What do you think?
Rate this book
Pădurea spânzuraţilor
«Ceea ce constituie în Pădurea spânzuraţilor un „act de dezertare", ar fi apreciat, după 50 de ani, ca un „fapt de mutilare", iar documentul de acuzare ar învinui statul, adică aici monarhia bicefală austro-ungară, de opresiune morală şi psihologică asupra propriilor cetăţeni. Bineînţeles că situaţia explicită ficţional din Pădurea Spânzuraţilor poate avea în realitate diferite distribuţii şi orice om, fie el rus, maghiar, austriac ori german, cetăţean al altui stat, pus să lupte împotriva statului naţional al ruşilor, maghiarilor, austriecilor ori germanilor ar trece prin aceleaşi destrucţii psihologice şi frustrări de identitate naţională, ca până la urmă să asculte de glasul sângelui şi să treacă la ai săi.» (Aureliu GOCI)
316 pages, Paperback
First published January 1, 1922
About the author
Liviu Rebreanu
61 books292 followersLiviu Rebreanu was a Romanian novelist, playwright, short story writer, and journalist.
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 250 reviews
September 21, 2022
Soldiers… Theirs not to reason why, theirs but to do and die…
Lieutenant Apostol Bologa is a good and brave officer… He entirely believes in valour, honour and glory… He is a courageous warrior… But the circumstances gradually make him change… He starts seeing all the futility, meanness and senselessness of war…
He is seriously wounded… He recuperates… He magically falls in love… He and his beloved are happy… But wartime love is as ephemeral as a candle flame… The war tears them apart…
War is a coldblooded monster – it breaks everything on its way: ideals, faith, family, love, life.
“You’re right, corporal,” mumbled one of the soldiers, tackling a huge lump with his pickaxe. “But that’s not army work, corporal… To think that we should have come to be grave-diggers… Well…”
The men fell to work with a will, and the corporal, appeased, answered once more in quite a friendly tone:
“A soldier’s duty in war-time is to do any job that comes to hand. That’s why war is war. Here, or at the front, or in the hospital, it’s all in the war.
Lieutenant Apostol Bologa is a good and brave officer… He entirely believes in valour, honour and glory… He is a courageous warrior… But the circumstances gradually make him change… He starts seeing all the futility, meanness and senselessness of war…
In front of him, a few paces away, the sky opened and a shell carried off the roof of the observation post. Apostol felt a sharp stabbing pain in his breast and a blow on the helmet. He seized the theodolite with both hands to prevent himself from falling. Then it seemed to him he was lifted right up into the air and almost immediately he found himself again on the hard ground with a sharp pain in the thigh.
He is seriously wounded… He recuperates… He magically falls in love… He and his beloved are happy… But wartime love is as ephemeral as a candle flame… The war tears them apart…
“All that civilization has bestowed on mankind up till to-day is war, which puts millions and millions of people face to face, and which kills thousands and thousands of souls in one second! The benefits of civilization are reflected only in a few favoured ones who suffer from boredom and spleen. For one thousand five hundred million people civilization is a calamity, if it isn’t in truth a refined system of slavery.”
War is a coldblooded monster – it breaks everything on its way: ideals, faith, family, love, life.
November 21, 2023
Dacă "Ion" este un roman tolstoist (curent pe care nu-l prea agreez), "Pădurea spânzuraților" este un roman care tratează un caz de conștiință (și nu o face oricum, ci într-un stil aparte, un stil care e cel mai fluent în istoria literaturii: stilul dostoievskian). În fapt, romanul tratează un caz de conștiință, dar morala lui (hai să-i spunem "morală") e aceea de a condamna războiul, de orice formă ar fi el...
Nu pot să apreciez exact o pondere a literaturii române citite (dar destul de acceptabilă, zic eu!), în schimb sunt trei mari romane scrise de trei mari autori care m-au captivat în totalitate: "Moromeții" de Preda, "Nuntă în cer" de Eliade și "Pădurea spânzuraților" de Rebreanu.
Tratând un caz de conștiință, romanul prezintă totodată "punctele forte" ale unei convertiri. Eu unul cred că suferința lăuntrică dă naștere dorinței de a avea o divinitate, de orice tip ar fi ea (dată de poziționarea geografică, mai degrabă). Dintr-un ateu radical, student al Facultății de Filosofie din Budapesta, Apostol Bologa -personajul principal al romanului-, trecând prin război, se convertește "într-o secundă", privind cerul senin de la fereastra cerdacului său.
Ca în orice roman cu influențe dostoievskiene, în "Pădurea spânzuraților" este vizibilă o puternică antiteză (desfășurată pe tot parcursul romanului între diferite personaje cu diferite înclinații ideologice). Mie mi-a plăcut de Gross, un socialist (da, și eu, și nu îmi pot ascunde subiectivismul), care conamna războiul și orice formă de conducere în fața ofițerilor de la popotă. Am obiceiul de a sublinia ceea ce-mi place într-o carte și de aceea o să dau câteva replici ale ilustrului personaj:
1. "Nimic nu e mai presus de om. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Omul e centru universului fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!..."
2. "-Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureală câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți..."
3.Cu privire la o viitoare universală revoluție socialistă: "Izbânda trebuie să vie! O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală.... Trebuie! Și atunci, peste tranșeele de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții , își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!"
4. Ironic: "Da, da, cunoaștem!... Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim și unde mergem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare și gol..."
Intervin apoi meditațiile și monologul lăuntric al lui Bologa:
1. "Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet.... Ce-i afară e indiferent... nu există...numai sufletul există... Când nu va mai fi sufletul meu, va înceta a mai fi tot restul... restul..." <=> "și totuși restul hotarastea soarta sufletului meu... Și restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependență...Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă..."
2. "Uneori e mai îngrozitor să-i judeci pe alții decât să fii judecat!"
3. "În realitate fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?"
4. "Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea..."
5. "Doamne, cu cât învață oamenii mai mult, cu atâta se îndepărtează de Dumnezeu..."
Romanul este dedicat de autor fratelui sau, Emil, executat de austro-ungari în 1917, întâmplare pe care -de altfel- și-a bazat scrierea.
Nu pot să apreciez exact o pondere a literaturii române citite (dar destul de acceptabilă, zic eu!), în schimb sunt trei mari romane scrise de trei mari autori care m-au captivat în totalitate: "Moromeții" de Preda, "Nuntă în cer" de Eliade și "Pădurea spânzuraților" de Rebreanu.
Tratând un caz de conștiință, romanul prezintă totodată "punctele forte" ale unei convertiri. Eu unul cred că suferința lăuntrică dă naștere dorinței de a avea o divinitate, de orice tip ar fi ea (dată de poziționarea geografică, mai degrabă). Dintr-un ateu radical, student al Facultății de Filosofie din Budapesta, Apostol Bologa -personajul principal al romanului-, trecând prin război, se convertește "într-o secundă", privind cerul senin de la fereastra cerdacului său.
Ca în orice roman cu influențe dostoievskiene, în "Pădurea spânzuraților" este vizibilă o puternică antiteză (desfășurată pe tot parcursul romanului între diferite personaje cu diferite înclinații ideologice). Mie mi-a plăcut de Gross, un socialist (da, și eu, și nu îmi pot ascunde subiectivismul), care conamna războiul și orice formă de conducere în fața ofițerilor de la popotă. Am obiceiul de a sublinia ceea ce-mi place într-o carte și de aceea o să dau câteva replici ale ilustrului personaj:
1. "Nimic nu e mai presus de om. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! Ca și pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Omul e centru universului fiindcă numai în om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască!..."
2. "-Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureală câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți..."
3.Cu privire la o viitoare universală revoluție socialistă: "Izbânda trebuie să vie! O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de răzvrătire universală.... Trebuie! Și atunci, peste tranșeele de sânge, peste granițele brăzdate cu morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții , își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile păcii și ale lumii noi!"
4. Ironic: "Da, da, cunoaștem!... Începutul și sfârșitul e Dumnezeu, fiindcă habar n-avem de unde venim și unde mergem și, prin urmare, înlocuim întunericul cu un cuvânt mare și gol..."
Intervin apoi meditațiile și monologul lăuntric al lui Bologa:
1. "Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet.... Ce-i afară e indiferent... nu există...numai sufletul există... Când nu va mai fi sufletul meu, va înceta a mai fi tot restul... restul..." <=> "și totuși restul hotarastea soarta sufletului meu... Și restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependență...Un cerc de dependențe în care fiecare verigă se mândrește cu independența cea mai perfectă..."
2. "Uneori e mai îngrozitor să-i judeci pe alții decât să fii judecat!"
3. "În realitate fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?"
4. "Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea..."
5. "Doamne, cu cât învață oamenii mai mult, cu atâta se îndepărtează de Dumnezeu..."
Romanul este dedicat de autor fratelui sau, Emil, executat de austro-ungari în 1917, întâmplare pe care -de altfel- și-a bazat scrierea.
September 15, 2021
Calitatea unei proze de limbă nematernă
Pădurea spânzuraților nu are nevoie de nicio prezentare.
Atât doar, că trebuie citită după liceu, ca multe alte opere ale literaturii române care, deschise la o vârstă nepotrivită, nu reușesc să treacă de o anumită barieră mintală creată de contextul educativ.
Rebreanu este un prozator de calitate, proza sa curge atât de natural, încât nu-ți vine să crezi că limba română era pentru el doar a treia limbă vorbită/utilizată, după maghiară și germană.
De apreciat calitatea descrierilor și caracterizarea psihologică a personajelor. De citit obligatoriu.
Pădurea spânzuraților nu are nevoie de nicio prezentare.
Atât doar, că trebuie citită după liceu, ca multe alte opere ale literaturii române care, deschise la o vârstă nepotrivită, nu reușesc să treacă de o anumită barieră mintală creată de contextul educativ.
Rebreanu este un prozator de calitate, proza sa curge atât de natural, încât nu-ți vine să crezi că limba română era pentru el doar a treia limbă vorbită/utilizată, după maghiară și germană.
De apreciat calitatea descrierilor și caracterizarea psihologică a personajelor. De citit obligatoriu.
July 27, 2019
piele de găină.
March 29, 2015
De ce nu am fost sfatuiti sa citim Padurea spanzuratilor si ne-am axat doar pe Ion si obsesiile lui? Padurea spanzuratilor se numara printre putinele opere romanesti pe care le-am citit in cateva ore, din placere si nu din obligatie.
August 20, 2015
I was a little unprepared. A lot has been said about this book, but the idea that I had to read it for school always kept me far away from it. I'm glad to say it was good. I mean, really good. The first and last chapters are something I'm not going to get out of my head for a while.
Again, I have to emphasize this: it's probably one of the best book opening sequences I've ever read. The introduction to a 'forest of the hanged' gives off such an unsettling, pressing vibe that haunts you until the very end; the imagery is superbly crafted. Same goes for the ending - the author has a striking talent for writing an atmosphere.
A very gripping novel, whose impact on the reader gets even bigger if you consider the reality behind it. As Rebreanu himself said, the book probably could not have been written so vividly, had it not been for his brother's tragic experience.
Again, I have to emphasize this: it's probably one of the best book opening sequences I've ever read. The introduction to a 'forest of the hanged' gives off such an unsettling, pressing vibe that haunts you until the very end; the imagery is superbly crafted. Same goes for the ending - the author has a striking talent for writing an atmosphere.
A very gripping novel, whose impact on the reader gets even bigger if you consider the reality behind it. As Rebreanu himself said, the book probably could not have been written so vividly, had it not been for his brother's tragic experience.
January 6, 2019
La masa de Crăciun, m-am lăudat părinților c-am prins loc la Pădurea Spânzuraților, în regia lui Radu Afrim. Tot Bucureștiul vorbește de el, așa că sunt nerăbdătoare să-l văd în data de 12 ianuarie.
Cum a auzit vestea, tata a început să-mi spună de “Pădurea Spânzuraților” - romanul. A înșirat nume, ani, detalii peste detalii. Am fost sincer rușinată să îmi dau seama că, deși îl citisem cu mult mai puțini ani în urmă față de tatăl meu, nu mai rețineam mare lucru. A doua zi, l-am rugat pe tata să-mi dea Pădurea Spânzuraților din biblioteca lui.
Așa că, aseară am terminat prima carte din 2019: am recitit Pădurea Spânzuraților. Mi-am reamintit de Apostol Bologa, generalul Karg, căpitanul Klapka, Marta, Ilona sau groparul Vidor. Apoi, am stat și m-am documentat de Emil Rebreanu, fratele scriitorului, înregimentat în armata austro-ungară. Pentru că a dezertat când a fost trimis să lupte pe frontul românesc, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, iar Liviu Rebreanu a plecat în căutarea mormântului. După ce l-a dezgropat, i-a mutat osemintele dincolo de pârâul care fusese graniță, deci pe vechiul pământ românesc, așa cum dorise el.
Am citit ore, ore, ore în șir. Acum sunt pregătită de o discuție cu tata.
Cum a auzit vestea, tata a început să-mi spună de “Pădurea Spânzuraților” - romanul. A înșirat nume, ani, detalii peste detalii. Am fost sincer rușinată să îmi dau seama că, deși îl citisem cu mult mai puțini ani în urmă față de tatăl meu, nu mai rețineam mare lucru. A doua zi, l-am rugat pe tata să-mi dea Pădurea Spânzuraților din biblioteca lui.
Așa că, aseară am terminat prima carte din 2019: am recitit Pădurea Spânzuraților. Mi-am reamintit de Apostol Bologa, generalul Karg, căpitanul Klapka, Marta, Ilona sau groparul Vidor. Apoi, am stat și m-am documentat de Emil Rebreanu, fratele scriitorului, înregimentat în armata austro-ungară. Pentru că a dezertat când a fost trimis să lupte pe frontul românesc, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, iar Liviu Rebreanu a plecat în căutarea mormântului. După ce l-a dezgropat, i-a mutat osemintele dincolo de pârâul care fusese graniță, deci pe vechiul pământ românesc, așa cum dorise el.
Am citit ore, ore, ore în șir. Acum sunt pregătită de o discuție cu tata.
April 22, 2021
Primul Război Mondial...Apostol Bologa este un ofițer român, înrolat în Armata Austro-Ungară și trimis pe Frontul Român, să lupte contra fraților săi români. Până la Marea Unire, Ardealul a fost sub stăpânire maghiară. Apostol are de ales între datoria de ofițer și sentimentul față de patria sa. Aceasta îi va crea un conflict lăuntric, frământări. Va hotărî să treacă de partea fraților săi, dar va fi prins. Ce va fi cu el, e de prisos să spun. Titlul spune totul. Personajul Apostol Bologa se bazează pe fratele scriitorului, Emil Rebreanu. El a făcut parte din armata austro-ungară, a dezertat și a fost executat în 1917. Nu poți să lupți contra fratelui, să-l ucizi, așa că alegi să dezertezi și să mori cu demnitate. Istoria noastră e tristă, frați contra frați...
November 18, 2023
Până la bătrânețe, sper, poate o să înțeleg de ce sistemul de învățământ românesc include în programa școlară asemenea romane și aici mă refer la capacitatea unui elev de a înțelege aceste romane așa cum se cuvine.
Liviu Rebreanu când l-a scris, cu siguranță, nu s-a gândit: "mă' copilași, acușica, să vedeți voi ce roman ticluiesc eu, despre război, despre patriotism, dar mai ales, despre "pădurea celor spânzurați".
Fix așa s-a întâmplat și cu "Ion", până acum țin minte momentul în care sapa îi crapă țeasta nemernicului. Sunt 20 de ani de atunci și eu încă țin minte aceste lucruri.
Programa literară școlară poate arăta cu mult mai echilibrată, decât traumatizantă. Știu că s-a adaptat de-a lungul timpului, dar, repet, "pe vremea mea" nicio plăcere și nicio înțelegere a acestor romane, le citeam și analizam pentru că așa trebuia.
Dincolo de asta, mi-a plăcut romanul și mi-a părut rău pentru Bologa. Sfârșitul este lăsat la latitudinea cititorului, deși, mi-ar fi plăcut să dea explicații tot atât de înflăcărate precum dragostea lui față de patrie și neam.
Liviu Rebreanu când l-a scris, cu siguranță, nu s-a gândit: "mă' copilași, acușica, să vedeți voi ce roman ticluiesc eu, despre război, despre patriotism, dar mai ales, despre "pădurea celor spânzurați".
Fix așa s-a întâmplat și cu "Ion", până acum țin minte momentul în care sapa îi crapă țeasta nemernicului. Sunt 20 de ani de atunci și eu încă țin minte aceste lucruri.
Programa literară școlară poate arăta cu mult mai echilibrată, decât traumatizantă. Știu că s-a adaptat de-a lungul timpului, dar, repet, "pe vremea mea" nicio plăcere și nicio înțelegere a acestor romane, le citeam și analizam pentru că așa trebuia.
Dincolo de asta, mi-a plăcut romanul și mi-a părut rău pentru Bologa. Sfârșitul este lăsat la latitudinea cititorului, deși, mi-ar fi plăcut să dea explicații tot atât de înflăcărate precum dragostea lui față de patrie și neam.
August 27, 2014
The Forest of the Hanged as it is titled in English, by Romanian author Liviu Rebreanu [1920], translated by A.V. Wise, is quite different from the French, British and German war fiction following WW I. While most of them try to show us war through descriptions of life at the front, the mud, the lice, the boredom, the fear, the courage, Rebreanu goes to the most interesting questions of all: why does a man fight? Belonging and enmity, love and hate, God and faith are all in the mix, swirling in storms in one man, reflected and shared by others.
... Recovering with a fellow officer after being wounded, serious conversations take place about self-doubt, hypocrisy, decisions made and yet to be made. After earlier criticizing him for thoughts of desertion, his friend confesses that he, too, has had such thoughts. Another, accused of hypocrisy for keeping his anti-war beliefs quiet and staying in the army, admits it, and justifies it, saying “my cowardice is a weapon of war and defense. We must carry on and live if we are to see our sun arise!”
This sort of conversation, of deep and disturbing thoughts of loyalty and treason, belonging and love don’t happen in the many, better known novels from the Western Front. It’s not that there weren’t such emotions, doubts or rebellions. There were, after all, enormous mutinies by French and by Italian soldiers. But the novelists, at least those I have read, did not take these interior realities as their theme, being caught by the externalities in the trenches more than by the tumult in the minds of those who inhabited them.
... To our modern ear, toughened by the Hemingway birthed, and Mailer reared, terse, manly views of life and death The Forest of the Hanged often seems overwrought. There is too much of “horror’ ‘haunted,’ ‘nightmare,’ ‘terrified,’ … ‘anguish.’ Melodrama shows itself, the over acted voice and gesture of the cinema of the same period. The changes of mind and heart come on too quickly, without growth and development, like a sail boat in shifting winds in the hands of an inexperienced sailor. No sooner are the sails full than the wind shifts and there is a near capsize. It is righted, God knows how, and then jibes, the man hanging on by luck and error. Then at the finish line, after all the love of life, and love of God, and veering this way and that, to have a traditional joining of Religion and Nationalism in Death, is a disappointment. The journey there is better than the destination.
But in this, the 100th year since the opening the Great (terrible) War, Rebreanu might be a lesser known writer to add to your list.
By the way, some 300,000 Romanians died on the Eastern Front which, as a percentage of population, puts them in third place at about 8.5%, following the Ottoman empire at 15% and Serbia at 18%. As a cynical wounded vet in Bertrand Tavernier’s Life and Nothing But, crows, calling out the numbers of French and German dead: “We’re winning! We’re winning!”
- See more at: http://www.allinoneboat.org/2014/07/1...
... Recovering with a fellow officer after being wounded, serious conversations take place about self-doubt, hypocrisy, decisions made and yet to be made. After earlier criticizing him for thoughts of desertion, his friend confesses that he, too, has had such thoughts. Another, accused of hypocrisy for keeping his anti-war beliefs quiet and staying in the army, admits it, and justifies it, saying “my cowardice is a weapon of war and defense. We must carry on and live if we are to see our sun arise!”
This sort of conversation, of deep and disturbing thoughts of loyalty and treason, belonging and love don’t happen in the many, better known novels from the Western Front. It’s not that there weren’t such emotions, doubts or rebellions. There were, after all, enormous mutinies by French and by Italian soldiers. But the novelists, at least those I have read, did not take these interior realities as their theme, being caught by the externalities in the trenches more than by the tumult in the minds of those who inhabited them.
... To our modern ear, toughened by the Hemingway birthed, and Mailer reared, terse, manly views of life and death The Forest of the Hanged often seems overwrought. There is too much of “horror’ ‘haunted,’ ‘nightmare,’ ‘terrified,’ … ‘anguish.’ Melodrama shows itself, the over acted voice and gesture of the cinema of the same period. The changes of mind and heart come on too quickly, without growth and development, like a sail boat in shifting winds in the hands of an inexperienced sailor. No sooner are the sails full than the wind shifts and there is a near capsize. It is righted, God knows how, and then jibes, the man hanging on by luck and error. Then at the finish line, after all the love of life, and love of God, and veering this way and that, to have a traditional joining of Religion and Nationalism in Death, is a disappointment. The journey there is better than the destination.
But in this, the 100th year since the opening the Great (terrible) War, Rebreanu might be a lesser known writer to add to your list.
By the way, some 300,000 Romanians died on the Eastern Front which, as a percentage of population, puts them in third place at about 8.5%, following the Ottoman empire at 15% and Serbia at 18%. As a cynical wounded vet in Bertrand Tavernier’s Life and Nothing But, crows, calling out the numbers of French and German dead: “We’re winning! We’re winning!”
- See more at: http://www.allinoneboat.org/2014/07/1...
February 5, 2017
Apostol Bologa is an ethnic Romanian officer serving in the Austro-Hungarian Army during World War I. During the book he starts out as a loyal patriot of the Empire, but after a series of events (starting with the execution of a Czech deserter) he has to make a number of choices between his sense of military duty and his loyalty to his own people. Amongst all this, there's other storylines with a romantic incline, and much wrangling with religious feelings. Though a bit too baroque and melodramatic for my tastes, I still find there are good reasons for reading this novel. Reading about the complexity of a multi-ethnic army and about the first World War in what is presently Romania was new to me, and pretty interesting. I also thought that the core idea of the novel is quite haunting, and carries a great anti-war message. The last time it was published in English was in 1967, which is a pity. Deserves to be reprinted.
May 12, 2020
Nu am citit-o când ar fi fost cazul și probabil că nici nu aș fi înțeles-o ca acum. În urma cu trei luni am văzut însă, piesa de teatru adaptata de Radu Afrim la TNB și trebuie să confirm că m-a mișcat foarte mult. Actorii sunt foarte buni și o recomand oricui atunci când vom putea merge din nou la teatru. Acțiunea se petrece o bună parte pe frontul din Ghimeș și mi-am adus aminte în timp ce citeam ca tata îmi tot spunea ca dacă trec munții Tazlăului tot la vest, la vest, aș ajunge la Ardeluța și mai apoi la Ghimeș. Exista chiar drumuri și trasee care să facă această conexiune prin pădure între satul meu natal și Ghimeș, fiind vorba de vreo 20-25 km și nu-mi pot imagina câta suferința au avut soldații romani din Transilvania puși să lupte împotriva romanilor din Valahia...
December 30, 2015
Chiar nu mă aşteptam să empatizez atât de mult cu personajul principal. Poate printre cele mai bune cărţi româneşti pe care le-am citit şi mi-au insuflat dorinţa de a continua să citesc autori români. O recomand (mai ales celora care se află într-o relaţie mutuală de dispreţ cu Liviu Rebreanu din cauza lui Ion).
November 21, 2021
M-a întrebat un prieten dacă merită să citești cartea. Pentru cei care încă mai au dubii am adunat cîteva citate care pe mine m-au pus pe gînduri. Mai erau și altele dar să nu stric total surpriza lecturii:
"Rîvnea civilizația sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobîndi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii"
"-Căci mai presus de om e statul!
-Nimic nu e mai presus de om! Omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul. Ce-ar fi pămîntul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare? Ca și pămîntul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel, ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă menire decît să încălească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al inteligenței. Omul e centrul universului, fiindcă numai prin om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască... omul e Dumnezeu."
"Își zicea acum că viața ființează numai prin inimă și că fără de inimă, creierul rămîne o biată grămadă de celule moarte. Îi era rușine însă că i-au trebuit 2 ani de război ca să înțeleagă asta."
"Omul trebuie să-și ferească numai conștiința să nu-i sîngereze"
"Numai cînd e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru și restul universului; îndată ce intervine realitatea de afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voință adevărată, mergînd încotro îl mînă puteri și hotărîri străine de ființa lui"
"Cînd simți pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de explicații, nici de trecut și viitor. Cînd crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vieții."
"Civilizația d-tale stîrnește în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ți ofere niciun răspuns. Fiece "cucerire" a civilizației a dărîmat cîte-o bucată din fericirea omului. Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cît o singură clipă de adevărată împăcare sufletească."
"Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent... nu există... numai suflet există."
"Rîvnea civilizația sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobîndi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii"
"-Căci mai presus de om e statul!
-Nimic nu e mai presus de om! Omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul. Ce-ar fi pămîntul fără de omul care să-l vadă, să-l iubească, să-l măsoare, să-l înconjoare? Ca și pămîntul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel, ar fi o zbuciumare sterilă de niște energii oarbe, altfel, adică fără sufletul omului. Toți sorii universului nu pot avea altă menire decît să încălească trupul omului care adăpostește grăuntele divin al inteligenței. Omul e centrul universului, fiindcă numai prin om materia a ajuns la conștiința propriului său eu, a ajuns să se cunoască... omul e Dumnezeu."
"Își zicea acum că viața ființează numai prin inimă și că fără de inimă, creierul rămîne o biată grămadă de celule moarte. Îi era rușine însă că i-au trebuit 2 ani de război ca să înțeleagă asta."
"Omul trebuie să-și ferească numai conștiința să nu-i sîngereze"
"Numai cînd e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinăuntru și restul universului; îndată ce intervine realitatea de afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voință adevărată, mergînd încotro îl mînă puteri și hotărîri străine de ființa lui"
"Cînd simți pe Dumnezeu în sufletul tău, nu mai ai nevoie nici de explicații, nici de trecut și viitor. Cînd crezi aievea, te-ai ridicat deasupra vieții."
"Civilizația d-tale stîrnește în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ți ofere niciun răspuns. Fiece "cucerire" a civilizației a dărîmat cîte-o bucată din fericirea omului. Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cît o singură clipă de adevărată împăcare sufletească."
"Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent... nu există... numai suflet există."
February 8, 2012
Nu am crezut ca Liviu Rebreanu poate sa scrie asa de bine, dar "Padurea Spanzuratilor" este super! Chiar merita citita.
July 13, 2020
Nu știu la ce oră a fost spânzurat Apostol, dar știu când am isprăvit de citit cartea: era 22:30. Am simțit că un val fierbinte se ridică în mine, așa că am ieșit în răcoarea nopții, bântuită de niște făclii rupte din mine, și nu din exterior. M-au izbit mai multe gânduri poate (ne)digerabile de cineva cu experiența mea (adică fără). Cele dintâi au rezultat din noaptea pe care am văzut o puțin altfel (la propriu), care a devenit mai mult decât o pătură de întuneric. Lângă locuința mea, se află un teren pe care cresc niște flori (pe care unii le-ar numi mai simplu buruieni), a căror tulpina înaltă de un verde sănătos culminează cu petale violet, așa cum le-ar desena un școlar (în grabă, fără să fie ceva complex), strânse în jurul unui cerc galben. Această descriere a fost esențială întrucât fără ea nu se (prea) poate înțelege ce m-a frapat la niște vegetație în absența luminii: nu mai avea culoare!
Petalele, tulpina, frunzele, până și cercul acela solar erau topite într-un un gri apăsător, nostalgic, care râvnește din toată ființa (de plantă cu prejudecăți) la sacralitatea redată prin Soare. Nu știu cât de deschis și înțelegător cu viziunea mea este cel care citește aceste rânduri, întrucât în funcție de luciditate, rațiune și logică, transformarea unui peisaj (de fapt nici măcar a lui, ci doar a culorii sale) nu ar putea tulbura pe cineva (prea mult). Aici am nevoie să-mi detaliez experiența. Ceea ce m-a "lovit" nu a fost schimbarea însăși, pe care sunt destul de sigură că am mai observat-o, fiind o pasăre de noapte, ci conștientizarea ei, legătura pe care a creat-o cu romanul citit și transfigurarea ei într-o metaforă a conștiinței omului și a modului în care, conform umilei mele păreri, dă sau nu profunzime vieții individului. Aș vrea să îmi cer iertare celor pragmatici și celor care nu l-au citit pe Proust (nici eu nu am făcut-o, dar am mai "prins" idei sau doar așa vreau să cred) pentru că, așa cum și eu credeam acum câteva minute, niște lucruri atât de simple nu îți pot provoca revelații (majore). Mai exact ce s-a întâmplat cu buruienile violet? Ei bine, mi-au arătat că de multe ori, fără să conștientizăm, ființa noastră constituie o sticlă (transparentă, pentru a se putea vizualiza), în care, împotriva oricăror legi fizice, se află lichide de mai multe culori în cantități inegale, care pot acoperi (din interior) pereții sticlei, astfel încât din exterior sticla să pară umplută doar cu acea substanță; notă: lichidele despre care vorbesc nu au legătură umorile lui Galenus.
Ca să completez imaginea, sticla nu se află în văzul lumii, ci este închisă (nu contează unde), iar în fața ei are o oglindă; astfel, nu mai ea poate vedea schimbările sale. Buruienile și "Pădurea spânzuraților" m-au făcut să înțeleg că, precum restul indivizilor, sunt o sticlă, un mediu transparent, supus doar privirilor mele, care mă judecă în funcție de ceea ce se proiectează în exterior, deși în abisul meu se găsesc și alte substanțe (=emoții și gânduri). Deoarece nu mă pot abține, mă voi folosi de celebrul exemplu din fizica cuantică ( pisica lui Schrödinger ) pentru a arăta, mult mai clar (sper), ce doresc să transmit (dar evident că nu prea reușesc): un obiect (în cazul de față sinele) se poate afla în mai multe stări, în același timp. Pentru a descoase puțin ițele voi modifica puțin acest experiment: în locul pisicii voi pune (deja celebra) buruiana purpurie și voi înlocui otrava cu lumina, respectiv întunericul. Ce rezultă? Planta este și violet și gri în același timp, în funcție de absența sau prezența unui factor declanșator. Legătura cu sticla (=sinele)? În funcție de factorul declanșator (acum cartea citită), sinele se află într-o anumită stare, deși el conține toate stările.
Bine, bine; dar unde este recenzia tipică despre analiza psihologică a romanului, despre Bologa și frământările intelectualului, de această dată patriot, îndrăgostit și credincios? Păi... de această dată nu este (aici). De ce? Pentru că, așa cum am reflectat chiar de curând, unul din rolurile artei este acela de a ne arăta pe noi înșine, de a deveni o oglindă a substanței/lor noastre sau un drum (nu ușor de parcurs) către sine, și nu doar o tratare la rece a unor individualități fictive, în funcție de părerile (foarte importante) ale unor individualități reale, antrenate pentru un maraton teoretic și calculat.
"Pădurea spânzuraților" a constituit pentru mine o analiză a mea; nu pentru că m-am identificat cu protagonistul datorită personalității sau a temperamentului (așa cum s-a întâmplat în alte romane), ci datorită frământărilor, gândurilor și poate a intensității lor ("Și iar gândurile, mereu gândurile..."). Așa cum s-a evidențiat și în text, aceste adânci coborâri în temnița/sticla eului nu apar întotdeauna în fața unor evenimente majore ( de fapt, chiar atunci parcă se evaporează; a se vedea momentele dinaintea morții , a conștientizării iubirii, cele ulterioare spânzurării lui Svoboda etc), ci se strecoară în monotonul vieții; Sisif se oprește din a împinge bolovanul pentru a reflecta la bolovan, așa că bolovanul cade peste el.
În acest fel, în timpul citirii romanului, "sticla" mi s-a murdărit de mai multe "substanțe": am înțeles cum e să iubești o persoană pentru că îți oferă "doar" iubirea ei (ce ironic! să folosești cuvântul "doar" în fața termenului "iubire", de parcă "doar iubirea" nu ar fi de fapt totul), m-am zvârcolit sub privirea lui Svoboda pentru că este posibil ca el să fi înțeles înaintea mea raportul (și ierarhia) dintre viață și moralitate, am luat cu cea mai mare ușurință decizia de a mă despărți de persoana pe care aș fi putut-o iubi doar din orgoliu (notă pentru Ștefan Gheorghidiu!) și într-un final, am ars în încercarea de a mă găsi și defini pe mine, credința, dorințele, pornirile și perspectivele mele.
Pentru că simt că vorbele mele sunt fade fără câteva pasaje care m-au răscolit, le voi transcrie aici pentru a putea reveni să le (re)citesc:
„Alt suflet îi trebuie, ferit de veșnicele ezitări și chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea așa cum este, iar nu cum o zugrăvește o închipuire șubredă. Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea."
„— Nu, nu legile... Conștiința să-ți dicteze datoria, nu legile...”
„Ce ridicol am fost cu concepția de viață — se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?”
„— Am aflat din înfățișarea ta, din mândria și liniștea ta! se însufleți căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povestești ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aș putea fi și eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toți așa, într-un ceas s-ar sfărâma lanțurile!”
„— Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om... Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin...”
„ Dar viața merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâșiind nu numai sistemele savanților, ci chiar mințile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situații noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înțelege și cu atât mai puțin prevedea.”
„— Am citit undeva, excelență, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, și că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărțindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelență, dacă inima și creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima!”
„Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru și restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voință adevărată, mergând încotro îl mână puteri și hotărâri străine de ființa lui...”
„Pe inima și pe gândurile mele numai eu sunt și voi fi stăpân cât voi trăi!”
„— Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viață sau spectatori străini de înțelesul lumii. În schimb pe alții soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte și-i silește să îndure toate torturile vieții, toate, și niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniștea trainică...”
„— Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o ușoară mustrare.”
„— Ei, dacă ar pricepe omul toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viața? răspunse Bologa vesel.”
„Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul...restul...”
Notă: Aceste rânduri nu reprezintă o analiză a romanului, ci doar a urmelor pe care le-a imprimat asupra unei adolescente de 16 ani.
3 iunie 2020
Petalele, tulpina, frunzele, până și cercul acela solar erau topite într-un un gri apăsător, nostalgic, care râvnește din toată ființa (de plantă cu prejudecăți) la sacralitatea redată prin Soare. Nu știu cât de deschis și înțelegător cu viziunea mea este cel care citește aceste rânduri, întrucât în funcție de luciditate, rațiune și logică, transformarea unui peisaj (de fapt nici măcar a lui, ci doar a culorii sale) nu ar putea tulbura pe cineva (prea mult). Aici am nevoie să-mi detaliez experiența. Ceea ce m-a "lovit" nu a fost schimbarea însăși, pe care sunt destul de sigură că am mai observat-o, fiind o pasăre de noapte, ci conștientizarea ei, legătura pe care a creat-o cu romanul citit și transfigurarea ei într-o metaforă a conștiinței omului și a modului în care, conform umilei mele păreri, dă sau nu profunzime vieții individului. Aș vrea să îmi cer iertare celor pragmatici și celor care nu l-au citit pe Proust (nici eu nu am făcut-o, dar am mai "prins" idei sau doar așa vreau să cred) pentru că, așa cum și eu credeam acum câteva minute, niște lucruri atât de simple nu îți pot provoca revelații (majore). Mai exact ce s-a întâmplat cu buruienile violet? Ei bine, mi-au arătat că de multe ori, fără să conștientizăm, ființa noastră constituie o sticlă (transparentă, pentru a se putea vizualiza), în care, împotriva oricăror legi fizice, se află lichide de mai multe culori în cantități inegale, care pot acoperi (din interior) pereții sticlei, astfel încât din exterior sticla să pară umplută doar cu acea substanță; notă: lichidele despre care vorbesc nu au legătură umorile lui Galenus.
Ca să completez imaginea, sticla nu se află în văzul lumii, ci este închisă (nu contează unde), iar în fața ei are o oglindă; astfel, nu mai ea poate vedea schimbările sale. Buruienile și "Pădurea spânzuraților" m-au făcut să înțeleg că, precum restul indivizilor, sunt o sticlă, un mediu transparent, supus doar privirilor mele, care mă judecă în funcție de ceea ce se proiectează în exterior, deși în abisul meu se găsesc și alte substanțe (=emoții și gânduri). Deoarece nu mă pot abține, mă voi folosi de celebrul exemplu din fizica cuantică ( pisica lui Schrödinger ) pentru a arăta, mult mai clar (sper), ce doresc să transmit (dar evident că nu prea reușesc): un obiect (în cazul de față sinele) se poate afla în mai multe stări, în același timp. Pentru a descoase puțin ițele voi modifica puțin acest experiment: în locul pisicii voi pune (deja celebra) buruiana purpurie și voi înlocui otrava cu lumina, respectiv întunericul. Ce rezultă? Planta este și violet și gri în același timp, în funcție de absența sau prezența unui factor declanșator. Legătura cu sticla (=sinele)? În funcție de factorul declanșator (acum cartea citită), sinele se află într-o anumită stare, deși el conține toate stările.
Bine, bine; dar unde este recenzia tipică despre analiza psihologică a romanului, despre Bologa și frământările intelectualului, de această dată patriot, îndrăgostit și credincios? Păi... de această dată nu este (aici). De ce? Pentru că, așa cum am reflectat chiar de curând, unul din rolurile artei este acela de a ne arăta pe noi înșine, de a deveni o oglindă a substanței/lor noastre sau un drum (nu ușor de parcurs) către sine, și nu doar o tratare la rece a unor individualități fictive, în funcție de părerile (foarte importante) ale unor individualități reale, antrenate pentru un maraton teoretic și calculat.
"Pădurea spânzuraților" a constituit pentru mine o analiză a mea; nu pentru că m-am identificat cu protagonistul datorită personalității sau a temperamentului (așa cum s-a întâmplat în alte romane), ci datorită frământărilor, gândurilor și poate a intensității lor ("Și iar gândurile, mereu gândurile..."). Așa cum s-a evidențiat și în text, aceste adânci coborâri în temnița/sticla eului nu apar întotdeauna în fața unor evenimente majore ( de fapt, chiar atunci parcă se evaporează; a se vedea momentele dinaintea morții , a conștientizării iubirii, cele ulterioare spânzurării lui Svoboda etc), ci se strecoară în monotonul vieții; Sisif se oprește din a împinge bolovanul pentru a reflecta la bolovan, așa că bolovanul cade peste el.
În acest fel, în timpul citirii romanului, "sticla" mi s-a murdărit de mai multe "substanțe": am înțeles cum e să iubești o persoană pentru că îți oferă "doar" iubirea ei (ce ironic! să folosești cuvântul "doar" în fața termenului "iubire", de parcă "doar iubirea" nu ar fi de fapt totul), m-am zvârcolit sub privirea lui Svoboda pentru că este posibil ca el să fi înțeles înaintea mea raportul (și ierarhia) dintre viață și moralitate, am luat cu cea mai mare ușurință decizia de a mă despărți de persoana pe care aș fi putut-o iubi doar din orgoliu (notă pentru Ștefan Gheorghidiu!) și într-un final, am ars în încercarea de a mă găsi și defini pe mine, credința, dorințele, pornirile și perspectivele mele.
Pentru că simt că vorbele mele sunt fade fără câteva pasaje care m-au răscolit, le voi transcrie aici pentru a putea reveni să le (re)citesc:
„Alt suflet îi trebuie, ferit de veșnicele ezitări și chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea așa cum este, iar nu cum o zugrăvește o închipuire șubredă. Meditațiile stârnesc numai conflicte cu lumea."
„— Nu, nu legile... Conștiința să-ți dicteze datoria, nu legile...”
„Ce ridicol am fost cu concepția de viață — se gândi apoi deodată. Cum nu mi-am dat oare seama că o formulă neroadă nu poate ține piept vieții niciodată?”
„— Am aflat din înfățișarea ta, din mândria și liniștea ta! se însufleți căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povestești ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!... O, măcar de-aș putea fi și eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toți așa, într-un ceas s-ar sfărâma lanțurile!”
„— Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aș fi îndrăznit să mă gândesc la dezertare... M-aș fi disprețuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om... Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viața unui străin...”
„ Dar viața merge mereu înainte, nepăsătoare, sfâșiind nu numai sistemele savanților, ci chiar mințile oamenilor, plăsmuind în fiece clipă situații noi, idei noi, pe care fantezia liliputană omenească niciodată nu le va putea înțelege și cu atât mai puțin prevedea.”
„— Am citit undeva, excelență, zise Apostol cu glasul de adineaori, că inima omului, în primele săptămâni ale vieții embrionare, se află nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierilor, și că de-abia pe urmă coboară mai jos, despărțindu-se de creier pentru totdeauna... Ce minunat ar fi, excelență, dacă inima și creierul ar fi rămas împreună, îngemănate, să nu facă niciodată inima ce nu vrea creierul și mai cu seamă creierul să nu facă ce sfâșie inima!”
„Numai când e singur omul cu sufletul său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru și restul universului; îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voință adevărată, mergând încotro îl mână puteri și hotărâri străine de ființa lui...”
„Pe inima și pe gândurile mele numai eu sunt și voi fi stăpân cât voi trăi!”
„— Când mă gândesc ce am suferit și am pătimit în viața mea, deși scurtă, mi se pare că am trăit destul și că mâine aș putea muri fără nici o părere de rău! Unii oameni trăiesc zeci și zeci de ani și totuși, când închid ochii, nu pot spune că au trăit aievea, căci au fost simpli trecători prin viață sau spectatori străini de înțelesul lumii. În schimb pe alții soarta îi împinge în vârtejurile cele mai crunte și-i silește să îndure toate torturile vieții, toate, și niciodată să nu găsească aici odihna adevărată, liniștea trainică...”
„— Fericirea e totdeauna iubire, zise Apostol Bologa schimbat, privindu-l cu o ușoară mustrare.”
„— Ei, dacă ar pricepe omul toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viața? răspunse Bologa vesel.”
„Viața omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet... Ce-i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul...restul...”
Notă: Aceste rânduri nu reprezintă o analiză a romanului, ci doar a urmelor pe care le-a imprimat asupra unei adolescente de 16 ani.
3 iunie 2020
This entire review has been hidden because of spoilers.
July 22, 2021
A fost cartea mea preferată în liceu din cele ce au trebuit să le citim pentru școală.
Recitind-o, după atâția ani, nu mi-am schimbat părerea. Mi-a plăcut la fel de mult scriitura lui Liviu Rebreanu, l-am simțit la fel de aproape de sufletul meu.
Recitind-o, după atâția ani, nu mi-am schimbat părerea. Mi-a plăcut la fel de mult scriitura lui Liviu Rebreanu, l-am simțit la fel de aproape de sufletul meu.
March 15, 2024
4,5 ✨ Profund, foarte bine scris, un roman cu adevărat bun, pe care cu siguranță îl voi reciti!
Cred că mi-a plăcut chiar mai mult decât “Ion”„, cea ce m-a surprins.
„Războiul este pedeapsa lui Dumnezeu“.
"Râvnea civilizația sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii"
”Își zicea acum că viața ființează numai prin inimă și că fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era rușine însă că i-au trebuit 2 ani de război ca să înțeleagă asta.”
"Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent... nu există... numai suflet există."
“El simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă“.
“De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!..."
“Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureală câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți..."
<“u>Uneori e mai îngrozitor să-i judeci pe alții decât să fii judecat!”
”În realitate fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?”
Cred că mi-a plăcut chiar mai mult decât “Ion”„, cea ce m-a surprins.
„Războiul este pedeapsa lui Dumnezeu“.
"Râvnea civilizația sufletului și aceasta i se părea că nu se poate dobândi în marile aglomerații de oameni. În mijlocul naturii se simțea liber și mai aproape de inima lumii"
”Își zicea acum că viața ființează numai prin inimă și că fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era rușine însă că i-au trebuit 2 ani de război ca să înțeleagă asta.”
"Viața omului nu e afară, ci înăuntru, în suflet. Ce-i afară e indiferent... nu există... numai suflet există."
“El simți limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă“.
“De azi încolo, fiul meu, ești bărbat. Dacă ar fi nevoie, ești pregătit să-ți poți câștiga singur o pâine. Intrând în cursul superior, orizontul are să ți se lărgească. Vei pricepe multe lucruri nevăzute, căci viața și lumea sunt pline de taine grele. Să năzuiești mereu a dobândi stima oamenilor, și mai ales pe a ta însuți. De aceea sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta, căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară! Ca bărbat, să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!..."
“Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureală câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți..."
<“u>Uneori e mai îngrozitor să-i judeci pe alții decât să fii judecat!”
”În realitate fericirea îngustează cumplit orizontul omului, nu crezi?”
January 9, 2021
Prima lectură din programa școlară care chiar mi-a produs plăcere.
,,Pădurea spânzuraților" e o monografie a primului război mondial, dar, mai mult de atât e o confruntare a unor păreri tipice despre sensul vieții cu însăși viața, aflată la limita extremă.
Există mai multe ipoteze cu privire la proveniența romanului, unele din ele spun că a fost inspirat dintr-un album de fotografii de pe front, care conținea scene înfiorătoare, printre care și păduri transformate în șiruri de spânzurați asemenea lui Apostol Bologa sau a cehului Svoboda, care nu voiseră să-și trădeze patria și să verse sânge nevinovat al propriilor frați, compatrioți, și, astfel, erau spânzurați, însă cea mai veridică este istoria despre fratele său, Emil, care, fiind soldat, a fost denunțat autorităților ca dezertor și spânzurat.
Efectiv, ,,Pădurea spânzuraților" nu trebuie parcursă ca pe o operă consacrată războiului, ci ca pe o carte care-și propune să descopere sensul existenței, iar această căutare se petrece cu ajutorul situației teribile a războiului.
,,Pădurea spânzuraților" e o monografie a primului război mondial, dar, mai mult de atât e o confruntare a unor păreri tipice despre sensul vieții cu însăși viața, aflată la limita extremă.
Există mai multe ipoteze cu privire la proveniența romanului, unele din ele spun că a fost inspirat dintr-un album de fotografii de pe front, care conținea scene înfiorătoare, printre care și păduri transformate în șiruri de spânzurați asemenea lui Apostol Bologa sau a cehului Svoboda, care nu voiseră să-și trădeze patria și să verse sânge nevinovat al propriilor frați, compatrioți, și, astfel, erau spânzurați, însă cea mai veridică este istoria despre fratele său, Emil, care, fiind soldat, a fost denunțat autorităților ca dezertor și spânzurat.
Efectiv, ,,Pădurea spânzuraților" nu trebuie parcursă ca pe o operă consacrată războiului, ci ca pe o carte care-și propune să descopere sensul existenței, iar această căutare se petrece cu ajutorul situației teribile a războiului.
September 18, 2019
Un roman nemaipomenit, ma bucur ca l-am citit acum si nu in liceu cand as fi fost prea necopt la minte ca sa inteleg cum e cu moartea, sinuciderea, Dumnezeu, existentialism, absurd, iubire etc. Un festin. Apostol Bologa este Meursault
Omul e centrul universului, fiindca numai in om materia a ajuns la constiinta propriului sau eu,a ajuns sa se cunoasca. Omul e Dumnezeu!
Atunci eram convins pana in maduva oaselor ca credinta mea e desavarsita si totusi ma ingrozeam doar la gandul mortii.
Numai cand e singur omul cu sufletul sau, numai atunci exista un echilibru intre lumea lui cea mica dinlauntru si restul universului; indata ce intervine realitatea de-afara, omul devine o jucarie neputincioasa, fara vointa adevarata, mergand incotro il mana puteri si hotarari straine de fiinta lui.
Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde mergem si, prin urmare, inlocuim intunericul cu un cuvant mare si gol.
In clipa cand Dumnezeu ar parasi pe om, definitiv, fara speranta, lumea ar deveni o imensa masina fara conducator, osandita sa scartaie infinit, fara rost, ingrozitor de fara rost.
- Victoria crestinismului a fost dobandita prin umilinta si lasitate, de aceea a intronat pe pamant domnia falsitatii, prefacatoriei, nedreptatii. Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalalti zei impreuna
- Iubirea nu a ucis niciodata...Numai oamenii ucid in numele ei.
Omul e centrul universului, fiindca numai in om materia a ajuns la constiinta propriului sau eu,a ajuns sa se cunoasca. Omul e Dumnezeu!
Atunci eram convins pana in maduva oaselor ca credinta mea e desavarsita si totusi ma ingrozeam doar la gandul mortii.
Numai cand e singur omul cu sufletul sau, numai atunci exista un echilibru intre lumea lui cea mica dinlauntru si restul universului; indata ce intervine realitatea de-afara, omul devine o jucarie neputincioasa, fara vointa adevarata, mergand incotro il mana puteri si hotarari straine de fiinta lui.
Inceputul si sfarsitul e Dumnezeu, fiindca habar n-avem de unde venim si unde mergem si, prin urmare, inlocuim intunericul cu un cuvant mare si gol.
In clipa cand Dumnezeu ar parasi pe om, definitiv, fara speranta, lumea ar deveni o imensa masina fara conducator, osandita sa scartaie infinit, fara rost, ingrozitor de fara rost.
- Victoria crestinismului a fost dobandita prin umilinta si lasitate, de aceea a intronat pe pamant domnia falsitatii, prefacatoriei, nedreptatii. Dumnezeul iubirii a ucis mai multi oameni decat toti ceilalalti zei impreuna
- Iubirea nu a ucis niciodata...Numai oamenii ucid in numele ei.
February 5, 2013
O carte superba! O adevarata capodopera! Niste scene adanc intiparite atat pe hartie cat si in mintea si sufletul meu. Jos palaria!
March 6, 2021
3.5🌟/5
July 31, 2024
Nuuuuuu 😭😭😭😭
Oofff, Apostol, of.
Oofff, Apostol, of.
December 1, 2022
O adevărată capodoperă.
January 12, 2023
Rumen yazar Liviu Rebreanu’nun kardeşi Birinci Dünya Savaşı sırasında Avusturya-Macaristan Ordusu’nda görevliyken casusluk ve firar suçlamaları nedeniyle idam edilir. Yazar, bu olaydan etkilenerek Asılmışlar Ormanı’nı kaleme alır ve eserde Birinci Dünya Savaşı sırasında yeni asker olmuş bir Rumen genci anlatır. Kitabın savaşın anlamsızığı üzerine bir eser olduğunu düşünüyordum, beklediğimden çok daha zengin çıktı. Savaş sırasında bir askerin yaşadığı ahlaki ikilemlerin yanında, milliyetçilik, aidiyet, din ve inançlar, aşk gibi birçok konuyu irdelemiş yazar ve genç bir askerin olgunlaşma sürecinde yaşadığı tüm hezeyanları aktarmış. Arka planda savaşın yıkımının olduğu bir bildungsroman denebilir Asılmışlar Ormanı için. Okurken karakterin ikilemleri beni de çok düşündürdü ve adım adım geçtiği süreçlerde onunla beraber ilerliyormuşum gibi hissettim. Beğenerek okudum.
March 26, 2016
A psychological novel about war, woven with a generous helping of Orthodox Christianity, philosophy and descriptions to match
Bacovia's
.
The eponymous forest refers to the forest where convicted deserters were hanged, but it's an eloquent metaphor for war. This whole book is an exploration of war, in what is a fairly Eastern perspective - perpetually victimized - in that the conflict is very layered: with religion, with philosophy, with human nature, with monstrous systems, with war itself. As it is, it is unusual for a psychological novel to have a third person narrator. It introduces a sense of detachment, but it still allows for internal monologue, as well as more reliable observations regarding the protagonist's mental state.
Said protagonist, Apostol Bologa, can be excused an unusually high sense of perception, as he studied to be a philosopher. Consequently, everything is reflected upon at a length, with pathos and in a manner strongly reminiscent of romanticism. My pet peeve is that his reactions, as well as those of Klapka, vary widely, like some sort of long-term hysteria. Granted, one is a soldier who's desperately trying to find a reality-proof life philosophy and the other is a pushover with strong moral standards in a position of responsibility in a war. This would invite a small discussion of identity, as Bologa initially appears a proud supporter of the system, a faith brutally eroded by the near-mystical experience of a deserter's hanging. Later, he is sent to fight against other Romanians, further destroying his moral compass.
A philosopher protagonist would normally clash with the precepts of realism. As it were, psychological novels, by their very nature, belong to modernism, making for quite an entertaining hybrid. On one hand there is the third-person narration of a warfront perspective, on the other, a psychological examination of humanity in an extreme situation, through the skewed perception of a philosophical education; Bologa becomes an elegant means of bridging the two genres.
The end result is of ambiguous value. I have no experience with wars, which makes me often give this the benefit of doubt as both a realist and a psychological novel. War distorts the play of human reactions and the reasons for them. On a stylistic front, the title metaphor is delicious, but about all that is vibrant in this book; the anything but the characters is bleak and bare, to significant effect, granted, but it makes for a dreary read, past the halfway point.
The eponymous forest refers to the forest where convicted deserters were hanged, but it's an eloquent metaphor for war. This whole book is an exploration of war, in what is a fairly Eastern perspective - perpetually victimized - in that the conflict is very layered: with religion, with philosophy, with human nature, with monstrous systems, with war itself. As it is, it is unusual for a psychological novel to have a third person narrator. It introduces a sense of detachment, but it still allows for internal monologue, as well as more reliable observations regarding the protagonist's mental state.
Said protagonist, Apostol Bologa, can be excused an unusually high sense of perception, as he studied to be a philosopher. Consequently, everything is reflected upon at a length, with pathos and in a manner strongly reminiscent of romanticism. My pet peeve is that his reactions, as well as those of Klapka, vary widely, like some sort of long-term hysteria. Granted, one is a soldier who's desperately trying to find a reality-proof life philosophy and the other is a pushover with strong moral standards in a position of responsibility in a war. This would invite a small discussion of identity, as Bologa initially appears a proud supporter of the system, a faith brutally eroded by the near-mystical experience of a deserter's hanging. Later, he is sent to fight against other Romanians, further destroying his moral compass.
A philosopher protagonist would normally clash with the precepts of realism. As it were, psychological novels, by their very nature, belong to modernism, making for quite an entertaining hybrid. On one hand there is the third-person narration of a warfront perspective, on the other, a psychological examination of humanity in an extreme situation, through the skewed perception of a philosophical education; Bologa becomes an elegant means of bridging the two genres.
The end result is of ambiguous value. I have no experience with wars, which makes me often give this the benefit of doubt as both a realist and a psychological novel. War distorts the play of human reactions and the reasons for them. On a stylistic front, the title metaphor is delicious, but about all that is vibrant in this book; the anything but the characters is bleak and bare, to significant effect, granted, but it makes for a dreary read, past the halfway point.
January 22, 2024
Întâlnim din nou vechea apetență spre tragism și dramă, atât de "dragă" scriitorilor ardeleni...
La baza nuvelei se prea poate să fi fost experiența fratelui autorului, ceea ce accentuează tonurile și așa sumbre, după cum de altfel era de așteptat. Așadar, dacă doriți să vă încărcați negativ...
La baza nuvelei se prea poate să fi fost experiența fratelui autorului, ceea ce accentuează tonurile și așa sumbre, după cum de altfel era de așteptat. Așadar, dacă doriți să vă încărcați negativ...
September 18, 2022
Liviu Rebreanu este unul dintre autorii mei preferați, ale cărui cărți vi le recomand călduros spre lectură - în mod special " Adam şi Eva", "Ciuleandra" şi "Pădurea spânzuraților".
Îmi va fi foarte greu să aleg următoarea lectură, având în vedere standardul la care se ridică "Pădurea spânzuraților", care deocamdată este în top 3 al anului 2022 pentru mine.
"Pădurea spânzuraților" este un roman de război şi de analiză psihologică publicat de Liviu Rebreanu în anul 1922.
Romanul are la bază tragedia reală a fratelui scriitorului - Emil Rebreanu, sublocotenent în armata Imperiului Austro-Ungar - care în timpul Primului Război Mondial a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare, deoarece a încercat să traverseze frontul cu scopul de a se alătura Armatei Române.
Astfel descoperim povestea ofițerului român Apostol Bologa, un tânăr cu înclinații spre filosofie, care trece printr-o adevărată dramă sufletească din cauza conflictului dintre datoria sa de soldat al armatei Austro-Ungare şi dragostea față de națiunea română.
Acest roman mi-a transmis o mulțime de stări, am trecut printr-un adevărat tumult psihologic alături de personajul principal şi am tot sperat că poate există şansa ca el să îşi găsească liniştea sufletească într-un final, deşi ştiam foarte bine cum se va încheia povestea sa...
"Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!? Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!"
5⭐️++++
Îmi va fi foarte greu să aleg următoarea lectură, având în vedere standardul la care se ridică "Pădurea spânzuraților", care deocamdată este în top 3 al anului 2022 pentru mine.
"Pădurea spânzuraților" este un roman de război şi de analiză psihologică publicat de Liviu Rebreanu în anul 1922.
Romanul are la bază tragedia reală a fratelui scriitorului - Emil Rebreanu, sublocotenent în armata Imperiului Austro-Ungar - care în timpul Primului Război Mondial a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare, deoarece a încercat să traverseze frontul cu scopul de a se alătura Armatei Române.
Astfel descoperim povestea ofițerului român Apostol Bologa, un tânăr cu înclinații spre filosofie, care trece printr-o adevărată dramă sufletească din cauza conflictului dintre datoria sa de soldat al armatei Austro-Ungare şi dragostea față de națiunea română.
Acest roman mi-a transmis o mulțime de stări, am trecut printr-un adevărat tumult psihologic alături de personajul principal şi am tot sperat că poate există şansa ca el să îşi găsească liniştea sufletească într-un final, deşi ştiam foarte bine cum se va încheia povestea sa...
"Îmi fac impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin... Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulţi oameni, cei mai mulţi, trăiesc toată viaţa în cămăruţele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunerecul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse? Poate cea mai de preţ nu ţi-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului? O fi deşartă chiar râvna aceasta? Fără ea însă viaţa n-ar mai avea nicio valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viaţa unei gângănii!? Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu orice jertfă!"
5⭐️++++
September 30, 2017
Romanian review: ,,Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra.'' -Paul Valéry
Un citat asemănător întâlnim și în această carte: ,,...În spate, statul nostru; în față, statul dușman, și la mijloc, noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți!...'' Acest citat prezintă un mare adevăr, dar din păcate, nu sunt suficienți oameni care citesc, nu sunt suficienți oameni care să afle astfel de adevăruri, care să scape din lanțurile manipulării, care să realizeze ce se întâmplă cu adevărat în lume.
În altă ordine de idei, acest roman condamnă categoric războiul și pe cei ce îl creează.
Apostol Bologa este un locotenent în armata Austro-Ungară, genul de cetățean devotat, decorat pe frontul italian, dispus să ucidă până când este mutat pe frontul românesc.
Sincer îl înțeleg pe Bologa, înțeleg că îi era relativ ușor să ucidă oameni atâta timp cât erau străini, nu români și cred că prin aceeași situație ar fi trecut oricine în locul lui. Bineînțeles pentru soldați primul contact cu războiul este dureros, șocant și tulburător, dar intuiesc că se obișnuiesc cât de cât cu timpul, dar să-i ucizi pe cei din același neam cu tine nu este la fel.
Criza psihologică prin care trece protagonistul îl transformă foarte mult, printre altele acesta își recapătă credința în Dumnezeu, pierdută în urma morții tatălui său. Credința în Dumnezeu, iubirea sa față de oameni și moralitatea sa se află într-un fel de contradicție deși nu se află propriu-zis pe front, Bologa contribuie indirect la uciderea românilor, iar această criză nu ar fi avut loc dacă ar fi rămas pe frontul rusesc chiar dacă ar fi continuat să ucidă oameni.
Spânzurarea cehului Svoboda este primul factor care îi cauzează criza.
Nu am înțeles sută la sută finalul, înțeleg că Bologa trece printr-o criză psihologică amplificată de momentul în care fețele tuturor românilor spânzurați în apropiere de linia frontului se transformă în fața lui Svoboda, dar mă întreb un singur eveniment din viața unui om poate să-l afecteze atât de mult astfel încât la sfârșit .
Într-un fel speram să îmi placă ceva mai mult cartea, am avut așteptări foarte ridicate și pot spune că ''Ion'' și ''Răscoala'' mi-au plăcut mai mult decât volumul de față, dar temele sale psihologice și mesajul său profund au fost într-adevăr extraordinare.
English review: ''War: a massacre of people who don't know each other for the profit of people who know each other but don't massacre each other.'' -Paul Valéry
A similar quote we find in this book too:''...Behind us, our country, in front of us, the enemy country, and in the middle, us, the ones condemned to die for the laziness of a few thieves who planned the massacre of millions of unconscious slaves...'' This quote presents a big truth, but unfortunately there are not enough people who are reading, there are not enough people to find such truths, which would help them escape the chains of manipulation, whcih would make them realize what is really going on in the world.
In another train of thoughts, this novel strongly condemns the war and those who create it.
Apostol Bologa is a lieutenant in the Austro-Hungarian army, the kind of devoted citizen, decorated on the Italian front, willing to kill until he is moved to the Romanian front.
I honestly understand Bologa, I understand that for him it was relatively easy to kill people as long as they were foreigners, not Romanians, and I think that anyone would have gone through the same situation in his place. Of course, for the soldiers, the first contact with the war is painful, shocking and disturbing, but I guess they are getting kind of used to it in time, but killing those from the same nation as you is not the same.
The psychological crisis through which the protagonist passes transforms him very much, among other things he regains his faith in God, lost after his father's death. Between his belief in God, his love of humankind and his morality is some kind of contradiction, although he is not on the front, Bologa indirectly contributes to the killing of the Romanians, and this crisis wouldn't have taken place if he has remained on the Russian front even if he continued to kill people.
The hanging of the Czech Svoboda is the first factor that causes this crisis.
I didn't understand the end completely, I understand that Bologa goes through a psychological crisis amplified by the moment when the faces of all the Romanians hung near the front line turn in Svoboda's face, but I'm asking myself, can a single event in a man's life affect it so much that in the end .
In a way, I was hoping, I would like the book a bit more, I had very high expectations and I can say I liked ''Ion'' and ''The Revolt'' more than this novel, still its psychological themes and its profound message were really extraordinary.
Un citat asemănător întâlnim și în această carte: ,,...În spate, statul nostru; în față, statul dușman, și la mijloc, noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul milioanelor de robi inconștienți!...'' Acest citat prezintă un mare adevăr, dar din păcate, nu sunt suficienți oameni care citesc, nu sunt suficienți oameni care să afle astfel de adevăruri, care să scape din lanțurile manipulării, care să realizeze ce se întâmplă cu adevărat în lume.
În altă ordine de idei, acest roman condamnă categoric războiul și pe cei ce îl creează.
Apostol Bologa este un locotenent în armata Austro-Ungară, genul de cetățean devotat, decorat pe frontul italian, dispus să ucidă până când este mutat pe frontul românesc.
Sincer îl înțeleg pe Bologa, înțeleg că îi era relativ ușor să ucidă oameni atâta timp cât erau străini, nu români și cred că prin aceeași situație ar fi trecut oricine în locul lui. Bineînțeles pentru soldați primul contact cu războiul este dureros, șocant și tulburător, dar intuiesc că se obișnuiesc cât de cât cu timpul, dar să-i ucizi pe cei din același neam cu tine nu este la fel.
Criza psihologică prin care trece protagonistul îl transformă foarte mult, printre altele acesta își recapătă credința în Dumnezeu, pierdută în urma morții tatălui său. Credința în Dumnezeu, iubirea sa față de oameni și moralitatea sa se află într-un fel de contradicție deși nu se află propriu-zis pe front, Bologa contribuie indirect la uciderea românilor, iar această criză nu ar fi avut loc dacă ar fi rămas pe frontul rusesc chiar dacă ar fi continuat să ucidă oameni.
Spânzurarea cehului Svoboda este primul factor care îi cauzează criza.
Nu am înțeles sută la sută finalul, înțeleg că Bologa trece printr-o criză psihologică amplificată de momentul în care fețele tuturor românilor spânzurați în apropiere de linia frontului se transformă în fața lui Svoboda, dar mă întreb un singur eveniment din viața unui om poate să-l afecteze atât de mult astfel încât la sfârșit .
Într-un fel speram să îmi placă ceva mai mult cartea, am avut așteptări foarte ridicate și pot spune că ''Ion'' și ''Răscoala'' mi-au plăcut mai mult decât volumul de față, dar temele sale psihologice și mesajul său profund au fost într-adevăr extraordinare.
English review: ''War: a massacre of people who don't know each other for the profit of people who know each other but don't massacre each other.'' -Paul Valéry
A similar quote we find in this book too:''...Behind us, our country, in front of us, the enemy country, and in the middle, us, the ones condemned to die for the laziness of a few thieves who planned the massacre of millions of unconscious slaves...'' This quote presents a big truth, but unfortunately there are not enough people who are reading, there are not enough people to find such truths, which would help them escape the chains of manipulation, whcih would make them realize what is really going on in the world.
In another train of thoughts, this novel strongly condemns the war and those who create it.
Apostol Bologa is a lieutenant in the Austro-Hungarian army, the kind of devoted citizen, decorated on the Italian front, willing to kill until he is moved to the Romanian front.
I honestly understand Bologa, I understand that for him it was relatively easy to kill people as long as they were foreigners, not Romanians, and I think that anyone would have gone through the same situation in his place. Of course, for the soldiers, the first contact with the war is painful, shocking and disturbing, but I guess they are getting kind of used to it in time, but killing those from the same nation as you is not the same.
The psychological crisis through which the protagonist passes transforms him very much, among other things he regains his faith in God, lost after his father's death. Between his belief in God, his love of humankind and his morality is some kind of contradiction, although he is not on the front, Bologa indirectly contributes to the killing of the Romanians, and this crisis wouldn't have taken place if he has remained on the Russian front even if he continued to kill people.
The hanging of the Czech Svoboda is the first factor that causes this crisis.
I didn't understand the end completely, I understand that Bologa goes through a psychological crisis amplified by the moment when the faces of all the Romanians hung near the front line turn in Svoboda's face, but I'm asking myself, can a single event in a man's life affect it so much that in the end .
In a way, I was hoping, I would like the book a bit more, I had very high expectations and I can say I liked ''Ion'' and ''The Revolt'' more than this novel, still its psychological themes and its profound message were really extraordinary.
June 19, 2014
Padurea Spanzuratilor by Liviu Rebreanu
We can travel back in time. Ellen Langer, professor at Harvard, has demonstrated that, with a group of participants who were primed to think about twenty years earlier. At the end of the test, the people who took part had better eyesight, hearing, strength…they became younger and even looked as if five years had disappeared from their age card.
By thinking and writing about books that I have read thirty years ago, I think I will not get five years younger, but perhaps with a few months…and if I add books in the same rhythm, by the time I am finished, I will have to learn to read again, for I will be a toddler again.
The Forest of The Hanged is one of the rare Romanian books that have made a tremendous impact on me. I do not think that one should read all the existing books in one’s language, just because they have been written by a writer with whom one may share little else, except for a common language.
What makes things worse, we may be acutely aware of the failings of an author, who gives interviews in the press and expresses views we may find abhorable. Cartarescu, for instance, had a soft for a president that I feel is unworthy- as I write, details are presented on the news about the family of the president and its connection with what would be called elsewhere a local mob or a mafia clan.
Padurea Spanzuratilor is detailing the conflict between the allegiance you owe to the country you live in and the feelings you have for the ethnic group you belong to, or the country of origin. In this very good novel, the hero, Apostol Bologa has to fight for the Austrian –Hungarian Empire. But the trouble is, the enemy of the empire is Romania and Bologa is Romanian.
It may be difficult to grasp this problem, in a supposedly globalizing world. But if we look at elections in Europe, we see nationalist parties gaining ground in France, Great Britain, Hungary and other countries.
Where do we draw the line between legitimate feelings for the country and hate for those who come from other corners of the world…the other day, a Rroma boy was beaten nearly to death in France and it caused outrage, but xenophobic resentment is widespread across Europe.
For Apostol Bologa it is heartbreaking to fight to kill his own people. He decides not to do it, whatever the consequences.
This is a very good book, as far as I can remember, about valor, duty, respect for the fellow human being.
The excellent film based on the book was nominated for the Palme d’Or and won the best director prize for the director Liviu Ciulei. The hero was played by the best actor we have today: Victor Rebengiuc.
We can travel back in time. Ellen Langer, professor at Harvard, has demonstrated that, with a group of participants who were primed to think about twenty years earlier. At the end of the test, the people who took part had better eyesight, hearing, strength…they became younger and even looked as if five years had disappeared from their age card.
By thinking and writing about books that I have read thirty years ago, I think I will not get five years younger, but perhaps with a few months…and if I add books in the same rhythm, by the time I am finished, I will have to learn to read again, for I will be a toddler again.
The Forest of The Hanged is one of the rare Romanian books that have made a tremendous impact on me. I do not think that one should read all the existing books in one’s language, just because they have been written by a writer with whom one may share little else, except for a common language.
What makes things worse, we may be acutely aware of the failings of an author, who gives interviews in the press and expresses views we may find abhorable. Cartarescu, for instance, had a soft for a president that I feel is unworthy- as I write, details are presented on the news about the family of the president and its connection with what would be called elsewhere a local mob or a mafia clan.
Padurea Spanzuratilor is detailing the conflict between the allegiance you owe to the country you live in and the feelings you have for the ethnic group you belong to, or the country of origin. In this very good novel, the hero, Apostol Bologa has to fight for the Austrian –Hungarian Empire. But the trouble is, the enemy of the empire is Romania and Bologa is Romanian.
It may be difficult to grasp this problem, in a supposedly globalizing world. But if we look at elections in Europe, we see nationalist parties gaining ground in France, Great Britain, Hungary and other countries.
Where do we draw the line between legitimate feelings for the country and hate for those who come from other corners of the world…the other day, a Rroma boy was beaten nearly to death in France and it caused outrage, but xenophobic resentment is widespread across Europe.
For Apostol Bologa it is heartbreaking to fight to kill his own people. He decides not to do it, whatever the consequences.
This is a very good book, as far as I can remember, about valor, duty, respect for the fellow human being.
The excellent film based on the book was nominated for the Palme d’Or and won the best director prize for the director Liviu Ciulei. The hero was played by the best actor we have today: Victor Rebengiuc.
Displaying 1 - 30 of 250 reviews