Leila Sandra M.

“Închise ochii şi păşi în întuneric. Şi totuşi, pe coridorul acela nu era nicio carte, rafturile erau goale. Sau nu, lângă lumina, cu coperţi de piele acoperită de fire de aur, era o Carte. Părea valoroasă, de ce o ţinea bătrânul acolo, ascunsă?
Puse mâna tremurândă pe marginile cărţii, pipăind-o de parcă era trupul fremătând al vreunei iubite, simţindu-i fiecare centimetru al coperţii. Nu scria nimic pe ea, nu avea titlu. e gândi dacă să o deschidă sau nu, curiozitatea era unul dintre defectele sau calităţile lui, încă nu se lămurise. Îi mângâie paginile fără să o deschidă.
Apoi închise ochii şi îşi făcu curaj. Nu ştia că destinul lui fusese să ajungă la carte şi că el trebuia să decidă dacă o va deschide sau nu. Nu ştia că el va avea un rol important în bătălia ce va să vină. Nu ştia că undeva, departe, Bătrânul aflase că Erin deschisese cartea şi zâmbea satisfăcut. Nu ştia nici că pe tablă mare de şah cu figuri ciudate, acum acoperită de fire prăfuite de pânză de păianjen, lângă pionii albi, începe să contureze figura unui Nebun.”
― Allex Truşcă, Nebunul Alb