea să consulte un Dicționar de neologisme.
Personajele sînt neverosimile prin însușirile pe care le ilustrează fără rest: Felix e ambițiosul prin definiție, moș Costache e avarul prin definiție, Stănică e arivistul prin definiție, tanti Aglae e „baba absolută”, în fine, Aurica e fata bătrînă. Și asta tot prin definiție. Indivizii au vicii și virtuți în grad maxim. Sînt unilaterali. Doar Pascalopol pare oarecum normal.
În plus, toate personajele sînt de o credulitate uimitoare. Asta l-a intrigat cîndva și pe editorul lui Eminescu, Perpessicius. Stănică minte așa cum respiră, minte de îngheață apele, dar nimeni nu-i pune la îndoială destăinuirile, afirmațiile fără sens, calomniile, invențiile. Doar Pascalopol (tot Pascalopol) e mai prudent.
Portretistica nu e punctul forte al lui G. Călinescu. Otilia rămîne o apariție mai degrabă spectrală, o copilă bolnavă de anorexie. În unanimitate, bărbații o consideră „delicioasă” (astăzi adjectivul a devenit peiorativ). Are „trup subțiratic”, mîini subțiri, picioare subțiri, degete subțiri. Să adăugăm ochii albaștri „plini de seninătate” și buclele de o culoare neprecizată. Restul trebuie imaginat de cititor. A, să nu uit, Otilia dispune și de „oase delicate de ogar”.
Romanul e profund misogin. Principiul e formulat de Otilia însăși în chipul următor: „Rostul femeii este să placă”. Bărbatul se cuvine să muncească perseverent, să se sacrifice pentru o carieră onorabilă. Cînd ajunge o somitate, datoria lui e s-o țină pe femeie în lux și s-o îndoape cu ciocolată...
P. S. Oare ce vrea să-i spună Georgeta lui Felix în afirmația care urmează: „Tu știi că sînt curtezană și-ți îngădui fără blam să mă plantezi oricînd”? Dacă nu vă place nota de mai sus, și eu vă dau voie să mă plantați oricînd...
March 16, 2017
Înainte de a începe să bombardez critic (dar fără niciun reproş, ci mai degrabă cu laudă) romanul călinescian, mi se impune să fac anumite "preciziuni" riguroase cu privire la încadrarea romanului în epocă. Deşi scris la sfârşitul perioadei interbelice, acţiunea romanului (ca în "Ion") are loc în perioada antebelică, mai precis în anii 1909-1910. Istoric vorbind, din puţinele mele cunoştinţe de stratificare socială a acestei perioade, pot afirma că anii premergători Primului Război Mondial au fost tumultuoşi, în sensul în care nu există o stratificare socială propriu-zisă, aristocraţia aflându-se în accelerata ei decădere, iar burghezia într-o ascensiune domoală. Avariţia nu a fost nicicând justificată (deşi politicile liberale -fără a o spune pe şleau- asta promovează!!!), însă într-o eră în care se poartă lupte de clasă, problemele economice ale indiviului îl ocupă acestuia, adesea, tot timpul. Cel mai grăitor exemplu, în acest roman, este Stănică, iar un contraexemplu este Felix, tânărul cu aspiraţii intelectuale. De Legea Agrară se ţinea prea puţin cont, iar între ţărănime, burghezie şi aristocraţie era o învălmăşeală totală.
Cu privire la caracterul balzacian al romanului, ridic câteva obiecţii la adresa criticii academice. Balzacianismul clasic presupune riguroasa analiză a statutului social şi moral al unui personaj avar. Bun! Aici există Costache Giurgiuveanu! Mai presupune, de asemenea, existenţa unei teme ca mosternirea şi lupta intergrupala pentru intrarea în posesia ei. Bun! Există! Cu toate acestea însă, romanulul "Enigmă Otiliei" intră adânc în modernitate, deoarece, pe lângă avariţia "bă-bătrânului" şi lupta caustică a familiei Tulea pentru moştenire, apar personaje ca Felix (care aspiră la o carieră strălucită, la iubire, neglijând banii şi având doar un singur acces de indignare <<tacită>> atunci când Costache "ciupise" din raţia sa pentru a cumpăra materiale), Otilia (căreia -nu numai aparent!- nu-i pasă de moştenirea ce ar fi putut-o lua în primire, ba chiar ridică obiecţii atunci când Pascalopol "intră sub pielea" lui Costache, insinuandu-i un eventual testament), Pascalopol (care nu se sfieşte să dea 100.000 de lei Otiliei, spunându-i acesteia că banii sunt de la Costache, când, în fapt, el nu avea nicio garanţie că banii vor intră în posesia sa) ori Weissmann (evreu' ăsta sărac lipit asupra căruia o să revin în mod expres). Caracterele anterior enumerate se rup, deci, de sfera romanului clasic, fiind gândite după un tipar modern.
Incipitul romanului pare -într-adevăr!- greoi de digerat pentru un cititor care nu a luat contact cu balzacianismul. Fără doar şi poate, surescitat, ar fi luat cartea şi i-ar fi dat foc. Eu unul recunosc faptul că sunt slab psihic şi, deşi m-am transpus în pielea lui Felix, mentalitatea mea în împrejurările sale s-ar fi lăsat cu odioase crime. E frustrantă, pe drept cuvânt, chiar şi citirea unor romane ce prezintă caractere dominate în asemenea hal de avariţie, însă eu cred că acest fapt face romanul să fie luat, cu atât mai mult, drept o provocare pentru cititorul care nu poate fi detaşat de acţiunea romanului.
Trecând de incipit însă, se conturează relaţia dintre Felix şi Otilia, această din urmă manifestând, la început, anumite tendinţe prea degajate cu privire la cel dintâi. A-l studia pe Felix în peisajul acelei societăţi este un lucru mai mult decât necesar. Călinescu a dat dovadă de mare iscusinţa la acest nivel. Prezentând multitudinea aceea de personaje avare, Felix, cu înclinaţiile sale intelectuale (deşi fixe!) se putea face mult mai lesne remarcat.
Personajul feminin, Otilia, este, de asemenea, un prototip al femeii de la răscruce de epoci demn de studiat. A o numi pe Otilia o "enigmă" mi se pare un lucru exagerat, deoarece ea este o enigmă privită obiectiv, în schimb faptele ei, deşi nobile şi deloc lipsite de spirit emoţional pe alocuri (tot tărăgănând anumite chestiuni), denotă un contur al micimii de suflet întărit de "pudicitatea" ei emoţională: iubirea paternă/ iubire virilă... C-aşa şi pe dincolo.
De Weissmann m-am îndrăgostit cu desăvârşire! Călinescu s-ar fi putut lipsi de el în construcţia romanului, deoarece el nu apare decât arareori, în compania lui Felix, pe bulevard, iar ulterior la reşedinţa Giurgiuveanu, însă fără a influenţa în vreun fel "bunul demers" al celorlaltor personaje. Spun, deci!, că George Călinescu s-ar fi putut lipsi de el şi nu întâmplător l-a introdus în roman. Mie, unui om care "s-a jucat" un strop cu ideile socialiste, pledoariile lui Weissmann mi-au plăcut la culme! A vorbi despre lupta de clasa şi despre biruirea spiritului celor oropsiţi, prin vocea unui personaj, spre sfârşitul perioadei interbelice, a reprezentat o dovadă de tact din partea lui Călinescu (fapt ce l-a făcut "stimat", de altfel, în rândul Societăţii Academice din Republica Populară România).
O altă tehnică ingenioasă regăsită în român este finalul abrupt. L-am mai întâlnit la Sthendal, Blazac şi Feuchtwanger. El, finalul abrupt, accentuează, de altfel, morala romanului: Otilia îl părăseşte subit pe Felix, fuge cu Pascalopol în Franţa, îl "toacă" pe acesta, se căsătoreşte apoi în Argentina... :). Deşi eu în Felix am văzut personajul principal al romanului, scrierea transpune "condiţia femeii distinse" de la sfârşitul perioadei antebelice şi dorinţa ei de emancipare, dorinţa care, prin propriile ei forţe izbândită, nu duce la nicio emancipare, ci -după cum s-a văzut, la o decădere morală. Acum... naratorul nu oferă decât o vagă "preciziune" -prin gură lui Pascalopol, din final, în tren-, dar mi-ar fi greu să cred că Otilia plecase doar pentru "a-i face bine lui Felix"...
"-Eu sunt un proletar care aşteaptă mântuirea clasei mele prin dialectica istoriei.
-Eşti socialist?
-Eu socialist? Ce e aia socialist? TOATE SPIRITELE MARI DIN CĂRŢI JUDECĂ CĂ MINE. Eu sunt socialist ştiinţific. Susţin colectivizarea mijloacelor de producţie şi moralizarea dragostei prin eliminarea venalităţii: dragoste neconstransa!"
Probabil cea mai splendidă scenă ce ilustrează avariţia (m-am amuzat copios):
"-Injecţie nu-mi faci? întreba moş Costache pe Weissmann.
-De ce să-ţi fac injecţie dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă.
-Dacă îţi trebuie seringă -zise bătrânul, închizând ochii- îţi vând eu una ieftin."
"La Iaşi, în internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar în pat, după stingerea luminii, probleme pe care câteodată nu le înţelegea nimeni bine, dar care îi îmbătau, dându-le mândrii de filosof. Problemele erau formulate îndeosebi în chipul întrebărilor (ce e viaţa? ce e moartea?), aşa cum le întâlneau prin broşuri. Unul puse odată problema: ce e femeia, şi toţi se străduiră să dea soluţiile cele mai extravagante. Nimeni nu faci nici cea mai mică glumă indecentă şi nicio aluzie la problema sexualităţii. [...] Într-o noapte discutară despre Dumnezeu. Afară ploua cu găleată şi tuna, şi unii din băieţi, mai fricoşi şi mai puţin dialecticieni, tremurau de frică şi chiar se închinau pe sub pătură, încredinţaţi fiind că o astfel de discuţie putea fi primejdioasă pe o astfel de vreme. Răspundea câte unul cu idei de manual, înflorite: Dumnezeu este cauza dintâi şi scopul cel din urmă. Prin el, noi nu explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicaţie şi dăm un sens vieţii. Un băiat de popă zise că Dumnezeu "e o dogmă care nu se discută" şi că "noi trebuie să credem în tot ce e absurd."
"De ce am vrut să ne sinucidem? şopti tainic şi grav Weissmann. Tu nu cunoşti durerea cărnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile beţiei, de unde nu mai e nicio fericire posibilă? Când ajungi o astfel de culme, imediat te năvăleşte uratul. NE-A FOST SILĂ DE VIAŢă, AM VRUT SĂ PRELUNGIM CLIPA ÎN ETERNITATE. "
"Eu sunt evreu. Şi dacă-ţi spun că şi mie îmi răscoleşte sufletul doina românească, ai să mă crezi?"
"-Însă căsătoria e un legământ care ne dă încredere la amândoi.
-Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria."
"Oh! Astea sunt idei romantice, pe care le am uneori, dar realitatea le contrazice."
"Se gândea să lase totul baltă, să fugă undeva în lume, că fochist pe un vapor. Îşi închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să sufere şi să plece, o vedea plângând."
"E ca o rândunică; închisă în colivie, moare."
"În toate eu vreau absolutul."
Desigur, finalul -încă odată remarc!- a fost monumental prin aura aceea cosmogonică, prin derularea rapidă a timpului, prin stabilitatea lui Felix şi prin tot şirul de întâmplări ce-au survenit după... :)
Andrei Tamaş,
31 ianuarie 2016
Cu privire la caracterul balzacian al romanului, ridic câteva obiecţii la adresa criticii academice. Balzacianismul clasic presupune riguroasa analiză a statutului social şi moral al unui personaj avar. Bun! Aici există Costache Giurgiuveanu! Mai presupune, de asemenea, existenţa unei teme ca mosternirea şi lupta intergrupala pentru intrarea în posesia ei. Bun! Există! Cu toate acestea însă, romanulul "Enigmă Otiliei" intră adânc în modernitate, deoarece, pe lângă avariţia "bă-bătrânului" şi lupta caustică a familiei Tulea pentru moştenire, apar personaje ca Felix (care aspiră la o carieră strălucită, la iubire, neglijând banii şi având doar un singur acces de indignare <<tacită>> atunci când Costache "ciupise" din raţia sa pentru a cumpăra materiale), Otilia (căreia -nu numai aparent!- nu-i pasă de moştenirea ce ar fi putut-o lua în primire, ba chiar ridică obiecţii atunci când Pascalopol "intră sub pielea" lui Costache, insinuandu-i un eventual testament), Pascalopol (care nu se sfieşte să dea 100.000 de lei Otiliei, spunându-i acesteia că banii sunt de la Costache, când, în fapt, el nu avea nicio garanţie că banii vor intră în posesia sa) ori Weissmann (evreu' ăsta sărac lipit asupra căruia o să revin în mod expres). Caracterele anterior enumerate se rup, deci, de sfera romanului clasic, fiind gândite după un tipar modern.
Incipitul romanului pare -într-adevăr!- greoi de digerat pentru un cititor care nu a luat contact cu balzacianismul. Fără doar şi poate, surescitat, ar fi luat cartea şi i-ar fi dat foc. Eu unul recunosc faptul că sunt slab psihic şi, deşi m-am transpus în pielea lui Felix, mentalitatea mea în împrejurările sale s-ar fi lăsat cu odioase crime. E frustrantă, pe drept cuvânt, chiar şi citirea unor romane ce prezintă caractere dominate în asemenea hal de avariţie, însă eu cred că acest fapt face romanul să fie luat, cu atât mai mult, drept o provocare pentru cititorul care nu poate fi detaşat de acţiunea romanului.
Trecând de incipit însă, se conturează relaţia dintre Felix şi Otilia, această din urmă manifestând, la început, anumite tendinţe prea degajate cu privire la cel dintâi. A-l studia pe Felix în peisajul acelei societăţi este un lucru mai mult decât necesar. Călinescu a dat dovadă de mare iscusinţa la acest nivel. Prezentând multitudinea aceea de personaje avare, Felix, cu înclinaţiile sale intelectuale (deşi fixe!) se putea face mult mai lesne remarcat.
Personajul feminin, Otilia, este, de asemenea, un prototip al femeii de la răscruce de epoci demn de studiat. A o numi pe Otilia o "enigmă" mi se pare un lucru exagerat, deoarece ea este o enigmă privită obiectiv, în schimb faptele ei, deşi nobile şi deloc lipsite de spirit emoţional pe alocuri (tot tărăgănând anumite chestiuni), denotă un contur al micimii de suflet întărit de "pudicitatea" ei emoţională: iubirea paternă/ iubire virilă... C-aşa şi pe dincolo.
De Weissmann m-am îndrăgostit cu desăvârşire! Călinescu s-ar fi putut lipsi de el în construcţia romanului, deoarece el nu apare decât arareori, în compania lui Felix, pe bulevard, iar ulterior la reşedinţa Giurgiuveanu, însă fără a influenţa în vreun fel "bunul demers" al celorlaltor personaje. Spun, deci!, că George Călinescu s-ar fi putut lipsi de el şi nu întâmplător l-a introdus în roman. Mie, unui om care "s-a jucat" un strop cu ideile socialiste, pledoariile lui Weissmann mi-au plăcut la culme! A vorbi despre lupta de clasa şi despre biruirea spiritului celor oropsiţi, prin vocea unui personaj, spre sfârşitul perioadei interbelice, a reprezentat o dovadă de tact din partea lui Călinescu (fapt ce l-a făcut "stimat", de altfel, în rândul Societăţii Academice din Republica Populară România).
O altă tehnică ingenioasă regăsită în român este finalul abrupt. L-am mai întâlnit la Sthendal, Blazac şi Feuchtwanger. El, finalul abrupt, accentuează, de altfel, morala romanului: Otilia îl părăseşte subit pe Felix, fuge cu Pascalopol în Franţa, îl "toacă" pe acesta, se căsătoreşte apoi în Argentina... :). Deşi eu în Felix am văzut personajul principal al romanului, scrierea transpune "condiţia femeii distinse" de la sfârşitul perioadei antebelice şi dorinţa ei de emancipare, dorinţa care, prin propriile ei forţe izbândită, nu duce la nicio emancipare, ci -după cum s-a văzut, la o decădere morală. Acum... naratorul nu oferă decât o vagă "preciziune" -prin gură lui Pascalopol, din final, în tren-, dar mi-ar fi greu să cred că Otilia plecase doar pentru "a-i face bine lui Felix"...
"-Eu sunt un proletar care aşteaptă mântuirea clasei mele prin dialectica istoriei.
-Eşti socialist?
-Eu socialist? Ce e aia socialist? TOATE SPIRITELE MARI DIN CĂRŢI JUDECĂ CĂ MINE. Eu sunt socialist ştiinţific. Susţin colectivizarea mijloacelor de producţie şi moralizarea dragostei prin eliminarea venalităţii: dragoste neconstransa!"
Probabil cea mai splendidă scenă ce ilustrează avariţia (m-am amuzat copios):
"-Injecţie nu-mi faci? întreba moş Costache pe Weissmann.
-De ce să-ţi fac injecţie dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă.
-Dacă îţi trebuie seringă -zise bătrânul, închizând ochii- îţi vând eu una ieftin."
"La Iaşi, în internat, discuta cu aprindere cu colegii, chiar în pat, după stingerea luminii, probleme pe care câteodată nu le înţelegea nimeni bine, dar care îi îmbătau, dându-le mândrii de filosof. Problemele erau formulate îndeosebi în chipul întrebărilor (ce e viaţa? ce e moartea?), aşa cum le întâlneau prin broşuri. Unul puse odată problema: ce e femeia, şi toţi se străduiră să dea soluţiile cele mai extravagante. Nimeni nu faci nici cea mai mică glumă indecentă şi nicio aluzie la problema sexualităţii. [...] Într-o noapte discutară despre Dumnezeu. Afară ploua cu găleată şi tuna, şi unii din băieţi, mai fricoşi şi mai puţin dialecticieni, tremurau de frică şi chiar se închinau pe sub pătură, încredinţaţi fiind că o astfel de discuţie putea fi primejdioasă pe o astfel de vreme. Răspundea câte unul cu idei de manual, înflorite: Dumnezeu este cauza dintâi şi scopul cel din urmă. Prin el, noi nu explicăm tot ce întrece puterea noastră de explicaţie şi dăm un sens vieţii. Un băiat de popă zise că Dumnezeu "e o dogmă care nu se discută" şi că "noi trebuie să credem în tot ce e absurd."
"De ce am vrut să ne sinucidem? şopti tainic şi grav Weissmann. Tu nu cunoşti durerea cărnii, desperarea de a fi ajuns pe culmile beţiei, de unde nu mai e nicio fericire posibilă? Când ajungi o astfel de culme, imediat te năvăleşte uratul. NE-A FOST SILĂ DE VIAŢă, AM VRUT SĂ PRELUNGIM CLIPA ÎN ETERNITATE. "
"Eu sunt evreu. Şi dacă-ţi spun că şi mie îmi răscoleşte sufletul doina românească, ai să mă crezi?"
"-Însă căsătoria e un legământ care ne dă încredere la amândoi.
-Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria."
"Oh! Astea sunt idei romantice, pe care le am uneori, dar realitatea le contrazice."
"Se gândea să lase totul baltă, să fugă undeva în lume, că fochist pe un vapor. Îşi închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să sufere şi să plece, o vedea plângând."
"E ca o rândunică; închisă în colivie, moare."
"În toate eu vreau absolutul."
Desigur, finalul -încă odată remarc!- a fost monumental prin aura aceea cosmogonică, prin derularea rapidă a timpului, prin stabilitatea lui Felix şi prin tot şirul de întâmplări ce-au survenit după... :)
Andrei Tamaş,
31 ianuarie 2016
January 2, 2015
O carte pe care am citit-o pentru scoala. A luat ceva timp pana sa o termin, iar cand acest lucru s-a intamplat, am fost luata prin surprindere. Aveam 16 ani, gasisem inca o carte romaneasca, dupa Domnisoara Cristina, care sa-mi placa. Acum ma apropii cu pasi repezi de 18 ani, si amintindu-mi de Enigma Otiliei, simt ca i-am deslusit enigma. Stilul ei de viata era enigma si raspunsul. Am inteles ca este mai bine sa fii intr-o continuua schimbare, in diferite ipostaze si cu principii redobandite. Asa este viata, daca cineva te cunoaste, va stii cum sa te distruga; daca nu stie ce sa astepte de la tine, nu va stii cum sa te dea jos. Otilia isi traia viata, incercand sa fie indiferenta, sa se ridice mai presus de ceilalti, dar sa faca, totusi, ceea ce-i place. O lectie de viata, care mi-a luat un an sa o deslusesc!
January 15, 2022
Felix și Pascalopol au ales-o pe Otilia și ea tot pe dânsa. girlboss
March 25, 2013
- Faci poezii?
- As! protesta Felix.
- Si de ce sa nu faci? Crezi ca eu n-am facut? Ce, e rusine? Am facut caiete intregi de poezii, eram asa de sentimental intr-o vreme!
- Publici? intreba Felix.
- Ce sa public? Le-am citit unui prieten al meu, baiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe-ale lui, si eu le-am aruncat pe foc pe-ale mele.
- As! protesta Felix.
- Si de ce sa nu faci? Crezi ca eu n-am facut? Ce, e rusine? Am facut caiete intregi de poezii, eram asa de sentimental intr-o vreme!
- Publici? intreba Felix.
- Ce sa public? Le-am citit unui prieten al meu, baiatul cel mai inteligent de pe lume, cel mai delicios; el mi-a citit pe-ale lui, si eu le-am aruncat pe foc pe-ale mele.
May 27, 2021
A moment of silence for Simion aka Iisus Hristos.😌
May 9, 2022
the highlight moment of this book: felix vorbind cu genunchii otiliei
August 16, 2017
If I had 1 $ for everytime a woman was made fun of, insulted, or just being treated awful in this book I would have enough money to collect every copy of this book, burn them all and then scatter the ashes all over the planet
January 21, 2014
Vreau să discut despre atitudinea față de femeie din carte. Otilia e emancipată și excepțională în contextul în care femeile, la 1900 și, sunt privite ca fiind aproape total dependente de bărbat și de căsnicie. Conștientă de faptul că farmecul ei stă în tinerețe, se gândește să profite la maxim de ea, pentru ca la 30 de ani va fi deja bătrână, urâtă și... evident, nefolositoare, nu-i așa?
Sunt dezamagită. Presupun că pentru principiile din perioada respectivă, Otilia ar fi spart tiparul clasic. Dar, raportându-ne la societate în prezent, replici precum „femeia e făcută ca să placă bărbatului” (nu am citat exact) și referiri la mediocritatea sexului slab, precum și ideea că inteligența Otiliei nu poate fi una savantă, ci trebuie neapărat să fie una intuitivă (ca și cum pofta de viață și inteligența savantă nu pot merge mână în mână), situează idealul feminin al lui Călinescu undeva într-o sferă inferioară. Evident, Otilia e surprinzătoare pentru că iubește liber, neposesiv, lucru pe care puține femei sunt educate să îl facă, până și în zilele noastre (suntem crescute cu ideea că avem NEVOIE de cineva, de o jumătate masculină care să ne completeze). Cu toate astea, inteligența ei nu vrea să pătrundă, nu încearcă forța de a vedea în detaliu realitatea.
Și Felix o dă în bară, prin concepțiile lui clasice despre căsătorie. E convins că o iubită ar trebui să-l propulseze, iar el i-ar face toate capriciile, dispunând de bani.
Romanul e bun, pentru perioada când a fost scris. Trist e că se studiază în prezent pentru bac, adică îl cam citesc până și tinerii care nu prea au citit nimic altceva în rest. Și mulți dintre ei nu vor filtra informația. Pentru secolul XXI, Otilia este o exagerare a idealului strict feminin dintr-un om, despărțit de boala atașamentului. Dar nu e echilibrată. Nu poate fi un ideal prezent, în viziunea mea, pentru că îi lipsește independența și forța. E o enigmă pentru că se ghidează după intuiție, o intuiție pe care gândirea logico-matematică (asociată în general bărbaților, din bună creștere) nu e obișnuită să o priceapă. Cu toate astea, aș fi vrut-o, cred eu, mai intelectuală. Detașat vorbind, e un personaj extrem de inteligent - este frumoasă, talentată, jovială, cultă, se folosește perfect de fiecare atuu pentru a-și trăi existența într-un mod cât mai spontan. Și totuși, aș fi vrut-o mai intelectuală...
Sunt dezamagită. Presupun că pentru principiile din perioada respectivă, Otilia ar fi spart tiparul clasic. Dar, raportându-ne la societate în prezent, replici precum „femeia e făcută ca să placă bărbatului” (nu am citat exact) și referiri la mediocritatea sexului slab, precum și ideea că inteligența Otiliei nu poate fi una savantă, ci trebuie neapărat să fie una intuitivă (ca și cum pofta de viață și inteligența savantă nu pot merge mână în mână), situează idealul feminin al lui Călinescu undeva într-o sferă inferioară. Evident, Otilia e surprinzătoare pentru că iubește liber, neposesiv, lucru pe care puține femei sunt educate să îl facă, până și în zilele noastre (suntem crescute cu ideea că avem NEVOIE de cineva, de o jumătate masculină care să ne completeze). Cu toate astea, inteligența ei nu vrea să pătrundă, nu încearcă forța de a vedea în detaliu realitatea.
Și Felix o dă în bară, prin concepțiile lui clasice despre căsătorie. E convins că o iubită ar trebui să-l propulseze, iar el i-ar face toate capriciile, dispunând de bani.
Romanul e bun, pentru perioada când a fost scris. Trist e că se studiază în prezent pentru bac, adică îl cam citesc până și tinerii care nu prea au citit nimic altceva în rest. Și mulți dintre ei nu vor filtra informația. Pentru secolul XXI, Otilia este o exagerare a idealului strict feminin dintr-un om, despărțit de boala atașamentului. Dar nu e echilibrată. Nu poate fi un ideal prezent, în viziunea mea, pentru că îi lipsește independența și forța. E o enigmă pentru că se ghidează după intuiție, o intuiție pe care gândirea logico-matematică (asociată în general bărbaților, din bună creștere) nu e obișnuită să o priceapă. Cu toate astea, aș fi vrut-o, cred eu, mai intelectuală. Detașat vorbind, e un personaj extrem de inteligent - este frumoasă, talentată, jovială, cultă, se folosește perfect de fiecare atuu pentru a-și trăi existența într-un mod cât mai spontan. Și totuși, aș fi vrut-o mai intelectuală...
March 4, 2016
"Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. "
January 26, 2022
It is so bad, I want to give you a zero, but that’s not possible, so I give you a one.
June 15, 2022
stanica being the scott disick of the book>>>>
February 9, 2016
Ce gust amar mi-a lasat finalul...
February 7, 2018
Otilia, ce femeie!
September 7, 2022
otilia a fost the blueprint girlboss. stan her with all my heart<3
September 9, 2021
chiar e ultima speranta pentru bac
stanica can choke on a d
stanica can choke on a d
December 17, 2022
3 stele din generozitate și din satisfacere că nu mai trebuie să-l citesc pe Stănică
July 13, 2023
Cartea mi s-a părut plictisitoare, cu pagini întregi conţinând descrieri amănunţite şi fără rost. Multe lucruri nu se întâmplă, numai spre sfârşitul cărţii. Nu mi-au plăcut personajele şi ritmul în care se desfăşura povestea.
February 7, 2022
moș costache most definitelly hid the money under the matress
August 6, 2013
Recomandata de scoala ca sa-ti iei BAC-ul, cartea asta e o dezamagire dupa dezamagire.
Vecinii sunt niste reprezentari a unor stereotipe cu un mic strop de originalitate.
Dupa ce Felix, caracterul principal umbla dupa vara-sa vitrega ca un pichinez in calduri, iese din closet ca fiind un homosexual cand primeste sansa sa fie impreuna cu vara-sa(nu asta vroia de la inceput???)
Asa ca o lasa pe Otilia sa devina prostituata de elita a la Paris, si el isi gaseste alta cu averea lasata de mos.
Vecinii sunt niste reprezentari a unor stereotipe cu un mic strop de originalitate.
Dupa ce Felix, caracterul principal umbla dupa vara-sa vitrega ca un pichinez in calduri, iese din closet ca fiind un homosexual cand primeste sansa sa fie impreuna cu vara-sa(nu asta vroia de la inceput???)
Asa ca o lasa pe Otilia sa devina prostituata de elita a la Paris, si el isi gaseste alta cu averea lasata de mos.
February 4, 2016
Cartea asta a fost atat de dezamagitoare, Dumnezeule. Si ce sperante imi facusem la inceput. O vad pe Otilia, femeie emancipata, il vad pe Felix, junele inteligent, imi imaginez (degeaba) ca ni se da intr-un final o lectura scolara obligatorie cu un pic de progresism in ea. Din pacate, cea mai mare enigma a cartii e de ce personajul eponim nu ocupa un rol mai important? A trebuit sa inot printre luuungi si chinuitoare pagini cu alde Aglae si Stanica, in defavoarea unor personaje cu adevarat interesante. Serios acum, chiar era nevoie de atata constructie a personajului Stanica? Ne dam seama de caracterul lui si rolul pe care urmeaza sa-l joace din primele cca 2 replici.
Spre marea mea deziluzie, the misogyny is strong with this one, contrar opiniei mele initiale. Dar hei, e un mare pas inainte, fata de 'Ion', nu? Macar cei doi pretendenti ai Otiliei o respecta, cel putin pana intr-un anumit punct. Pascalopol, in mod surprinzator, mi-a fost oarecum simpatic. Ca si Felix. Dar Otilia, Doamne, cat potential irosit.
Una peste alta, ratingul ar fi fost considerabil mai mare daca n-ar fi trebuit sa indur atatea pagini de monotonie intr-o familie mediocra pana in maduva oaselor fara niciun motiv whatsoever.
Spre marea mea deziluzie, the misogyny is strong with this one, contrar opiniei mele initiale. Dar hei, e un mare pas inainte, fata de 'Ion', nu? Macar cei doi pretendenti ai Otiliei o respecta, cel putin pana intr-un anumit punct. Pascalopol, in mod surprinzator, mi-a fost oarecum simpatic. Ca si Felix. Dar Otilia, Doamne, cat potential irosit.
Una peste alta, ratingul ar fi fost considerabil mai mare daca n-ar fi trebuit sa indur atatea pagini de monotonie intr-o familie mediocra pana in maduva oaselor fara niciun motiv whatsoever.
May 7, 2017
Oare imi va mai placea vreodata o carte pentru romana?
Oare literatura noastra este plina doar de misogini si usuratice?
Oare voi trece vreodata pentru amaraciunea de a-mi pierde timp din viata cu asa ceva?
Sunt pur si simplu dezgustata. Singurele personaje care mi-au placut au fost cu*va si cel ce o intretinea... si nici nu vorbesc de Otilia si Pascalopol.
Oare literatura noastra este plina doar de misogini si usuratice?
Oare voi trece vreodata pentru amaraciunea de a-mi pierde timp din viata cu asa ceva?
Sunt pur si simplu dezgustata. Singurele personaje care mi-au placut au fost cu*va si cel ce o intretinea... si nici nu vorbesc de Otilia si Pascalopol.
April 11, 2022
otilia girlboss, felix vai mama lui, pascalopol sus
January 10, 2022
ngl otilia is the og girlboss i aspire to be just like her when i grow up
February 23, 2022
Săracul Felix, îl compătimesc. Vine la București să-și facă studiile la Medicină. Va sta în casa lui Costache Giurgiuveanu și aici se va îndrăgosti de fiica lui vitregă, Otilia. Otilia e o femeie enigmatică, capabilă să-ți sucească mintea. Felix observă că Otilia are multe în comun cu el. Îi mărturisește dragostea, dar ea privește totul în mod copilăresc și ia dragostea lui ca față de o soră. Un bătrân care a cunoscut-o pe mama Otiliei, Leonida Pascalopol, o dorește pe domnișoară. Felix vede în el un rival. Toate jocurile pe care le face Otilia și gelozia față de Pascalopol îl frământă pe Felix și îl face să sufere. Otilia e ca un fluturaș care sare de la o floare la alta, ba lângă Felix, ba lângă Pascalopol. Și pe mine m-ar înnebuni. Opera mai abordează și tipul omului avar. Din familia lui Costache cineva râvnește la averea lui și vrea să scape de el. În ciuda zbuciumului, Felix ajunge doctor. Ce se va întâmpla cu Felix, Otilia și Pascalopol? Finalul o să vă surprindă.
July 28, 2021
otilia aia era o panarama era incurcata si cu felix si cu pascalopol l a lasat pe saraku felix cu ochii in soare sa se duca ea pe franta la cules de sparanghel
This entire review has been hidden because of spoilers.
December 25, 2021
"De dușmănia sorții mi-e frică. Mi-e frică să rămân egal cu Titi, cu Stănica, cu ceilalți, să mă confund cu ei, sa fiu, prin forța împrejurărilor, silit să mă aplec în fața lor."
December 23, 2022
This, for the few blessedly ignorant, is part of the mandatory Romanian literature curriculum
--The paragraph is a rant--
Romanians are so good at making books I, at least, love to hate. I hear Americans complaining about having to read Beowulf. That one may be written in older English, a little boring in style, but man, I'd read it several times over, the Scarlet Letter and then add a full Shakespeare (of which I admire all, but dislike reading all but two) for good measure rather than go through this one more time and whatever's in next for me: Adela, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pamanteni... Oh, woe to me, to quote a sweet Greek lady
--End of rant--
Now, let’s veer sharply into the few positives:
- the book is good in regards to the technical aspects, no complaints there.
- It doesn't feel forced, actually, chronologically speaking, the narration flows naturally from one moment to the next.
- The characters are few, but very well defined (mostly through indirect means) and their interactions are strictly based on the two main conflicts: financial and romantic.
In a true balzacian fasion, they represent the few but great typologies. They are rarely shown in situations that would give them individuality. They are stereotypes in a play (a very Greek theatre approach; whatever floats your boat).
My tastes are to answer for the missing two stars. I intensely dislike literary realism and its representatives. The characters often brought to mind a soap opera. They also brought to mind family members, too...
I've never been able to find any beauty in realism. What to do? The Baccalaureate exam is coming and I'm blessing my memory six ways to Sunday...
--The paragraph is a rant--
Romanians are so good at making books I, at least, love to hate. I hear Americans complaining about having to read Beowulf. That one may be written in older English, a little boring in style, but man, I'd read it several times over, the Scarlet Letter and then add a full Shakespeare (of which I admire all, but dislike reading all but two) for good measure rather than go through this one more time and whatever's in next for me: Adela, Moromeţii, Cel mai iubit dintre pamanteni... Oh, woe to me, to quote a sweet Greek lady
--End of rant--
Now, let’s veer sharply into the few positives:
- the book is good in regards to the technical aspects, no complaints there.
- It doesn't feel forced, actually, chronologically speaking, the narration flows naturally from one moment to the next.
- The characters are few, but very well defined (mostly through indirect means) and their interactions are strictly based on the two main conflicts: financial and romantic.
In a true balzacian fasion, they represent the few but great typologies. They are rarely shown in situations that would give them individuality. They are stereotypes in a play (a very Greek theatre approach; whatever floats your boat).
My tastes are to answer for the missing two stars. I intensely dislike literary realism and its representatives. The characters often brought to mind a soap opera. They also brought to mind family members, too...
I've never been able to find any beauty in realism. What to do? The Baccalaureate exam is coming and I'm blessing my memory six ways to Sunday...
March 21, 2013
"Pentru mine,Otilia,ai inceput sa devii o enigma."-Felix
"A fost o fata delicioasa,dar ciudata.Pentru mine e o enigma."-Pascalopol
"A fost o fata delicioasa,dar ciudata.Pentru mine e o enigma."-Pascalopol
July 30, 2022
It is so bad I want to give you a zero,but that's not possible so I give you a one.
Displaying 1 - 30 of 526 reviews