Andrei Tamaş's Reviews > Luna şi doi bani jumate

Publicat acum aproape o sută de ani, în 1919, romanul lui Somerset Maugham dorește să prezinte viața pictorului postimpresionist Paul Gauguin, cu toată mizeria și extravaganța ei.
Masca după care este ascuns Gauguin este dată de un anumit Charles Strickland, produs exclusiv al imaginației autorului, caracter de sorginte londoneză. De fapt, nu este deloc așa, dat fiind că lui Gauguin nu i se pot găsi origini anglo-saxone. De aici se poate desprinde, dintru început, o remarcă, și anume aceea că Strickland este un hibrid între Gauguin și Somerset Maugham, romanului putând să-i fie atribuite elemente biografice, dualitatea Londra-Paris existând doar pentru Maugham, nu și pentru Gauguin, pe care nu și l-ar putea imagina nimeni “înzestrat” cu sobrietatea britanică. Cei doi au însă ceva în comun: pornirea spre răzvrătire. În cazul amândurora însă aceasta are un caracter anapoda, pentru că Gauguin este indignat de tot jegul convențional al societății pariziene (deci wow!, dacă și Parisul, cu toți “paria” lui, era convențional) -deci tot!, iar Maugham, la fel, pleacă “în lume” fără niciun scop determinat, fiind doar plictisit de “orânduirea” fără de căpătâi a universului său autohton.
Fără doar și poate, autorul a avut nevoie de un climat lăuntric propice pentru a începe și, respectiv, a sfârși, acest roman, climat dat de similitudinea trăirilor sale cu cele pe care a reușit să le deceleze în biografia confratelui sau.

Așa fiind, romanul ilustrează momentele definitorii din viața pictorului, toată narațiunea fiind construită pe scheletul umilei sale biografii (de la 1919), însă nu este mai puțin adevărat că “necunoscute sunt căile Domnului” și că motivația actelor întreprinse de artist a fost uneori apreciată discreționar de către autor (de pilda, deși și-a părăsit inopinat soția dintr-o căsnicie liniștită -element incontestabil- Gauguin nu a rupt niciodată legăturile cu familia sa, lucru pe care, în schimb, Maugham îl afirmă cu tărie și îl ilustrează monumental).
Totuși, autorului nu i se poate reproșa nimic, deoarece el nu a afirmat niciodată că romanul ar fi o biografie a lui Gauguin (rol asumat de critică). În viziunea autorului, romanul este o reprezentare a condiției artistului modern. Și atât! Premisele acesteia, da!, sunt constituite de viața mai mult decât exuberantă a lui Gauguin (asemănările dintre Strickland și Gauguin sunt mult prea evidente) , însă paginile sale sunt “înzorzonate” astfel încât să redea imaginea ideală a artistului de geniu. Altfel spus, avându-l ca model pe Alexandru, Maugham l-a creat pe Diogene.
Da, este nu foarte lesne de decelat motivul care l-a determinat de Gauguin ca, la o vârstă înaintată, când alții asemenea lui își luau rămas bun de la lumea mondenă, să își părăsească intempestiv familia, să o lase fără un șfanț și să dea curs pasiunii pe care, deși o avea din copilărie, a reprimat-o copios o lungă perioadă de timp. Pare cel puțin surprinzător -în fapt, un act de demență, ar spune unii!- pentru omul “cuminte” al zilelor noastre să ia o asemenea decizie. Nimeni nu poate nega că suntem de o conventionalitate crasă, noi, ăștia de azi (da, “bună ziua!” și vouă; e poate cel mai subtil exemplu) și privim cu scepticism orice act de “devianță”, fără a-i căuta o veritabilă motivație, și tocmai asta ne face să ducem lipsă de genii, pentru că le gâtuim din fașă.
În viața lui Gauguin, ca în paginile romanului de altfel, este ilustrată o condiție sine qua non a artistului de geniu: nevoia chinuitoare de a evada din viața burgheză (sau, dacă termenul este prea incisiv, aducând aminte de o ideologie pe care, deși o cunoaștem doar superficial, ținem cu tot dinadinsul să facem pipi, ca niște ignoranți, hai să o numim viață convențională).
Marele merit al romanului este acela de a fi evidențiat, într-o manieră subtilă, incompatibilitatea dintre artă și conventionalism. În paginile cărții însă, această discrepanță nu îmbracă forme militante, ci se definește printr-o izolare totală a artistului. O minte mai critică ar putea acuza ideea de lașitate. De ce nu?! trebuie să fim deschiși. Însă trebuie remarcat că nu întotdeauna atunci când fugim de jeg o facem din lașitate. Uneori o facem din milă, alteori din lipsă de vlagă și, nu în ultimul rând, o facem pentru că știm dintru început că toată tărășenia este sortită eșecului. Într-adevăr, această este excepția, dar să nu uităm că vorbim de artișți de geniu (și nu de filistinii de azi care, sub pretextul protecției acurateței “artei” lor, neagă realismul!!!).
Despre Gauguin s-a scris mult, în special după moartea sa (nu, nu a murit de lepra, cum se ilustrează în roman), însă tot se ridică întrebarea: cine a fost cu adevărat Gauguin, omul? Dacă-i ascultăm pe istoricii artei, aceștia ne vor vorbim despre coloritul operei sale, despre caracterul exotic al formelor ori despre înclinația spre un anumit fel de peisaje. Cred însă că veritabilul portret al artistului nu se poate contura , fie și lapidar, decât prin contact cu opera sa. Adică… oamenii vorbesc mult despre oameni, în special despre alții. Rarele momente în care vorbesc despre ei sunt însă definitorii pentru caracterizarea lor, indiferent de ce spun (când Ludovic al XIV-lea a spus că “Statul sunt eu!” a făcut o veritabilă caracterizare, chiar dacă din asta nu se poate desprinde faptul că el era statul, ci mai degrabă că era un bou). Așa fiind, în una din puținele sale mărturisiri rămase, Gauguin afirmă: “Am cunoscut mizeria extremă, adică foamea și toate celelalte. Asta nu înseamnă nimic sau aproape nimic. Te obișnuieșți și, cu ajutorul voinței, isprăvești prin a râde de ele. Dar cel mai groaznic este să fii împiedicat de a lucra, de a-ti dezvoltă facilitățile intelectuale. Este drept că suferința ascute geniul. Dar prea multă suferință nu-i bună, căci te ucide.” Altădată, a afirmat că “în artă nu există decât revoluționari și plagiatori”, iar al a luptat, cu prețul ponegririi, să fie un revoluționar.
Ceea ce l-a caracterizat în mod definitoriu pe Gauguin este, pare-mi-se, afirmația sa incisivă: “Opera unui om înseamnă explicația acestuia”. Într-adevăr, în această ordine de idei, Gauguin a adus nou în pictură nu coloritul unor teritorii exotice (cu siguranță că au făcut-o mulți alții înaintea lui), ci o viziune despre lume, în care europocentrismul era redus la tăcere de “sălbăticia” omului în condiția lui naturală (de care era obsedat Rousseau), om care nu putea fi studiat decât în teritoriile semi-virgine unde Gauguin a înțeles să-și petreacă sfârșitul. Este, deci, o convingere. Extravagantă ar spune unii, cel puțin ciudată ar spune alții. Cert este că a fost, iar ceea ce contează, în fine, este faptul că Gauguin a rămas viu -sau “a înviat”, dat fiind că a fost repudiat de contemporanii săi- în conștiința colectivă a umanității, în broșură atât de subțire a oamenilor de geniu.

“N-am nevoie de dragoste. N-am timp de așa ceva. Dragostea-i o slăbiciune. sunt bărbat și câteodată îmi trebuie o femeie. După ce mi-am satisfăcut pofta sunt gata să mă ocup de alte lucruri. Nu-mi pot stăpâni dorințele, dar le urăsc; îmi încătușează spiritul. De abia aștept să vină timpul când voi fi scăpat de orice pornire trupească și mă voi putea dedică fără stavilă operei mele. Femeile au atribuit dragostei o importanță ridicolă, pentru că nu sunt bune de altceva și vor să ne convingă că amorul este totul în viață. În realitate, nu-i decât o parte neînsemnată. Înțeleg poftă sexuală. Asta-i ceva normal și sănătos. Dragostea însă este o boală. Pretențiile femeilor de a fi camarade, asociate și tovarășe de preocupări ale bărbatului mă irită.”

“Niciun creator nu poate produce o operă, cât de neînsemnată, fără să dezvăluie unui ochi pătrunzător cele mai profunde taine ale sufletului.”

A.T.
6 iulie 2018