What do you think?
Rate this book
Noaptea de Sânziene #1-2
Noaptea de Sânziene
Volumul 1 + 2 combinate
Acest roman constituie poate proiectul cel mai ambiţios al lui Mircea Eliade, acela de a configura un Zeitgeist, plasându-se astfel alături de romancieri europeni redutabili. Romanul recapitulează toate temele esenţiale pentru opera lui Eliade, teme care-şi găsesc ecoul atât în proza şi dramaturgia sa cât şi în opera ştiinţifică sau în publicistică. În acelaşi timp, romanul reprezintă un mare semn de adio, este un roman al despărţirilor, al rupturilor, al unei lumi dispărute care va continua să-l obsedeze pe scriitor şi asupra căreia acesta va mai reveni, dar niciodată cu acest suflu, cu o astfel de anvergură. (ANGELO MITCHIEVICI)
Acest roman constituie poate proiectul cel mai ambiţios al lui Mircea Eliade, acela de a configura un Zeitgeist, plasându-se astfel alături de romancieri europeni redutabili. Romanul recapitulează toate temele esenţiale pentru opera lui Eliade, teme care-şi găsesc ecoul atât în proza şi dramaturgia sa cât şi în opera ştiinţifică sau în publicistică. În acelaşi timp, romanul reprezintă un mare semn de adio, este un roman al despărţirilor, al rupturilor, al unei lumi dispărute care va continua să-l obsedeze pe scriitor şi asupra căreia acesta va mai reveni, dar niciodată cu acest suflu, cu o astfel de anvergură. (ANGELO MITCHIEVICI)
720 pages, Hardcover
First published September 22, 1955
About the author
Mircea Eliade
459 books2,478 followersRomanian-born historian of religion, fiction writer, philosopher, professor at the University of Chicago, and one of the pre-eminent interpreters of world religion in the last century. Eliade was an intensely prolific author of fiction and non-fiction alike, publishing over 1,300 pieces over 60 years. He earned international fame with LE MYTHE DE L'ÉTERNAL RETOUR (1949, The Myth of the Eternal Return), an interpretation of religious symbols and imagery. Eliade was much interested in the world of the unconscious. The central theme in his novels was erotic love.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 74 reviews
June 27, 2011
If I would be forced to choose one single novel to have on a deserted island, this would be hands down; I read it 10 times+ in 3 languages (English first few times, French and finally Romanian original) and I've just reread it now and it is still a masterpiece
Sadly the English language edition is rare though good university libraries have it.
epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book
Sadly the English language edition is rare though good university libraries have it.
epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book
August 3, 2013
Citind ”Noaptea de Sânziene” am reușit să îmi regăsesc universul literar. De multă vreme nu mai reușisem să citesc ceva cu aceeași încântare, însuflețire, tulburare... stări pe care cititul, în genere, era mai mult decât capabil să mi le transmită. De când am început să citesc filosofie, am fost pierdută mai mult în textele studiate a căror relevanță nu o puteam înlocui cu nici o fantezie literară nouă -eram, pur și simplu, incapabilă de a digera serios și cu sens opere literare... Desigur, din citit nu m-am putut opri niciodată (este ca o boală), dar eram iar în căutarea acelor senzații specifice literaturii, senzații pe care (mi-am zis atunci) le voi căuta toată viața, în tot soiul de cărți, până ce le voi resimți. Filosofia, desigur, mă mulțumește, mă satisface, mă turmentează, mă tulbură, mă înfundă - de aceea ai nevoie de pauze ca să te poți ameți. Literatura nefilosofică, nici de specialitate, ci ficțiune, romane, nuvele, povestiri... tot soiul de încropiri imaginare și inspirate din fantezii sau fapte reale, toate acestea constituie -fără doar și poate - un univers diferit (fie estetic) în care personal simt nevoia să mă pierd adesea. Acest adesea poate părea și poate chiar este ambiguu, în fond, nu despre aceasta voi vorbi aici.
După ce am fost tulburată de piesele de teatru ale lui Sofocle, însă pe care nu le pun la socoteală deoarece pentru mine fac parte deja dintr-o altă ramură distinctă de literatura de care voiam să mă simt din nou tulburător de atașată, am dat peste ”Noaptea de Sânziene”...
Aparent, sunt cuprinsă de foarte mult scepticism în ultima vreme în ceea ce privește lecturile (sau unele lecturi), acest lucru se poate datora faptului că am citit, de-a lungul timpului, multe opere cu care mi-aș fi dorit să nu-mi fi pierdut timpul, așa că devin sceptică în începerea unei noi lecturi deoarece 1. nu aș vrea să îmi pierd timpul și 2. nu aș vrea să fiu confuzată și amăgită de vreun anumit text (aceasta poate presupune și incoerența în alegerea unei opere bune sau, mai bine spus, indecizia în ce privește catalogarea unei opere ca fiind ”bună”, toate acestea fiind strâns legate de starea în care respectivul cititior se află în momentul lecturii)... în orice caz, nu știu de ce am păstrat acest scepticism naiv în fața unei opere de-a lui Eliade. Am mai citit de acesta și altele: Nuntă în cer, Romanul adolescentului miop, Solilocvii, Maitreyi, Domnișoara Christina și o serie largă de nuvele. Toate mi-au plăcut nespus de mult -și totuși, păstram acest sentiment neverosimil în fața acestei opere! subjugată, totuși, de numele lui, învinsă de o lipsă de chef acută cu care mă luptam continuu și, din pura dorință de a citi ceva, cu cartea prea aproape de mine ca s-o pot refuza, m-am apucat de lectură. Desigur, mi-a fost mai mult decât suficient pentru a emite o judecată de valoare irevocabilă: mă simt mai aproape de opera asta a lui Eliade decât toate celelalte, aproape chiar și decât nuvelele care m-au tulburat atât de mult în vremea adolescenței. Și, iată-mă, savurând cele două volume aproape pe nerăsuflate, lăsându-mă în final incapabilă de a mai lectura ceva pentru câteva zile (din nespusa necesitate de a asimila, a subiectiva și a pătrunde cu mintea cuvintele și rândurile din operă; în cele din urmă, mai pe scurt, m-a fascinat...)
În ceea ce mă privește (din lecturile parcurse până acum de același autor), pot susține cu tărie că aceasta este cea mai complexă și mai ...tulburătoare, frumoasă dintre toate (cele menționate mai sus). Aici nu introduc și lucrările despre altceva decât fantezii pur literare, imaginative, inspirate din diverse -adică, nu vorbesc despre Istoria religiilor și alte asemenea, încă nu am ajuns să parcurg această ramură a operei lui Eliade...
Personaje?
Da, pot spune că această carte oferă o serie de personalități... interesante. Fascinantă am fost eu, pe drept cuvânt, de Vădastra (în primul rând!) și de Ștefan. Există, totuși, ceva în Vădastra care mi-a rămas nelămurit (sau poate chiar totul din ființa lui, ființa lui fantastică, o făptură imaginară, un personaj amărât care a reușit să-mi tulbure conștiința și minutele dinaintea căderii în somn, cuprinsă de noapte). Ce a vrut Vădastra să spună prin miracolele care apar și poate nu-s văzute de om, am putut înțelege cu cea mai mică ușurință : la fel ca și ambiția lui, la fel ca și dorința lui de a fi deasupra tuturor (și totuși neputința în care se afla și, până la urmă, caracterul oarecum incompetent pe care îl poseda). Disprețul față de taică-său nu denota un om răsfățat -din contră, se află prins într-o tipologie atât de cunoscută mie la nivel mental. L-am considerat pe Vădastra un nenorocit -un caracter nenorocit și un spirit nenorocit, o dată venită de la el această nenorocire, iar următoarea dată pornită din destinul în care, aparent, se afla. Eu aș dori să numesc acest destin... un labirint. Toată această carte îmi inspiră un labirint. Pentru că, în fond, ce este altceva?
Lucrurile au stat mult mai ușor de explicat (cum și stau încă de altfel) cu Ștefan Viziru - nu este neapărat un personaj enigmatic -sau da?- însă este mai greu de înțeles decât Vădastra. Vădastra conturează multe trăsături negative ale omului real pe care-l întâlnim și noi în lunga călătorie așa-numită viață, Vădastra inspiră nesiguranță, frică, dorință, ambiție, răutate, crimă, Vădastra reușește să inspire orgoliu absurd și lipsă de virilitate, lașitate ascunsă sub fastamagorice ambiții -dar Ștefan, Ștefan este o altă poveste. În el am resimțit toate personajele lui Eliade, contopite deci într-unul singur cu o forță aproape de absurd. De fiecare dată când întâlneam pasajele cu Ștefan, mă simțeam cuprinsă în și de absurd -începusem să mă întreb dacă sunt realmente incapabilă de a emite opinii în ceea ce-l privește, sau este pur și simplu lipsit de caracteristici? ca o ființă atemporală și aspațială. Într-un fel sau altul, aceasta este reala mea opinie despre Ștefan -în ceea ce privește caracterul și apariția lui, făcând o oarecare abstracție de fundamentala iubire dintre el și Ileana (parte pe care nu am putut s-o privesc cu aceeași intensitate cuvenită, poate, iar acest lucru se datorează finalului pe care-l prevăzusem și care, din păcate sau nu, m-a lăsat complet rece; căutam altceva în Ștefan, se poate deduce din comportamentul meu aparent irațional).
Desigur, povestea nu se rezumă doar la cele două personaje conturate cel mai puternic și, în fine, cel mai interesant și enigmatic redate (din punctul meu de vedere), poate chiar și cele mai specifice lui Eliade. Însă cum am putea să-l uităm pe profesorul de filosofie? personajul în sine m-a inspirat, m-a făcut să simt o dragoste absurdă pentru el (doar ca personaj), pentru simplul fapt că se ridica la toate așteptările mele lamentabile în ceea ce-l privea. Mi se părea că-l cunoșteam și că, pe parcursul paginilor, Eliade îl crea, îl modela exact după bunul meu plac, după imaginația și așteptările mele care mi se păreau că nu vor putea fi încălcate. Până și finalul acestuia mi s-a părut perfect modelat după așteptările mele - nu pentru că ar fi fost neapărat previzibil, ci pentru că altceva mi se pare că nu i s-ar fi potrivit personajului. Iar din acest punct de vedere, n-aș putea decât să omagiez puterea literară deținută de Eliade în mânuirea cuvintelor : mulțumesc, ar zice oricine l-ar vedea acum și i-ar citi opera -cel puțin, aș putea crede - pentru că am reușit să regăsesc în cuvinte atâtea așteptări mentale, spontan instalate în minte și care au reușit, voluntar sau involuntar, să mă transfere într-o altă lume, cuprinsă totuși de mine. În orice caz, aceasta este senzația pe care, fără doar și poate, am prins-o în timpul lecturii.
M-am referit doar la aceste trei personaje pentru că ele mi-au fost cele mai dragi - aș putea continua cu înșirarea fazelor preferate din carte, căci am și din acestea setate mental pentru fiecare personaj, însă nu știu dacă ar avea neapărat o relevanță aparte. Mențiunea pe care aș mai dori s-o fac în legătură cu personajele se referă la Vădastra - în timpul apariției și descrierii acestui personaj, m-am identificat mult prea bine cu toate cele scrise de Eliade, încât într-un anumit moment m-am speriat, mi-am dat seama că îi dăduse viață lui Vădastra, că îl puteam imagina și plasa fizic cu prea multă ușurință, păstrând totuși o imagine intactă a imaginii sale fantasmagorice de personaj de roman -m-am oprit să răsuflu minunându-mă poate de Eliade, poate de Vădastra, a cărui personalitate mi s-a părut mult prea bine conturată și mult prea aproape de real ca să fie totuși reală... o minunțăție, am catalogat-o.
Per ansamblu, am doar lucruri pozitive de înșirat despre această carte - în mare sunt legate de ceea ce am simțit eu în momentul lecturii.
De fapt, aș avea de făcut o mărturisire rușinoasă: mă simt incapabilă de a scrie o recenzie adevărată, reală despre această carte sau despre oricare altă operă a lui Eliade. Nu cred că aș putea exprima în cuvinte ce îmi transmite cu adevărat și, totodată, nici nu cred că aș putea cumva rezuma (decât formal) cartea lui Eliade, cum pot să vorbesc despre o asemenea operă când toată esența ei (transmisă mie astfel) se află cuprinsă în sentimente, și deci în afara sferei materiale pe care s-ar putea să o reprezinte foarte des limbajul (de altfel, și făcând-o). De fapt, cum mi-a spus cineva ieri, ”cum poți să vorbești despre așa ceva!?” da, mă întreb același lucru de fiecare dată când îl citesc pe Eliade. Rămân fascinată și fără cuvinte - N-aș putea vorbi despre cartea asta, îmi zic. Și nici despre personaje, despre esența ei, despre ceea ce îmi transmite. Nu pentru că mă lasă fără cuvinte, ci fără posibilitatea de a mă exprima corect și suficient în ceea ce o privește.
Am regăsit bucuria cititului romanelor cu ajutorul lui Eliade, făcându-mi să-mi dau seama din nou ce fel de literatură prefer în acest sens. De când l-am descoperit, mi s-a părut ... interesant (cuvânt mic și prea lipsit de semnificație). M-a fascinat, citind Romanul adolescentului miop și creându-i un portret lui Eliade pe care nici mai târziu nu l-am putut șterge din minte... Simt o tulburare intensă, extaziantă citindu-l. Mă opresc pentru a lua pauze și a asimila cele citite. Simt că am nevoie de pauze, altfel lectura se termină prea repede și mi-e greu să mă despart.
În plus, e atât de greu să te oprești odată ce ai început.
Se prea poate ca părerile mele în ceea ce-l privește să fie oarecum subiective -nu mă tem totuși de natura acestor sentimente subiective pe care nu-mi doresc a le ascunde (cel puțin în cazul de față). Poate că mulți dintre noi au simțit și resimțit fascinația propozițiilor scriitorului, poate că mulți dintre noi s-au întâlnit cu geniul fastamagoric al lui Eliade... zic geniu din plăcerea de a confuza. Mi-l imaginez pe Eliade gândindu-se la ceea ce va scrie, dar îmi dau seama că n-o pot face. În regulă, îmi zic, nu-l pot detașa de operele lui. Mă întreb dacă ăsta n-o fi, de fapt, un lucru foarte bun.
Îndată ce am ieșit din labirintul Nopții de Sânziene, am fost cuprinsă de altul. Labirintul meditației asupra operei.
Din păcate, însă, nu m-a fascinat sfârșitul -mă întreb în căutarea cărui lucru eram, în preajma ultimelor cuvinte notate?
După ce am fost tulburată de piesele de teatru ale lui Sofocle, însă pe care nu le pun la socoteală deoarece pentru mine fac parte deja dintr-o altă ramură distinctă de literatura de care voiam să mă simt din nou tulburător de atașată, am dat peste ”Noaptea de Sânziene”...
Aparent, sunt cuprinsă de foarte mult scepticism în ultima vreme în ceea ce privește lecturile (sau unele lecturi), acest lucru se poate datora faptului că am citit, de-a lungul timpului, multe opere cu care mi-aș fi dorit să nu-mi fi pierdut timpul, așa că devin sceptică în începerea unei noi lecturi deoarece 1. nu aș vrea să îmi pierd timpul și 2. nu aș vrea să fiu confuzată și amăgită de vreun anumit text (aceasta poate presupune și incoerența în alegerea unei opere bune sau, mai bine spus, indecizia în ce privește catalogarea unei opere ca fiind ”bună”, toate acestea fiind strâns legate de starea în care respectivul cititior se află în momentul lecturii)... în orice caz, nu știu de ce am păstrat acest scepticism naiv în fața unei opere de-a lui Eliade. Am mai citit de acesta și altele: Nuntă în cer, Romanul adolescentului miop, Solilocvii, Maitreyi, Domnișoara Christina și o serie largă de nuvele. Toate mi-au plăcut nespus de mult -și totuși, păstram acest sentiment neverosimil în fața acestei opere! subjugată, totuși, de numele lui, învinsă de o lipsă de chef acută cu care mă luptam continuu și, din pura dorință de a citi ceva, cu cartea prea aproape de mine ca s-o pot refuza, m-am apucat de lectură. Desigur, mi-a fost mai mult decât suficient pentru a emite o judecată de valoare irevocabilă: mă simt mai aproape de opera asta a lui Eliade decât toate celelalte, aproape chiar și decât nuvelele care m-au tulburat atât de mult în vremea adolescenței. Și, iată-mă, savurând cele două volume aproape pe nerăsuflate, lăsându-mă în final incapabilă de a mai lectura ceva pentru câteva zile (din nespusa necesitate de a asimila, a subiectiva și a pătrunde cu mintea cuvintele și rândurile din operă; în cele din urmă, mai pe scurt, m-a fascinat...)
În ceea ce mă privește (din lecturile parcurse până acum de același autor), pot susține cu tărie că aceasta este cea mai complexă și mai ...tulburătoare, frumoasă dintre toate (cele menționate mai sus). Aici nu introduc și lucrările despre altceva decât fantezii pur literare, imaginative, inspirate din diverse -adică, nu vorbesc despre Istoria religiilor și alte asemenea, încă nu am ajuns să parcurg această ramură a operei lui Eliade...
Personaje?
Da, pot spune că această carte oferă o serie de personalități... interesante. Fascinantă am fost eu, pe drept cuvânt, de Vădastra (în primul rând!) și de Ștefan. Există, totuși, ceva în Vădastra care mi-a rămas nelămurit (sau poate chiar totul din ființa lui, ființa lui fantastică, o făptură imaginară, un personaj amărât care a reușit să-mi tulbure conștiința și minutele dinaintea căderii în somn, cuprinsă de noapte). Ce a vrut Vădastra să spună prin miracolele care apar și poate nu-s văzute de om, am putut înțelege cu cea mai mică ușurință : la fel ca și ambiția lui, la fel ca și dorința lui de a fi deasupra tuturor (și totuși neputința în care se afla și, până la urmă, caracterul oarecum incompetent pe care îl poseda). Disprețul față de taică-său nu denota un om răsfățat -din contră, se află prins într-o tipologie atât de cunoscută mie la nivel mental. L-am considerat pe Vădastra un nenorocit -un caracter nenorocit și un spirit nenorocit, o dată venită de la el această nenorocire, iar următoarea dată pornită din destinul în care, aparent, se afla. Eu aș dori să numesc acest destin... un labirint. Toată această carte îmi inspiră un labirint. Pentru că, în fond, ce este altceva?
Lucrurile au stat mult mai ușor de explicat (cum și stau încă de altfel) cu Ștefan Viziru - nu este neapărat un personaj enigmatic -sau da?- însă este mai greu de înțeles decât Vădastra. Vădastra conturează multe trăsături negative ale omului real pe care-l întâlnim și noi în lunga călătorie așa-numită viață, Vădastra inspiră nesiguranță, frică, dorință, ambiție, răutate, crimă, Vădastra reușește să inspire orgoliu absurd și lipsă de virilitate, lașitate ascunsă sub fastamagorice ambiții -dar Ștefan, Ștefan este o altă poveste. În el am resimțit toate personajele lui Eliade, contopite deci într-unul singur cu o forță aproape de absurd. De fiecare dată când întâlneam pasajele cu Ștefan, mă simțeam cuprinsă în și de absurd -începusem să mă întreb dacă sunt realmente incapabilă de a emite opinii în ceea ce-l privește, sau este pur și simplu lipsit de caracteristici? ca o ființă atemporală și aspațială. Într-un fel sau altul, aceasta este reala mea opinie despre Ștefan -în ceea ce privește caracterul și apariția lui, făcând o oarecare abstracție de fundamentala iubire dintre el și Ileana (parte pe care nu am putut s-o privesc cu aceeași intensitate cuvenită, poate, iar acest lucru se datorează finalului pe care-l prevăzusem și care, din păcate sau nu, m-a lăsat complet rece; căutam altceva în Ștefan, se poate deduce din comportamentul meu aparent irațional).
Desigur, povestea nu se rezumă doar la cele două personaje conturate cel mai puternic și, în fine, cel mai interesant și enigmatic redate (din punctul meu de vedere), poate chiar și cele mai specifice lui Eliade. Însă cum am putea să-l uităm pe profesorul de filosofie? personajul în sine m-a inspirat, m-a făcut să simt o dragoste absurdă pentru el (doar ca personaj), pentru simplul fapt că se ridica la toate așteptările mele lamentabile în ceea ce-l privea. Mi se părea că-l cunoșteam și că, pe parcursul paginilor, Eliade îl crea, îl modela exact după bunul meu plac, după imaginația și așteptările mele care mi se păreau că nu vor putea fi încălcate. Până și finalul acestuia mi s-a părut perfect modelat după așteptările mele - nu pentru că ar fi fost neapărat previzibil, ci pentru că altceva mi se pare că nu i s-ar fi potrivit personajului. Iar din acest punct de vedere, n-aș putea decât să omagiez puterea literară deținută de Eliade în mânuirea cuvintelor : mulțumesc, ar zice oricine l-ar vedea acum și i-ar citi opera -cel puțin, aș putea crede - pentru că am reușit să regăsesc în cuvinte atâtea așteptări mentale, spontan instalate în minte și care au reușit, voluntar sau involuntar, să mă transfere într-o altă lume, cuprinsă totuși de mine. În orice caz, aceasta este senzația pe care, fără doar și poate, am prins-o în timpul lecturii.
M-am referit doar la aceste trei personaje pentru că ele mi-au fost cele mai dragi - aș putea continua cu înșirarea fazelor preferate din carte, căci am și din acestea setate mental pentru fiecare personaj, însă nu știu dacă ar avea neapărat o relevanță aparte. Mențiunea pe care aș mai dori s-o fac în legătură cu personajele se referă la Vădastra - în timpul apariției și descrierii acestui personaj, m-am identificat mult prea bine cu toate cele scrise de Eliade, încât într-un anumit moment m-am speriat, mi-am dat seama că îi dăduse viață lui Vădastra, că îl puteam imagina și plasa fizic cu prea multă ușurință, păstrând totuși o imagine intactă a imaginii sale fantasmagorice de personaj de roman -m-am oprit să răsuflu minunându-mă poate de Eliade, poate de Vădastra, a cărui personalitate mi s-a părut mult prea bine conturată și mult prea aproape de real ca să fie totuși reală... o minunțăție, am catalogat-o.
Per ansamblu, am doar lucruri pozitive de înșirat despre această carte - în mare sunt legate de ceea ce am simțit eu în momentul lecturii.
De fapt, aș avea de făcut o mărturisire rușinoasă: mă simt incapabilă de a scrie o recenzie adevărată, reală despre această carte sau despre oricare altă operă a lui Eliade. Nu cred că aș putea exprima în cuvinte ce îmi transmite cu adevărat și, totodată, nici nu cred că aș putea cumva rezuma (decât formal) cartea lui Eliade, cum pot să vorbesc despre o asemenea operă când toată esența ei (transmisă mie astfel) se află cuprinsă în sentimente, și deci în afara sferei materiale pe care s-ar putea să o reprezinte foarte des limbajul (de altfel, și făcând-o). De fapt, cum mi-a spus cineva ieri, ”cum poți să vorbești despre așa ceva!?” da, mă întreb același lucru de fiecare dată când îl citesc pe Eliade. Rămân fascinată și fără cuvinte - N-aș putea vorbi despre cartea asta, îmi zic. Și nici despre personaje, despre esența ei, despre ceea ce îmi transmite. Nu pentru că mă lasă fără cuvinte, ci fără posibilitatea de a mă exprima corect și suficient în ceea ce o privește.
Am regăsit bucuria cititului romanelor cu ajutorul lui Eliade, făcându-mi să-mi dau seama din nou ce fel de literatură prefer în acest sens. De când l-am descoperit, mi s-a părut ... interesant (cuvânt mic și prea lipsit de semnificație). M-a fascinat, citind Romanul adolescentului miop și creându-i un portret lui Eliade pe care nici mai târziu nu l-am putut șterge din minte... Simt o tulburare intensă, extaziantă citindu-l. Mă opresc pentru a lua pauze și a asimila cele citite. Simt că am nevoie de pauze, altfel lectura se termină prea repede și mi-e greu să mă despart.
În plus, e atât de greu să te oprești odată ce ai început.
Se prea poate ca părerile mele în ceea ce-l privește să fie oarecum subiective -nu mă tem totuși de natura acestor sentimente subiective pe care nu-mi doresc a le ascunde (cel puțin în cazul de față). Poate că mulți dintre noi au simțit și resimțit fascinația propozițiilor scriitorului, poate că mulți dintre noi s-au întâlnit cu geniul fastamagoric al lui Eliade... zic geniu din plăcerea de a confuza. Mi-l imaginez pe Eliade gândindu-se la ceea ce va scrie, dar îmi dau seama că n-o pot face. În regulă, îmi zic, nu-l pot detașa de operele lui. Mă întreb dacă ăsta n-o fi, de fapt, un lucru foarte bun.
Îndată ce am ieșit din labirintul Nopții de Sânziene, am fost cuprinsă de altul. Labirintul meditației asupra operei.
Din păcate, însă, nu m-a fascinat sfârșitul -mă întreb în căutarea cărui lucru eram, în preajma ultimelor cuvinte notate?
April 22, 2020
„Voiam doar să te întreb dacă mai crezi că se pot iubi două fiinţe deodată...”
„Tu ştii foarte bine că 19 octombrie nu e o dată oarecare în viaţa mea, vorbi. Atunci am avut revelaţia zădărniciei.”
„– [...] tu începi să te îndrăgosteşti de ea!...
– E absurd, spuse. Nici nu ştiu dacă am s-o mai revăd a doua oară...
– Aşa spunem toţi, continuă Cătălina [...]. Aşa spunem toţi, şi la urmă ne trezim îndrăgostiţi. Nici măcar nu băgăm de seamă cum se întâmplă asta. Ne vedem o dată, de două ori, de zece ori – şi apoi simţim că trebuie să ne vedem mereu, că suntem îndrăgostiţi. Iar dacă ne şi culcăm împreună, ne trezim că nu ne mai putem culca decât împreună. Nu mai putem dormi singuri. Şi ne obişnuim atât de mult unul cu altul, încât dacă ar încerca cineva să ne despartă, ni s-ar părea că taie cu cuţitul în acelaşi trup.”
„Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani.”
„Cătălina îşi duse mâinile la frunte. Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne.”
„Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat.”
„Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor şi toate ar fi fost îndestulate pe vecie.”
„– Simţeam că n-o mai iubesc pe Ioana.
– Nu e adevărat, şopti speriată Irina. O iubeşti şi ai iubit-o întodeauna. Ţi s-a părut doar că n-o mai iubeşti... [...]
– Ştiu, spuse el, dar nu-mi dădeam seama. Mi se părea că n-o mai iubesc aşa cum o iubisem la început. În fond, e acelaşi lucru; e tot atât de grav.”
„Era, probabil, doar o încercare disperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac...”
„E ceva care nu merge cu inima mea, spuse fără să se ridice. Nu ştiu ce e.”
„Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase a mai fi tânăr.”
„Istoria modifică necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează.”
„Obsesia mea este filosofia. Şi acum îmi dau seama de ce: pentru că sunt laş, mi-e frică de viaţă. Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot.”
„Tu ştii foarte bine că 19 octombrie nu e o dată oarecare în viaţa mea, vorbi. Atunci am avut revelaţia zădărniciei.”
„– [...] tu începi să te îndrăgosteşti de ea!...
– E absurd, spuse. Nici nu ştiu dacă am s-o mai revăd a doua oară...
– Aşa spunem toţi, continuă Cătălina [...]. Aşa spunem toţi, şi la urmă ne trezim îndrăgostiţi. Nici măcar nu băgăm de seamă cum se întâmplă asta. Ne vedem o dată, de două ori, de zece ori – şi apoi simţim că trebuie să ne vedem mereu, că suntem îndrăgostiţi. Iar dacă ne şi culcăm împreună, ne trezim că nu ne mai putem culca decât împreună. Nu mai putem dormi singuri. Şi ne obişnuim atât de mult unul cu altul, încât dacă ar încerca cineva să ne despartă, ni s-ar părea că taie cu cuţitul în acelaşi trup.”
„Un om trăieşte autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani.”
„Cătălina îşi duse mâinile la frunte. Tristeţea parcă începea s-o doară de-a dreptul în carne.”
„Când ieşi din Legaţie şi regăsi tot cerul deasupra, se opri tulburat.”
„Parcă din toate părţile deodată izbucnise o plenitudine a tuturor lucrurilor. Simţea că traversează un Univers plin, fără nici un fragment de vid, fără nici o absenţă. Parcă toate lucrurile ar fi fost la locul lor şi toate ar fi fost îndestulate pe vecie.”
„– Simţeam că n-o mai iubesc pe Ioana.
– Nu e adevărat, şopti speriată Irina. O iubeşti şi ai iubit-o întodeauna. Ţi s-a părut doar că n-o mai iubeşti... [...]
– Ştiu, spuse el, dar nu-mi dădeam seama. Mi se părea că n-o mai iubesc aşa cum o iubisem la început. În fond, e acelaşi lucru; e tot atât de grav.”
„Era, probabil, doar o încercare disperată a mea ca să-mi înţeleg situaţia, să găsesc un sens unei iubiri cu care nu ştiam ce să fac...”
„E ceva care nu merge cu inima mea, spuse fără să se ridice. Nu ştiu ce e.”
„Se trezea că se priveşte lung, cu o nedesluşită speranţă; i se părea că, printr-un efort, şi-ar putea aminti precis ziua când încetase a mai fi tânăr.”
„Istoria modifică necontenit o amintire, îi acordă mereu valori noi, negative sau pozitive, până ce, în cele din urmă, o anulează.”
„Obsesia mea este filosofia. Şi acum îmi dau seama de ce: pentru că sunt laş, mi-e frică de viaţă. Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot.”
December 15, 2017
A cautionary tale: I first tried reading this when I was in 6th grade. I made my way through the first 20 pages and realized I didn't understand a thing. I picked it up again in 7th grade and managed to go through the first 50 pages. By that point, my parents had already decided I needed Romanian literature tutoring and so my unofficial creative writing lessons began. After I got over writing my first essay and therefore my 2-year long writer's block had officially ended, my tutor gifted me the entire works of Bacovia and when she saw my disappointment she asked me what I actually looked forward to reading. I told her I had been trying to read this novel by Eliade for almost two years and she said: "Stop trying to read it! You're not ready for it and if you do read it on such an empty literary stomach you will never be able to read anything else again!" Sixteen years and hundreds of unfinished or barely touched books later, her advice is still going strong. I've barely been able to finish 10 books since I finished reading this one. With every book I read, I feel my standards of what "a book" should be go lower and lower. No "book" I've ever laid my eyes on has ever been able to reach the masterfulness of this one. It really is Eliade's greatest work and, with that, one of the greatest works of the human mind.
November 11, 2020
"Noaptea de sânziene"
Mircea Eliade
El este capabil de orice, Eliade este un virtuos în ale filosofiei, te poate cuceri iremediabil cu un stil de-o exuberanță inegalabilă ori să îți pună pe umeri cerurile cu toți sfinții ei, și să îți cauzeze un anevrism în atitudine față de maestru.
Vreau ca fiecare dintre voi să îl cunoască pe Ștefan Viziru, pe Ioana, și cine este celebra Ileana, să recunoaștem însușiri ale vieții întruchipate în cele mai deosebite personaje din toată averea elidiască.
Dificilă, încurcată și nebună, istorie care nu se vrea citită cu un tempo ciuleandră. Cu un pas domol vă rog, unul care nu agreează rătăcire.
Sunteți invitați la frământări de vise, trăiri spasmodice, spre evadarea dependentă de stări atemporale.
"Noaptea de sânziene" este oda adusă sufletelor îndrăgostite de inevitabil și crucial, ochii cărora privesc în gol și tremură lipsiți de ritm. O alegorie furtunoasă, o istorie filosofică cuprinsă în 12 ani doldora de evenimente aparent banale, dar atât de importante.
Orice lucru ne influențează existența, orice detaliu ne poate face să derapăm năprasnic pe cel mai mic ghețuș numit conștiință.
Eliade jonglează cu simboluri, cu miturile nopții în care magia crapă realitatea și o invadează, soarele devine umbră, abisul se transformă în Everest, imaginația însetată de novism încet se pierde.
Aveți grijă când lecturați cartea domnului nostru Eliade, folosiți firul Ariadnei odată deciși să vă aventurați în acest labirint.
#foxbooks #citimpentruschimbare #mirceaeliade #noapteadesanziene
Mircea Eliade
El este capabil de orice, Eliade este un virtuos în ale filosofiei, te poate cuceri iremediabil cu un stil de-o exuberanță inegalabilă ori să îți pună pe umeri cerurile cu toți sfinții ei, și să îți cauzeze un anevrism în atitudine față de maestru.
Vreau ca fiecare dintre voi să îl cunoască pe Ștefan Viziru, pe Ioana, și cine este celebra Ileana, să recunoaștem însușiri ale vieții întruchipate în cele mai deosebite personaje din toată averea elidiască.
Dificilă, încurcată și nebună, istorie care nu se vrea citită cu un tempo ciuleandră. Cu un pas domol vă rog, unul care nu agreează rătăcire.
Sunteți invitați la frământări de vise, trăiri spasmodice, spre evadarea dependentă de stări atemporale.
"Noaptea de sânziene" este oda adusă sufletelor îndrăgostite de inevitabil și crucial, ochii cărora privesc în gol și tremură lipsiți de ritm. O alegorie furtunoasă, o istorie filosofică cuprinsă în 12 ani doldora de evenimente aparent banale, dar atât de importante.
Orice lucru ne influențează existența, orice detaliu ne poate face să derapăm năprasnic pe cel mai mic ghețuș numit conștiință.
Eliade jonglează cu simboluri, cu miturile nopții în care magia crapă realitatea și o invadează, soarele devine umbră, abisul se transformă în Everest, imaginația însetată de novism încet se pierde.
Aveți grijă când lecturați cartea domnului nostru Eliade, folosiți firul Ariadnei odată deciși să vă aventurați în acest labirint.
#foxbooks #citimpentruschimbare #mirceaeliade #noapteadesanziene
January 5, 2017
Alături de Jurnalul lui Mihail Sebastian, romanul "Noaptea de Sânziene" mi s-a întipărit ca o lectură de suflet în timpul petrecut în afara spațiului cultural român.
Un pasaj din roman care mi-a rămas viu în memorie vi-l distribui aici:
"Nu știu cum să-ți explic, continuă Ștefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară, de acum 9 ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit că de atunci n-am mai trăit viața mea.. " " Toată lumea are aceeași impresie, îl întrerupse Biriș. După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă - o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.. "
Un pasaj din roman care mi-a rămas viu în memorie vi-l distribui aici:
"Nu știu cum să-ți explic, continuă Ștefan. Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară, de acum 9 ani, din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit că de atunci n-am mai trăit viața mea.. " " Toată lumea are aceeași impresie, îl întrerupse Biriș. După o anumită vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, că și-au ratat viața, că au trăit o viață idioată, absurdă - o viață care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înșine și nu putem crede că dacă am fi trăit într-adevăr viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.. "
August 20, 2014
If I would be forced to choose one single novel to have on a deserted island, this would be hands down; I read it 10 times+ in 3 languages (English first few times, French and finally Romanian original) and I've just reread it now and it is still a masterpiece
Sadly the English language edition ( title - The Forbidden Forest) is rare though good university libraries have it.
epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book
Sadly the English language edition ( title - The Forbidden Forest) is rare though good university libraries have it.
epic, (slight) paranormal, romance, world building, great characters and a powerful sense of history; the last 200 pages and the ending are still among the most emotional ones I've ever read even today after many readings of the book
October 30, 2020
La fel de minunata ca acum 20 de ani, dar mai plina de intelesuri. Ma bucur de impulsul cate m-a facut sa o recitesc, pentru ca nu fac des asta. Guess i'm getting old.
June 1, 2008
Most famous as a scholar and founder of comparative religions, the Romanian Eliade always considered himself more of a storyteller. While the vast erudition of his academic work has a way of looping in on itself, his fiction does nothing but benefit from an intricate understanding of world mythological themes, put at the service of describing the psychological effects of time and the World Wars. He also writes some rather fantastic short stories based on his wide occult knowledge. A personal favorite.
March 20, 2020
If i had to choose only one book to read for the rest of my life it would be this
July 19, 2020
Am iubit cartea aceasta și personajele ei, a fost pentru prima oară în mult timp când mi-a plăcut așa de mult o carte. E atât de densă în întâmplări și trăiri, încât mi-e greu să scriu ceva semnificativ.
Personajele sunt bine construite, au viață. La fel și sentimentele lor, dialogul interior, scenele dramatice. Acestea din urmă mă făceau și pe mine să simt că aș fi luat parte.
A fost pentru mine și ca o lecție de istorie, totul era pus într-un context istoric real.
Mi-a făcut plăcere să urmez personajele, să-mi pun întrebările pe care și le pun, să văd dintr-o perspectivă exterioară vieții acțiunea dramei timpului.
Aș fi vrut să avem despărțiri mai clare de unele personaje, să se rezolve toate situațiile apărute etc., dar romanul ăsta funcționa cumva ca viața, în care nu totul are un sens.
Cam atât deocamdată.
Îmi va fi greu să mă despart de aceste dragi personaje. :)
Personajele sunt bine construite, au viață. La fel și sentimentele lor, dialogul interior, scenele dramatice. Acestea din urmă mă făceau și pe mine să simt că aș fi luat parte.
A fost pentru mine și ca o lecție de istorie, totul era pus într-un context istoric real.
Mi-a făcut plăcere să urmez personajele, să-mi pun întrebările pe care și le pun, să văd dintr-o perspectivă exterioară vieții acțiunea dramei timpului.
Aș fi vrut să avem despărțiri mai clare de unele personaje, să se rezolve toate situațiile apărute etc., dar romanul ăsta funcționa cumva ca viața, în care nu totul are un sens.
Cam atât deocamdată.
Îmi va fi greu să mă despart de aceste dragi personaje. :)
January 18, 2016
Mircea Eliade is one of my favourite authors, yet I can't shake the feeling that this novel is too heavy, heavier than some of his philosophical works. The main flaw of "Noaptea de Sânziene" is that it is too ambitious and that it tries to cover everything from history and society between the two world wars in Romania, to love, death and human existence, while at the same time trying to infuse each and every theme with Eliade's creed of mysticism. The final result is a confusing mix of narrative threads and characters with little credibility. I only recommend if you're a big Mircea Eliade fan and want to exhaust all his literary work.
August 10, 2014
"Noaptea de Sanziene",cel mai bun roman din creatia lui Mircea Eliade,ar trebui sa intre pe lista operelor literare care se studiaza la liceu obligatoriu(fie-mi iertat cuvantul,obligatoriu). Romanul este in opinia mea o insumare a tot ceea ce inseamna taletul de a spune o "poveste".Fictiunea,istoria cea mare si istoria personala,filozofia,mitologia si psihologia se ajuta una pe cealalata incat,la finalul lecturii, cititorul sa se regaseasca in toata complexitatea fiintei sale launtrice.Intrebari care ne macina, realtia noastra cu sinele,incapacitatea de a trece puntile comunicarii si mai ales raportul cu acele conditionari de natura istorico-sociala, care uneori ne pulverizeaza destinul,fac din "Noaptea de Sanziene" un roman nu interbelic , ci demn de posmodernismul literaturii- desigur din punct de vedere stilistic, afirmatia anterioara poate fi pusa sun semnul discutie, dar intentia mea era sa subliniez de ce aceasta capodopera trebuie sa intre in lista autorilor canonici.Modernitatea temelor lui Eliade este evidenta,iar clivajul real/ireal discret,asa incat tot romanul te poarta de la primna si pana la ultima pagina prin labirintul sufletului omenesc,dincolo de timp,conditionari istorice si stiluri de a scrie despre ceea ce pana la urma inseamna Acel ceva din noi,oamenii,pe care incercam de atatea generatii sa il intelegem.
April 19, 2013
Loved this book. Although it has many strong historic and philosophic elements, it manages to keep the emotional element always first, mingling them with great skill. It is very well written; the pace of the book is, at least for me, mesmerizing, together with the beauty of the prose, its flashbacks, its strange fantastical overtone, and the emotional waves of the characters tragedies culminating with the protagonist's, made this book feel like a dream to me.
I must say I have not always agreed with the philosophical part, but I appreciated its charm and as I said before, you can almost (but probably not) choose which thread to follow: the historic, the philosophical, or the emotional one of the character's; the book is very rich in content. For me they all mingled without prejudice, letting the fantastical dream contrast with the historic element and the tragedies of the story to accentuate its effects.
It is my favorite book to date, and even if its length daunted me at first, I've sunk deep into its great story. It is everything I like to find in a story.
I must say I have not always agreed with the philosophical part, but I appreciated its charm and as I said before, you can almost (but probably not) choose which thread to follow: the historic, the philosophical, or the emotional one of the character's; the book is very rich in content. For me they all mingled without prejudice, letting the fantastical dream contrast with the historic element and the tragedies of the story to accentuate its effects.
It is my favorite book to date, and even if its length daunted me at first, I've sunk deep into its great story. It is everything I like to find in a story.
February 17, 2016
a trecut ceva timp de atunci insa romanul asta a lasat urme adanci pe circumvolutiunile mele. l-am citit intr-o perioada gri pentru starea mea psihica si cred ca mi-a priit pentru ca inca odata eliade s-a dovedit a fi morfina pentru suflet. nu intr-atat de supra-realist pe cat il gasesc in nuvelele lui de inceput, probabil tocmai in asta se vede si o oarecare maturitate in scris. romanul e greu, ca un lac rece de munte, te ademeneste cu o scoarta usoara ca mai apoi sa te pierzi dupa cateva zeci de pagini si sa uiti orice alta legatura cu realitatea. pe mine m-a fermecat chiar mai mult decat ma asteptam, luni intregi am fost mahmur dupa ce l-am terminat si ceea ce iubesc in stilul eliadesc este ca m-a lasat nu cu intrebari neraspunse ci cu idei care le voi vana in continuare in alti autori.
August 29, 2017
Personajul principal a descoperit o noua dimensiune temporala, alternativa timpului istoric. Si se refugiaza intr-o camera speciala ca simbol spatial care sa-i faciliteze tranzitionarea catre acea alta forma de timp. Un timp care sa-i permita sa traiasca Aici si Acum, ferit de durerea si frustrarea generate de timpul istoric. Este un mod de a trai din plin clipa, de a se darui neconditionat iubirii celor din jur, de a fi, in final, liber.
Tipul actiunilor desfasurate in timpul alternativ nu conteaza. Ce conteaza este ca asemenea actiuni sa nu segmenteze timpul, sa se desfasoare in afara notiunilor de "inainte" si "dupa". Gradul de dedicare acelor actiuni este cheia, orice calificativ aplicabil actiunilor in timpul istoric este irelevant.
Tipul actiunilor desfasurate in timpul alternativ nu conteaza. Ce conteaza este ca asemenea actiuni sa nu segmenteze timpul, sa se desfasoare in afara notiunilor de "inainte" si "dupa". Gradul de dedicare acelor actiuni este cheia, orice calificativ aplicabil actiunilor in timpul istoric este irelevant.
February 26, 2021
"Ce, asta nu e tot filosofie: să știu dacă mă iubești sau nu?"
E noaptea de sânziene și s-a deschis cerul.
"S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi..." Ochii tăi care au văzut, și brațele mele care au primit. "I se părea că Ștefan nu se trezește definitiv decât după ce-l păstra mult timp în brațele ei. "Azi am dreptul să te întreb?" începea ea."
Mi-era teamă să spun. Mi-era teamă să recunosc; dar tu știai. "De abia când te-am întâlnit pe tine am înțeles că nu-l iubeam, că nu te iubeam decât pe tine!..." Căutam Piatra Filosofală și te-am găsit. "Dacă ți-aș spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede? Ai crede că-mi bat joc de tine. Și nu vreau să-mi bat joc de tine." Aș fi vrut să fiu Romulus Rusan și tu Ana Blandiana. Te așteptam ca și când. "Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau..." Nu am găsit înregistrarea și mi-e dor de vocea ta.
"Cât te iubesc de mult, așa cum ești, îi șoptise Ștefan în seara când, întorcându-se pe neașteptate acasă, o surprinsese nepudrată și nefardată. Ești foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.
Era în preajma Crăciunului, în a șaptea lună de sarcină, și Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în fața oglinzii [...]"
"Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înțeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit și m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înșelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn. Am văzut, atunci, în clipa aceea..." Dacă ai avea o carte semnată de Eliade... Tu ești Sambô. "Eu nu știu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveți curajul dă vă abandonați în brațele mele..." Ce-ai rămas așa visător, visătorule? "Se întoarse apoi, repede, emoționat, în sărutarea lungă, neasemuită a Ilenei." Trebuie să mă împac cu Timpul.
„Este foarte adevărat, este întocmai așa. Tot ce aparține lumii noastre seamănă cu restul lumii noastre. Am citit odată că Făt Frumos trebuia să ghicească un măr de aur dintr-o sută de mere care erau numai poleite cu aur. Dacă nu ghicea, i se tăia capul. Cu noi se întâmplă exact același lucru. Ca să putem ieși din pântecul balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale lumii noastre, acel unic exemplar care nu aparține lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebește întru nimic de celelalte miliarde de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduți, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viață întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până la moarte, nu-l ghicim — suntem pierduți." De unde știai că îmi place Chopin?
"Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu și-l putea preciza, ceva care-i amintea de un anumit timp, de o anumită viață pe care o pierduse de mult. Se simți dintr-odată mai puțin obosit și începu să respire cu curaj, adânc, până în fundul pieptului. Dar puține clipe în urmă se trezi că oftează și se îmbujoră [...] Oare tu?
... "Ștefan îmi povestește fel de fel de lucruri pe care nu le înțeleg. Îmi place să-l ascult povestindu-mi de lucruri pe care nu le înțeleg, vorbindu-mi despre pântecul balenei și despre camera Sambô și despre mașina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene și pe care a pictat-o el..."
"Împotriva teroarei istoriei, continuă cu oarecare enervare, pentru că ghicea că-i plictisește pe toți, împotriva ei nu sunt decât două posibilități de apărare: acțiunea sau contemplația." [...] Îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esențială: poezia, mistica, filosofia, iubirea... [...] Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transferat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu..."
"Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani. [...] Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârșită de automatisme." Numai tu, poemul, veșnic nou, numai ru...
Anti-recenzie,
Dima. 27 februarie 2021.
E noaptea de sânziene și s-a deschis cerul.
"S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te învețe cineva cum să le privești, ca să știi că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele și nu știi că sunt miracole. Nu le vezi..." Ochii tăi care au văzut, și brațele mele care au primit. "I se părea că Ștefan nu se trezește definitiv decât după ce-l păstra mult timp în brațele ei. "Azi am dreptul să te întreb?" începea ea."
Mi-era teamă să spun. Mi-era teamă să recunosc; dar tu știai. "De abia când te-am întâlnit pe tine am înțeles că nu-l iubeam, că nu te iubeam decât pe tine!..." Căutam Piatra Filosofală și te-am găsit. "Dacă ți-aș spune că te iubesc cu pasiune, m-ai crede? Ai crede că-mi bat joc de tine. Și nu vreau să-mi bat joc de tine." Aș fi vrut să fiu Romulus Rusan și tu Ana Blandiana. Te așteptam ca și când. "Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau..." Nu am găsit înregistrarea și mi-e dor de vocea ta.
"Cât te iubesc de mult, așa cum ești, îi șoptise Ștefan în seara când, întorcându-se pe neașteptate acasă, o surprinsese nepudrată și nefardată. Ești foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.
Era în preajma Crăciunului, în a șaptea lună de sarcină, și Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în fața oglinzii [...]"
"Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înțeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit și m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înșelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn. Am văzut, atunci, în clipa aceea..." Dacă ai avea o carte semnată de Eliade... Tu ești Sambô. "Eu nu știu să dansez, spunea întotdeauna, dar dacă aveți curajul dă vă abandonați în brațele mele..." Ce-ai rămas așa visător, visătorule? "Se întoarse apoi, repede, emoționat, în sărutarea lungă, neasemuită a Ilenei." Trebuie să mă împac cu Timpul.
„Este foarte adevărat, este întocmai așa. Tot ce aparține lumii noastre seamănă cu restul lumii noastre. Am citit odată că Făt Frumos trebuia să ghicească un măr de aur dintr-o sută de mere care erau numai poleite cu aur. Dacă nu ghicea, i se tăia capul. Cu noi se întâmplă exact același lucru. Ca să putem ieși din pântecul balenei, trebuie să ghicim, printre miliardele de lucruri ale lumii noastre, acel unic exemplar care nu aparține lumii noastre, dar care, aparent, nu se deosebește întru nimic de celelalte miliarde de lucruri la fel cu el. Dacă nu-l ghicim, suntem pierduți, ni se taie capul. Din fericire, ni s-a lăsat o viață întreagă ca să-l ghicim. Dar dacă, până la moarte, nu-l ghicim — suntem pierduți." De unde știai că îmi place Chopin?
"Nu era figura ei, nici culoarea ochilor sau a părului care-l tulburase, ci era ceva în felul ei de a fi, în expresia ei, ceva care-i amintea nu atât de o femeie, cât de o stare pe care o cunoscuse cândva, de mult, într-un timp pe care nu și-l putea preciza, ceva care-i amintea de un anumit timp, de o anumită viață pe care o pierduse de mult. Se simți dintr-odată mai puțin obosit și începu să respire cu curaj, adânc, până în fundul pieptului. Dar puține clipe în urmă se trezi că oftează și se îmbujoră [...] Oare tu?
... "Ștefan îmi povestește fel de fel de lucruri pe care nu le înțeleg. Îmi place să-l ascult povestindu-mi de lucruri pe care nu le înțeleg, vorbindu-mi despre pântecul balenei și despre camera Sambô și despre mașina care ar fi trebuit să dispară în noaptea de Sânziene și pe care a pictat-o el..."
"Împotriva teroarei istoriei, continuă cu oarecare enervare, pentru că ghicea că-i plictisește pe toți, împotriva ei nu sunt decât două posibilități de apărare: acțiunea sau contemplația." [...] Îmi apăr doar libertatea de a mă smulge din când în când din această realitate istorică pentru a regăsi o realitate mai esențială: poezia, mistica, filosofia, iubirea... [...] Deocamdată, datoria mea nu este să schimb ceva, ci să împiedic să fiu transferat într-o larvă de către actualitatea istoriei. Să-mi păstrez, adică, un minim de libertate pentru mai târziu..."
"Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani. [...] Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârșită de automatisme." Numai tu, poemul, veșnic nou, numai ru...
Anti-recenzie,
Dima. 27 februarie 2021.
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 15, 2021
„Spunea că este ceva imoral în ultima producţie a lui Partenie. Că el vrea să și trăiască și să și scrie, în același ritm ca mai înainte, dar că asta nu se poate, că acela care o face trișează. Un scriitor poate trăi înainte sau după ce a compus o carte, spunea el. Dar nu poate să trăiască și să creeze în același timp. Actul creației îl confiscă în întregime și deci îi interzice să trăiască...”
“Am să-ți destăinuiesc ceva, spusese atunci Ilenei, în pădure. Nu te cunosc, nu știu cine ești, nu știu ce faci. Nu pot avea secrete față de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ți-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât ești tânără, te prinde viața și te macină pe dinlăuntru, și într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezești pe patul de moarte, și atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauți asta acum, cât ești tânără. Asta e o problemă de tinerețe... „Ce trebuie să caut?" il întrebase Ileana. „Să scapi de Timp. Să ieși din Timp. Privește bine în jurul d-tale: ți se fac din toate părțile semne, încrede-te în semne. Urmărește-le...”
“Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăiești. Nu orice muncă pe dinlăuntru. Poți încărca o vagonetă cu cărbuni sau poţi semna hârtii administrative și mintea îți aleargă liberă. Timpul d-tale interior, singurul care contează, îți aparţine. Poți munci visând, sau amintindu-ți, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocații, și în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creației îți cere această jertfă...”
“Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înţeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”
“Asta se petrecea acum patru ani, când eram la Brașov, începu el binedispus. Locuiam la hotel. Odată, târziu, noaptea, am auzit glasuri în odaia vecină. Iar a venit o pereche, mi-am spus . Asta se întâmpla destul de rar la Brașov, dar se întâmpla totuși. Veneau perechi de la București, de la Cluj. Dar de data asta nu se întâmpla nimic alături. Șoapte, sărutări, și iar şoapte și atâta tot. Am adormit. și deodată m-a deșteptat ţipătul femeii de alături. Era un strigăt ascuțit, exasperat, de femeie isterică. Violează-mă, Ştefănescule, și nu mă mai respecta! Violează-mă!...”
“Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani, îi spunea Ioanei. Ieșiseră amândoi în balcon. Era la Predeal. O dimineaţă clară de august, la Predeal, demult, în alt timp, înainte. 1934? Era înainte; o dimineaţă de vară; urcaseră de mai multe ori pe munte și acum se aflau la Predeal. Vacanța de vară; nu se întâmpla nimic. „Un om trăiește autentic... Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viața lui, adăugase. Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieși din rutină, faci istorie..”
Curios lucru, dar citeam cartea asta și eram fericit, mă confisca cu totul.
“Am să-ți destăinuiesc ceva, spusese atunci Ilenei, în pădure. Nu te cunosc, nu știu cine ești, nu știu ce faci. Nu pot avea secrete față de dumneata. N-am spus asta la nimeni, dar d-tale ți-o pot spune: totul depinde de Timp. Dacă nu rezolvi problema asta chiar acum, cât ești tânără, te prinde viața și te macină pe dinlăuntru, și într-o zi te trezeşti bătrână, iar în ziua următoare te trezești pe patul de moarte, și atunci e prea târziu ca să mai încerci ceva. Trebuie să cauți asta acum, cât ești tânără. Asta e o problemă de tinerețe... „Ce trebuie să caut?" il întrebase Ileana. „Să scapi de Timp. Să ieși din Timp. Privește bine în jurul d-tale: ți se fac din toate părțile semne, încrede-te în semne. Urmărește-le...”
“Scrisul te confiscă pe dinlăuntru, te împiedică să trăiești. Nu orice muncă pe dinlăuntru. Poți încărca o vagonetă cu cărbuni sau poţi semna hârtii administrative și mintea îți aleargă liberă. Timpul d-tale interior, singurul care contează, îți aparţine. Poți munci visând, sau amintindu-ți, sau gândind. Numai munca săvârşită întru împlinirea unei vocații, și în primul rând scrisul, pentru că procesul lui e cel mai complicat, numai această muncă te confiscă definitiv. Numai actul creației îți cere această jertfă...”
“Sunt îndrăgostit de d-ta și uneori simt cum iubirea aceasta nu mă mai lasă să trăiesc. Umblu ca un năuc, vorbesc singur, vorbesc în gând cu Vădastra. Aș fi vrut să-i spun Ioanei, dar sunt sigur că n-are să înțeleagă ce se petrece cu mine. Nici d-ta nu înțelegi. Prea bine nu înţeleg nici eu. Dar iubirea aceasta ar putea să-mi revele ceva. Poate te-am întâlnit şi m-am îndrăgostit de d-ta ca să mă înveți ceva. Învață-mă, atunci! Spune-mi de ce mi-ai apărut în cale. Nu te-am întâlnit așa, din întâmplare, doar ca să flirtez cu d-ta; nu-mi place să flirtez. Nu mi-am înşelat niciodată soția. Dar am simțit, întâlnindu-te, că mi s-a făcut un semn.”
“Asta se petrecea acum patru ani, când eram la Brașov, începu el binedispus. Locuiam la hotel. Odată, târziu, noaptea, am auzit glasuri în odaia vecină. Iar a venit o pereche, mi-am spus . Asta se întâmpla destul de rar la Brașov, dar se întâmpla totuși. Veneau perechi de la București, de la Cluj. Dar de data asta nu se întâmpla nimic alături. Șoapte, sărutări, și iar şoapte și atâta tot. Am adormit. și deodată m-a deșteptat ţipătul femeii de alături. Era un strigăt ascuțit, exasperat, de femeie isterică. Violează-mă, Ştefănescule, și nu mă mai respecta! Violează-mă!...”
“Un om trăiește autentic câteva ceasuri la fiecare zece, cincisprezece ani, îi spunea Ioanei. Ieșiseră amândoi în balcon. Era la Predeal. O dimineaţă clară de august, la Predeal, demult, în alt timp, înainte. 1934? Era înainte; o dimineaţă de vară; urcaseră de mai multe ori pe munte și acum se aflau la Predeal. Vacanța de vară; nu se întâmpla nimic. „Un om trăiește autentic... Un credincios nu are mai mult de două, trei experienţe religioase în toată viața lui, adăugase. Restul e rutină. Ca și viața noastră: o serie nesfârşită de automatisme. Doar câteva ceasuri autentice la zece, cincisprezece ani. Şi când vrei să ieși din rutină, faci istorie..”
Curios lucru, dar citeam cartea asta și eram fericit, mă confisca cu totul.
August 21, 2015
"E allora, in quel momento, ho capito cosa fosse Sambo. Ho capito che esiste qui, sulla terra, vicino a noi, alla nostra portata, e tuttavia invisibile agli altri, inaccessibile ai non iniziati, esiste uno spazio privilegiato, un luogo paradisiaco che, se hai avuto la fortuna di conoscerlo, non puoi più dimenticare, poi per tutta la vita. Perché in Sambo sentivo di non vivere più come ero vissuto fino allora; vivevo in un altro modo, in una continua, inesprimibile felicità."
A Eliade piace giocare con il Tempo. Professori settantenni che ringiovaniscono dopo esser stati fulminati (Un'altra giovinezza), scrittori di successo che sembrano esser riusciti ad aprirsi una breccia spazio-temporale (Le diciannove rose) per sfuggire ad un regime totalitario e infine in La foresta proibita Stefan Viziru, il cui tempo interiore non abbraccia gli avvenimenti storici che lo circondano. Stefan infatti sembra un mistico: si preoccupa sempre di cosa siano la Storia e il Tempo, di come sfuggire alla loro morsa e della possibilità di amare due persone contemporaneamente.
Infatti Stefan conosce, durante la notte di San Giovanni (notte densa di significati esoterici che nel folklore italiano non è particolarmente rilevante rispetto al resto dell'Europa, si pensi a "A midsummer night's dream"), Ileana di cui si innamora perdutamente; contemporaneamente a questo amore assegnatogli dal destino, egli ama anche sua moglie Ioana. Mettiamo in chiaro che questo NON è un romanzo rosa. E' la Storia della Romania e in generale dell'Europa dal 1936 al 1948 vissuta da un uomo acronico e contemporaneamente è la ricerca del significato della propria esistenza vissuto nel tempo interiore del protagonista. Consiglierei il libro anche solo per l'epilogo che, nonostante non sia esattamente a sorpresa, stravolge quanto abbiamo letto donando finalmente alle riflessioni e (in)azioni di Stefan un significato.
May 8, 2018
Eliade himself considered The Forbidden Forest to be his best work. It received little response from the academic world upon the initial publication, although the Swedish professor Stig Wikander wrote a positive review for Sydsvenska Dagbladet Snällposten. The novel received the Fantastic and Fantasy Award for best novel at Eurocon 1978 in Brussel.
Chronicles of Culture reviewed the book in 1980:
Both fiction and epic, The Forbidden Forest is an exceptional book about war and peace. Not unlike the Russian masterpiece bearing that title, Eliade's novel transcends the particulars of its subject matter—in this case, Romania at the outset of the Second World War—to explore the agonies of man's condition, his inevitable recourse to violence as he fails to understand others and, above all, himself.
The Forbidden Forest (Romanian: Noaptea de Sânziene; French: Forêt interdite) is a 1955 novel by the Romanian writer Mircea Eliade. The story takes place between 1936 and 1948 in Bucharest and several other European cities, and follows a Romanian man who is on a spiritual quest while being torn between two women. The book was written between the years 1949 and 1954. It contains several elements and themes which also appear in the author's scholarly work, such as initiation rites and the division between sacred and profane time.
Chronicles of Culture reviewed the book in 1980:
Both fiction and epic, The Forbidden Forest is an exceptional book about war and peace. Not unlike the Russian masterpiece bearing that title, Eliade's novel transcends the particulars of its subject matter—in this case, Romania at the outset of the Second World War—to explore the agonies of man's condition, his inevitable recourse to violence as he fails to understand others and, above all, himself.
The Forbidden Forest (Romanian: Noaptea de Sânziene; French: Forêt interdite) is a 1955 novel by the Romanian writer Mircea Eliade. The story takes place between 1936 and 1948 in Bucharest and several other European cities, and follows a Romanian man who is on a spiritual quest while being torn between two women. The book was written between the years 1949 and 1954. It contains several elements and themes which also appear in the author's scholarly work, such as initiation rites and the division between sacred and profane time.
August 16, 2012
Incredible book!
August 22, 2012
One of the best novels I ever read. Full review (in Romanian) on my blog.
December 24, 2012
Mistică şi diversă cartea. Creează dependenţă. Paradoxală... Primul volum încheiat într-o zi.
September 4, 2022
5/5
PS:
Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.
PS:
Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.
February 24, 2024
Destinul e porțiunea de Timp pe care ne-o îngăduie Istoria.
August 14, 2024
“- E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am mai trăit viata mea...
- Toată lumea are aceeasi impresie, il întrerupse Biriș. După o anumita vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, ca si-au ratat viata, ca au trait o viață idioată, absurdă - o viata care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru ca avem o părere prea bună despre noi înșine si nu putem crede ca dacă am fi trăit într-adevar viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată…”
“ - Da, continua Stefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greșeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură.
Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare si, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înțeles cum a fost cu putință un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînțeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul și Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă?…”
"De tot ce se întâmplă în lume sunt si eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt si alții, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societățile moderne lumea înseamnă tot mai puțin Cosmos si tot mai multă Istorie, îti dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori in Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați?"
- Toată lumea are aceeasi impresie, il întrerupse Biriș. După o anumita vârstă, toți oamenii au impresia că au naufragiat, ca si-au ratat viata, ca au trait o viață idioată, absurdă - o viata care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viața altuia. Pentru ca avem o părere prea bună despre noi înșine si nu putem crede ca dacă am fi trăit într-adevar viața noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată…”
“ - Da, continua Stefan, visător, am sărutat-o. O singură dată; atunci, în ploaie, sub umbrelă. Tot ce-a urmat după aceea, n-ar fi trebuit să se mai întâmple. Am făcut o mare greșeală. Timpul ar fi trebuit să se oprească atunci, când am sărutat-o pe gură.
Am sărutat-o pe gură! repetă el cu o bruscă fervoare si, ridicându-se, se apropie din nou de fereastră. Niciodată n-am înțeles cum a fost cu putință un asemenea lucru: să o pot săruta pe gură. Totul ar fi trebuit să se oprească atunci. Să nu mai curgă nimic, să împietrească Lumea întreagă. Pentru noi doi, bineînțeles, adăugă repede, numai pentru noi doi. Cosmosul și Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit să împietrească atunci. Nici un fel de durată nu mai avea sens. O dată ce ne-am sărutat, ce mai putea să se întâmple altceva, care să egaleze clipa aceea ireversibilă?…”
"De tot ce se întâmplă în lume sunt si eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt si alții, zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societățile moderne lumea înseamnă tot mai puțin Cosmos si tot mai multă Istorie, îti dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori in Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibrați?"
October 17, 2022
De departe cea mai bună scriere fantastică a lui Eliade, cel puțin din ce am citit eu până acum. Rămâne totuși un „dar” pe care nu am reușit să-l descos încă. Foarte întortocheată (într-un sens bun), o întretăiere hipnotizantă a planurilor, un misticism care m-a dus cu gândul la cadrele cu licurici din „Oameni de porumb” (carte un pic prea magică pentru mine, a se citi am renunțat la ea pentru că n-am înțeles nimic). Și totuși, și totuși. Și totuși mă întreb dacă ieșirea din timp, atât de vânată de protagonist, nu este cumva realizabilă prin adâncirea în momentul prezent (în emoție, în senzație, în acțiune) mai degrabă decât prin tentativa de a te sustrage acestuia. Posibil ca stâna să fie prea departe pentru că ne uităm în direcția greșită. Posibil. Mai căutăm.
„E un sentiment curios, să te știi condamnat la moarte și totuși să nu ți se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăiești, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îți dă un sentiment de euforie...”
„E un sentiment curios, să te știi condamnat la moarte și totuși să nu ți se spună când vei fi executat. Fiecare zi pe care o trăiești, parcă ar fi o zi furată, sustrasă destinului. Asta îți dă un sentiment de euforie...”
January 21, 2017
Un roman total, complex: romantic, intelectual, mitic, istoric si de moravuri care infatiseaza o Romanie tumultoasa dintre anii 1936-1948. Secventele de istorie - miscarea legionara, abdicarea monarhiei si instaurarea comunismului (cu expansiunea violenta a regimului sau totalitar) - converg esentele caracterelor create, descoperindu-le destinul. Biris, profesorul de filozofie, moare in cautarea Mitului vietii sale, descoperindu-si fricile si pe Dumnezeu. Bibicescu, la randul lui, se sustrage din Timp pe scena Spectacolului alcatuindu-si moartea singur. Iar protagonistul nostru, eternul indecis si nemultumit Stefan, isi indeplineste dorinta de a se sustrage din Istorie si din Timp in metafizic ca si consecinta a propriei morti.
Semne si personaje fara sens la inceput isi innod povestea spre final, capatand valenta unul altuia. Doamna Zissu si tatal Ileanei apar ca si chei (contraintuitive) ale sortii. (Si aici nu voi strica supriza descoperirii cititorului)
O lectura fantastica, cu multe subsoluri narative in care ideile care ne guverneaza viata mai mult sau mai putin - istoria, timpul, dorinta, mitul, iubirea - sunt provocate, revizuite si puse intr-un context vivid de circumstanta si individualitate. Mi-a placut, desi sunt si multe pagini irelevante pentru deznodamant. Cred ca voi descoperi si mai multe intelesuri mai tarziu, la urmatoarea citire..
Semne si personaje fara sens la inceput isi innod povestea spre final, capatand valenta unul altuia. Doamna Zissu si tatal Ileanei apar ca si chei (contraintuitive) ale sortii. (Si aici nu voi strica supriza descoperirii cititorului)
O lectura fantastica, cu multe subsoluri narative in care ideile care ne guverneaza viata mai mult sau mai putin - istoria, timpul, dorinta, mitul, iubirea - sunt provocate, revizuite si puse intr-un context vivid de circumstanta si individualitate. Mi-a placut, desi sunt si multe pagini irelevante pentru deznodamant. Cred ca voi descoperi si mai multe intelesuri mai tarziu, la urmatoarea citire..
August 18, 2022
Slightly opaque to an outside reader (non Romanian, non European), but stunning and marvelous in the ways it does manage to open up to you. The interleaving passages from different time periods are stunning and the prose here is radiant even in translation. There are many stories, some stay and some leave, none really truly resolve but I was very moved by the ending, and even without much background I did pick up on several interesting themes.
I don't have insight on the appropriateness of this being called the "Romanian War and Peace", but I'd love to know what someone in the know feels about that comparison.
I don't have insight on the appropriateness of this being called the "Romanian War and Peace", but I'd love to know what someone in the know feels about that comparison.
Read
March 13, 2009it was pretty good
Displaying 1 - 30 of 74 reviews